2020 - nu te vom uita niciodată

Timpul nu mai avea răbdare.

Cuvintele acestea, întipărite cu ani în urmă în memoria de copil, au ieșit la iveală abrupt, dureros, fără să ne imaginăm că a venit vremea...Ne îngropăm părinții. Rudele. Prietenii. Nu trece zi, fără să auzi că a mai murit cineva. Cuuum, x? Păi abia am vorbit cu el, era ok... Cum, Y, păi? Îl văzusem cu ceva timp în urmă. Trebuia să ne vedem la o cafea. Trebuia să mergem împreună. Aș fi vrut să ne vedem, dar nu am mai avut timp....De fapt, ei nu au mai avut timp. Cei pe care i-am îngropat și cărora le-am zis cu voce pierdută ”Dumnezeu să îl ierte!”

Noi încă avem timp, chiar dacă nu știm cât sau cum. Ce facem cu el...e altă poveste.

Anul de grație 20-20 s-a prăvălit peste noi ca o tornadă (nu, nu am trăit niciodată nici o tornadă, dar am văzut în filme ce face și ce lasă în urmă). L-am așteptat cu nerăbdarea celui chinuit de anii din urmă, când alegerile păreau imposibile, când dramele păreau fără sfârșit, când oamenii nu erau aproape niciodată ce aveam nevoie să fie. Recunosc, mi-am pus multă speranță în el și l-am așteptat cu inima deschisă, descoper mereu că am resurse infinite în a dori și a spera cu inocența celui care știe că Universul nu doarme și răspunde cu generozitate...

2020 a fost anul despre care se va scrie mult timp, de acum înainte. Anul care ne-a schimbat viețile (dar oare nu ăsta e rostul fiecărui an?), care ne-a dat mult și ne-a luat chiar și mai mult. Privesc în urmă, acum la sfârșit și cântăresc, subiectiv, ceea ce acum 12 luni părea imposibil...și nu ne da Doamne, cât putem duce!

2020 ne-a lăsat fără metafore. Fără replică. Ne-a pus la grea încercare și mintea și inima, dându-ne alegeri imposibile. Ne-a lăsat singuri, față în față cu năpasta. Ne-am plâns de greu înainte ?! Poftim greu, poftim tristețe, poftim lacrimi și spaime – singurătate și izolare - și apoi, vezi ce mai rămâne, din tine, din ei, din voi!

2020 a fost un război, cu un dușman nevăzut, dar prezent pretutindeni. Anul în care aproape 2 milioane de oameni au murit. În singurătate, poate pe un pat de spital, poate în spatele unor uși închise, poate plângând pe cei care au plecat înaintea lor, poate plângând pe cei rămași pustii, în urma lor.

Să cauți binele în cel mai negru an al vieții noastre de muritori, de până acum...iată o încercare îndrăzneață, însă amară și ea, stingheră, la fel ca bucuriile care ne-au mai încălzit zilele, în vremea pandemiei.

A fost anul acesta momentul când am încetinit ritmul, am respirat și am stat. Dintr-o dată, am căpătat timp, chiar dacă ni s-a limitat libertatea. Când nu am știut ce să mai facem cu timpul, căci orizontul a devenit finit și obscur. Când am renunțat la planuri, în favoarea clipei – mai mult ca oricând, am trăit în prezent și am renunțat la ”când o să am timp, o să...”. A fost anul în care am muncit până la epuizare și dincolo de ea, din convingere, de plăcere și de dragul datoriei. Când rezultatele au întârziat să apară, dar conștiința a dormit liniștită.

2020 a fost anul în care am călătorit mult, muntele și marea fiind reperele între care am cutreierat, iarnă sau vară, căutând libertatea pe care o crezusem pierdută. Deși granițele au rămas închise, muntele ne-a primit mai curat și mai bun ca niciodată – Ceahlău, Apuseni, Retezat, Ciucaș, Făgăraș, Măcin, Piatra Craiului ne-au alinat dorul de munte și de oamenii dragi din țară. Marea a fost refugiul perfect, o oază de pustiu la margine de lume, doar petru noi, atunci când aveam mai multă nevoie de liniște, de frumos, de simplu.

2020 a fost un amestec greu de dus între teamă și bucurie, întuneric și lumină, constrângere și libertate furată, fugă și asumare, egoism și dăruire, singurătate și căldură risipită împrejur. A fost luptă de guerilă între grija și nevoia de a-i proteja pe cei mai bătrâni sau vulnerabili și dorința de a ne continua viața, ca și când...a fost anul care mi-a adus lângă mine oameni simpli, senini și fără prea multe așteptări. Anul în care am reînvățat să râd și să mă bucur și de banala ploaie și de urcușul anevoios de la miezul nopții, de preacunoscutele trasee din Ceahlău și de nopțile state la povești, de dansul până la epuizare sau de joaca de-a adevărul și provocările. Provocări și obiceiuri vechi, oameni care nu se schimbă sau care se întorc mereu în același punct. Anul în care am amânat planurile și proiectele pe termen lung, însă am petrecut mai mult timp cu tinerii și cu cei de lângă mine. Cu mine și cu Ioana mea, construind pas cu pas, pentru viitorul ce ne așteaptă fără îndoială.

2020 a fost anul gesturilor mici, care mișcă inimi și cântăresc greu.

A fost despre reconciliere și răni care nu mai dor, ferestre deschise către lumină și orice ne rezervă ziua de mâine. Despre oameni, fără de care viața e mai grea și dorul mai adânc. Despre oameni ce vin și pleacă, uneori fără să înțelegem de ce. Despre oameni care ți-au devenit prieteni în plină criză - care rămân, chiar și după. Despre oameni pe care nu i-ai văzut de ani și care între timp, s-au ”împlinit” cu doi copii, despre vin și zacuscă de casă aduse la cabană, cu drag, în dulcele stil românesc. Despre oameni de la sute de km, pe care îi vezi 5 minute, la o cafea, în trecere, însă e destul. Despre ciocolată de casă în dar și căsuțe de turtă dulce cu lumină pâlpâind înăuntru. Despre seara de dans și noaptea licuricilor. Despre cartea pe care o căutai de multă vreme și clubul de carte unde se adună poveștile lună de lună. Despre discurile de vinil cu poveste, dăruite să o ducă mai departe. Despre telefonul dat fără motiv, într-o zi oarecare și simpla întrebare ”tu ce mai faci?”. Despre cântecul preferat, când te aștepți mai puțin. Despre momente care te lasă fără glas. Despre relații vechi sau noi, care încă se nasc și duc speranța mai departe. Despre bradul împodobit la început de decembrie cu Ioana și hohotele de râs de pe covor. Despre mirosul de prăjituri din bucătărie, care nu mi se datorează. Despre acasă, acel acasă unde te întorci mereu, când e greu. Despre renunțări și acceptarea a ceea ce nu se poate sau nu îmi face bine. Despre multe altele, spuse și nespuse, visate și neatinse, sperate și nefăcute, amânate sau lăsate, așteptate sau alungate. Căci toate sunt ale mele și bune și rele...și peste toate se întinde speranța, infinită și a toate răbdătoare, cel puțin cât mai avem timp.

PS1. Roma e acolo de mii de ani, ne va mai aștepta un pic. Cât e nevoie.

PS2. La trecerea dintre ani, să nu uit. Să mulțumesc, să sper, să zâmbesc, să îmi doresc, să cred, să vă îmbrățișez, să iubesc. Ceea ce vă doresc și vouă.

Noiembrie

”Natura ia în stăpânire locul, toate vor intra încetul cu încetul pe făgașul normal. Lanțul e categoric, dar absurd. Iarba e deja pe drumul ei, crește și nu-i pasă, merge înainte...Iarba oricum crește.” Viața merge înainte. (Nu pentru toți, nu în același fel. Nu acum, mai ales nu acum.)

Și stavilarul lacrimilor s-a rupt, lăsându-le să curgă tăcut, la cafeaua de dimineață. O dimineață oarecare.

Mi-e dor, ce simplu și firesc este să o spui. În două cuvinte, se ascunde greutatea zilei, obida nopților nedormite și frământarea fără sens. Afecțiunea care nu a dispărut. Căldura și lumina ce te fac să zâmbești, fără motiv. Vindecarea ce vine la pachet cu acceptarea stării de fapt. Nici una din ele nu umple golul căscat undeva mai jos de capul pieptului, unde se naște dorul și se topește respiratia, tot fără motiv.

E greu și să spui.Și să simți.

Să accepți că e greu. Când nimeni nu ne-a avertizat vreodată că poate fi așa de greu. Privesc în urmă și îmi vine să râd – ceea ce altă dată părea greu, acum e amintire. Ceea ce părea atunci dramatic, acum sunt calde amintiri. Tot ce a fost, m-a călit pentru ceea ce trăiesc acum - și tot nepregătită mă simt. Mirată. Resemnată. Curioasă. Liniștită. Recunoscătoare.

Cum ai putea fi oare pregătit pentru tot necunoscutul? Când toată durerea lumii apasă pe umerii noștri - la pachet cu o sumă de emoții și ele necunoscute, resemnare, negare, acceptare, furie, toate ale noastre, rând pe rând. Și de la capăt, în fiecare zi.

2020 a fost anul în care am renunțat și am amânat mai mult decât în toți anii din urmă, la un loc. Din listele de "to do", am făcut bucket-list-uri pentru era post-pandemie. Am amânat pe termen nedeterminat frumoasa Romă împreună cu Ioana, din primăvară, până când se va putea. Am amânat pentru necunoscut frumoasa Grecie, cu apele sale limpezi și nisipurile fine neumblate. Am amânat drumețiile în alți munți decât ai noștri, cine știe pentru când, căci a-ți face acum planuri e ca și cum te-ai costuma în Don Quijote și te-ai apuca de scris proiecte pe termen lung. Dar, nu am renunțat. 

M-am temut că, pierzând orizontul, îmi voi pierde dorința de a visa. Dorința de a lăsa ceva palpabil, după mine, în vremuri în care totul este atât de fragil. De a sădi în cei de lângă noi sămânța cunoașterii, când ignoranța devine lege.

Dar nu. Suntem vii. 

Învingem teama și ne adaptăm, ne remodelăm dorințele, dorurile, visurile. Ne antrenăm să nu renunțăm de tot, să supraviețuim, la cele văzute sau la cele neștiute. De câte ori nu ne-am imaginat eroi în filmele cu vreo apocalipsă sau actori iscusiți  în scenariul sfârșitului lumii? Și iată-ne acum, față în față cu un "pitic" care ne-a întors viata cu susul în jos și ne-a pus sub semnul întrebării însăși viața și sensurile ei. Nu e sfârșitul, nu are cum să fie, căci la sfârșit, oamenii sunt împreună, își spun ce mai aveau de spus, se îmbrățișează sau măcar beau impreună un pahar de vin (în pahar de sticlă cu picior musai J ).

Fiecare zi pe rând. Cu pași mici. Așa am învățat o dată să merg mai departe. Fiecare moment, fiecare om, fiecare amintire - toate sunt prețioase. Acum și aici, e tot ce am. Și nu, nu mai aștept să treacă "nebunia" asta. Nebunia asta e însăși viata noastră, fiecare zi care trece e minus, la numărătoarea finală.

Privesc în urmă, la anul ce se termină curând și simt că a fost unul strașnic, intens, dureros pe alocuri. Dar viu. Și știu, nu pot să mă opresc din trăit o zi, o săptămână, o lună. Căci ziua se va face săptămână și săptămânile se vor face luni și lunile se vor face ani. Zilele și anii noștri. Memorabili. Sau nu. O picătură de istorie - mai gri sau mai limpede, așa cum o desenăm noi înșine. Sfidând și strigând după o libertate prost înțeleasă și sau trăind responsabil, cu respect și decență. Pentru viața sau moartea celor de lângă noi. 

Noiembrie. 

Și o toamnă cum n-a mai fost. Agonică, dureroasă, apăsătoare. Caldă, ruginie, blândă. 

În singurătate sau împreună.Trăim în contraste greu de suportat. Dezbinați, ne irosim în lupte inegale și inutile. Ne despărțim sau ne unim definitiv. Iertăm sau ne îngropăm în regrete. Judecăm strâmb și cântărim cu măsura nepotrivită. Simțim enorm și vedem monstruos.  

Mi-a luat o viață să învăț să îmbrățișez.

Să înțeleg pe cel din fața mea, punându-mă și în locul lui. Încă îmi întind brațele către tine, către el, către voi, într-o îmbrățișare ce nu se mai întâmplă. E greu. Și nu știam că poate fi și mai greu. 

Și totuși... 

Viața merge mai departe. Cu sau fără noi. Grija față de cei dragi îmbracă astăzi forme ciudate. Pentru speranța unui mâine mai sănătos. Distanța nu poate schimba ceea ce simțim. Zâmbetul rezistă dincolo de mască, căci ochii rămân oglinda sufletului. 

Și ce moment mai bun, decât să privim, să citim, să dăinuim în ochii celuilalt, fereastră deschisă către un suflet mai bun, mai cald, mai aproape...

Îți mai aduci aminte vara lui 2020?

Motto: ”Orice faci, întreabă-te dacă faci din rană sau din iubire.Respiră ori de câte ori e nevoie, fă o pauză cât de mică, dar orice ai face, ia-ți un minut să te întrebi dacă e din ego sau din iubire. Iar dacă nu poți face asta, pentru că furia, frica, durerea te copleșesc în acel moment, întreabă-te după. Și fă tot ce ține de tine să repari, să ierți, să te ierți. Pentru că vorbele dor, tonul vocii doare, faptele dor, durerea ta doare. Și nu te va durea mai puțin pe tine, dacă îl doare și pe celălalt. Dimpotrivă.”

Îți mai aduci aminte vara lui 2020?

O cifră rotundă, care promitea atât de mult. S-a prăbușit peste noi, cu forța unei tornade care învăluie și mătură tot, fără preaviz și fără portiță de scăpare.

Vara lui 2020 nu mai știu când și cum a venit la noi - poate într-un loc neînsemnat, la umbra unei poieni, pe malul unei ape oarecare. Când am râs cu poftă în miez de noapte, aparent fără motiv și am mers la culcare fără griji. A venit și a trecut blând, fără furtuni și fără prăpastii, fără dureri și fără tristețile de altă dată.

În vara lui 2020 am muncit până la epuizare și mi-am amintit că bune sau rele, toate trec peste noi și noi prin ele, iar clipa și noi suntem efemeri...

Vara lui 2020 ne-a adus aproape pe noi, aparent diferiți, dar trăind aceeași bucurie și aceeași simplitate, fără judecăți și fără răutăți gratuite. Ne-a dus pe piscuri noi și ne-a așternut la picioare poteci nestrăbătute, înălțimi amețitoare și ape limpezi. Provocări, recorduri, noi hobby-uri. Fiecare în ritmul și la timpul său. 

Pădurea a răsunat de cântecele vesele de la focul de tabără, de râsetele copiilor liberi să cutreiere și să viseze, de joaca fără grijă a adulților ce au uitat de vârstă și au redevenit copii.

Vara lui 2020 a fost altfel decât toate verile pe care le-am trăit până acum.  Telefonul nu a mai sunat, distanța s-a consolidat firesc, după dorință sau interes, doar drumurile ni s-au mai intersectat uneori, căci pășim pe aceleași cărări, oricât de departe ne dorim sau gândim. A fost prima vară fără explicații (inutile), fără demonstrații, fără furia surdă și neînțeleasă  a celor de lângă mine, care mi-au amărât alte veri, fără presiunea așteptărilor altora față de mine, care aduceau cu sine poveri greu de sus. A fost o vară dreaptă, cinstită, limpede peste toate - așa cum ar trebui să fie toate lucrurile și sufletele pe lumea asta - în care singura mea treabă am fost eu și sufletul meu. Vara lui 2020 a fost vindecare.

   Vara lui 2020 a șters emoția momentelor noastre de altă dată, inima nu a mai bătut la fel de repede, învinsă de un pragmatism sec. Fără strălucire a rămas privirea ei, fără căldură cafeaua de dimineață, fără culoare și perspectivă orizontul lui. 

Vara lui 2020 a rămas în memorie ca o vară senină, în ciuda vremurilor, caldă, în ciuda distanțării, simplă, în ciuda dilemelor reale sau imaginare. Altfel am trăit, altfel am simțit, altfel am visat. Vara când am zâmbit cu adevărat și deplin, după mult timp, căci viața e atât de scurtă și atât de frumoasă.

Vara lui 2020 a fost vara când mulți au plecat de lângă noi, fără drum de întoarcere și fără să știm că îi vom pierde atât de curând. Când am înțeles că suntem mai efemeri ca niciodată, deși trăim ca și cum am fi veșnici. Când prioritățile s-au schimbat definitiv, iar lucrurile pe care le facem au căpătat mai mult sens. Când am știut că facem ceea ce ne place și suntem acolo unde ne dorim. 

În vara lui 2020, am fost, mai mult decât am făcut. Am trăit, mai mult decât am planificat. Am călătorit, fără țintă precisă, căci bucuria e a călătoriei, iar surpriza popasului depășește orice așteptare. 

În vara lui 2020, am rescris povestea Apusenilor, am îmbrățișat  din nou culmile Retezatului, am revăzut Făgărașul, am cunoscut sălbăticia Rodnei, am iubit și am respirat Marea cea neagră, în infinite nuanțe de albastru, pe o plajă pustie, până când a venit toamna peste noi... 

Vara lui 2020 ne-a dăruit speranțe noi, oameni buni, visuri proaspete și mai ales liniște, în toate formele sale - fără dor, fără poveri, fără reminiscențe. Vara lui 2020 a rămas în inima mea, încă o vară care a trecut - câștig sau pierdere, jumătate albă, jumătate în culori - până când le voi pierde șirul și toate verile vor deveni una, viața mea... 

 Vara lui 2019

Vara lui 2018

Vara lui 2017

Jurnal de pandemie - sfârșitul nu-i aici

...Nu putem înțelege niciodată ce nu am trăit.

Nu mai știu unde am găsit acest citat, însă m-a făcut să zâmbesc, căci da, recunosc, a fost o vreme când mă chinuiam din greu să explic de ce sau cum s-au întâmplat unele lucruri, de ce am acționat sau nu, într-un anume fel, de ce am simțit sau nu. 

Muncă în zadar. 

Căci da, nu înțelegem, decât dacă ne dorim să înțelegem. Poate să și acceptăm. Ce nu am trăit ne este străin, până la sfârșit. Ce nu vrem să știm, să înțelegem, ne va rămâne străin, necunoscut până la sfârșit. Vom respinge și vom nega orice încercare a celuilalt, convinși până la sfârșit de buna noastră credință, bunătate și bunăvoință. Nu mai contează că, în refuzul nostru de a păstra ochii sau sufletul deschise nu e nici o fărâmă de bunăvoință, de smerenie sau bunătate. 

E pragmatism. E interes. E acea abilitate pe care unii din noi o transforma în stil de viață, de a trage sforile care trebuie, de a mângâia urechile care contează, de a lupta pentru cauzele care contează și aduc foloase. Admirabil. Însă, complet lipsit de empatie. 

...De când a venit vara, pandemia nu mai este subiect de actualitate. Cifrele nu mai spun mare lucru, sau dacă spun, nu ne mai dau fiori, ne merge foarte bine și suntem mulțumiți că printre cifrele seci, nu sunt și ai noștri, sau dintre ai noștri. Pericolul pare că a trecut, regulile sunt pentru ceilalți, nu pentru noi. 

Privesc încă uimită la încercarea de a ne comporta ca și când viața își duce cursul firesc. Independent de dramele lumii, indiferent de piedicile pe care moartea sau boala le așază nefiresc și neprogramat, în calea planurilor sau tradițiilor noastre, neținând seama de orgolii. Anul acesta se încăpățânează să fie altfel. Unii din noi se încăpățânează încă să îi demonstreze că noi nu vom fi niciodată altfel, dimpotrivă. 

-au anulat campionate, festivaluri, concerte, toate cu tradiție de ani de zile. Sălile de teatru sau de film au rămas închise, stadioanele răsună a gol fără spectatori, școlile și grădinițele au rămas goale și reci la jumătatea anului și nu se știe când își vor primi elevii din nou. Și totuși, sfidând orice urmă de empatie și grijă pentru cei de lângă noi, în numele unor tradiții prost înțelese, unii planifică și adună la un loc oameni, fără urmă de discernământ. Se poate și așa, nu, atâta timp cât nu își asumă nimic din ce s-ar putea întâmpla.

O altfel de lume se desenează înaintea noastră. Suntem pregătiți pentru ea? Suntem în stare să ne adaptăm, sau rămânem în tiparele binecunoscute? Ne pasă și de cei din jur sau doar de binele nostru, atât cât îl știm?

...În timpurile astea, așa încărcate cu provocări, de tot felul, mi-e din ce în ce mai greu să scriu. Mi-e greu să mai aștern în cuvinte greutatea, uimirea, speranța, bucuria, liniștea care încheie fiecare zi. Știu, nu e musai, dar peste ani, ajută să îmi amintesc. De oamenii care nu mai sunt lângă mine și de locurile în care nu mai sunt eu lângă ei sau pe care le-am lăsat în urmă, când totul a devenit tulbure. Oameni dragi inimii mele, care acum nu mai au curajul să sune, nici măcar când sunt treburi de rezolvat. Oameni care au au blamat tot ceea ce s-a făcut ani de-a rândul și care acum... Nu își doresc altceva decât să facă aceleași lucruri, pe care noi le-am făcut și ei le-au criticat, după modelul construit de noi și judecat de ei. Poate e mai simplu să se ”inspire”, în loc să riște, să greșească sau construiască ceva nou, asta fiind și cea mai bună confirmare că am construit trainic și pe principii sănătoase, unde fiecare să își găsească locul. Căci, după umila mea părere, esențial nu e să fii un simplu păpușar, cât să lași ceva durabil, în urma ta...iar aici, știu că mi-am făcut datoria, până la capăt. 

...Cumva, cu sau fără pandemie, viața merge înainte, răstoarnă planuri, năruiește vise, omoară suflete. Face loc, curăță, dezinfectează. Fiecare zi ne aduce zâmbet și tristețe. Lumină și întuneric. Bucurie sau regrete. Celor mai norocoși dintre noi, doar bine, doar bucurie, doar bunăstare J.

Nu suntem făcuți să rămânem o viață împreună, însă mi se pare important să păstrez amintirea a ce a fost - caldă, luminoasă, necesară. Iertăm, uităm, mergem mai departe. Și ne mai intersectăm uneori, fără urmă de pică sau resentiment. Cu detașare, cu mintea limpede și inima ușoară. Cu aceeași încredere neștirbită, cu aceeași speranță infinită, cu și mai multă bucurie căci da, atâta timp cât suntem vii...sfârșitul nu-i aici !

Jurnal de pandemie - tânjind...

Într-una din zilele trecute, am văzut un film care, printre altele, vorbește despre Mitul Androginului - un mit din antichitate despre iubire, prezent în cultura universală, de la greci la Orientul îndepărtat, consemnat în scris pentru prima dată de către Platon, în Banchetul, în discursul lui Aristofan, dramaturg antic, prezent şi el la petrecerea care a servit ca pretext operei platoniciene.

Filmul m-a făcut să caut să citesc mai mult și iată ce frumoasă poveste am găsit :) .  

”Aristofan îşi începe discursul prin a sublinia că, deşi oamenii au ridicat temple în cinstea lui Eros, cei mai mulţi nu îşi dau seama de puterea iubirii şi o înţeleg superficial. Natura noastră umană a fost diferită altădată. Fiecare fiinţă umană era, de fapt, o sferă cu patru mâini şi patru picioare, două feţe pe un singur cap, două sexe, două jumătăţi lipite spate în spate, jumătatea bărbătească, copil al Soarelui, jumătatea femeiască, fiică a Pământului, amândouă închinându-se Lunii. Aşa arăta Androginul, iar puterea şi mândria lui erau imense, dorind să ia locul zeilor. Din acest motiv fiinţele androginice au stârnit mânia lui Zeus, care i-a tăiat în două, slăbindu-le puterea fără să-i ucidă. Dar fiecare parte regreta cealaltă jumătate pierdută şi, în dorinţa de a se uni din nou, s-au căutat, s-au îmbrăţişat, dar au murit de suferinţă şi dor. Au rămas jumătăţi de Androgin, bărbaţi şi femei, iar pentru a-i salva pe cei care au supravieţuit, zeii l-au făcut pe Eros, ca să-i unească prin iubire. De aici şi expresia, prezenta şi în limba română, “a-şi găsi jumătatea”, în sensul că atunci când între doi oameni, bărbat şi femeie, se naşte o iubire puternică, autentică, sentimentul este că fiecare “şi-a găsit jumătatea”. Astfel, Androginul a rămas imaginea simbolică a fiinţei totale, care îmbină caracteristicile fizice ale bărbatului şi ale femeii, dar şi resursele lor afective, intelectuale, magice.”

********************************************************************************************************

”Astăzi am învățat un cuvânt nou”, mi-a spus Ioana. Am zâmbit în colțul gurii, e un copil care încă citește momentan istorie, în engleză și fiecare ocazie de a învăța ceva nou e motiv de bucurie, pentru amândouă.

Stăm pe balcon împreună și privim norii – primăvara, norii sunt o splendoare, mai ales în zile de-astea luminoase, după furtuni și zile capricioase. Pufoși sau lăptosi, albi, gri, străvezii, cenușii sau vineții, într-un dans discontinuu, creionează personaje și povești pe care ni le împărtășim. E lună plină și la lumina ei, cenzurata de aceiași nori, visăm la o plimbare noaptea, sub clarul de lună. În curând?!

Eram fericiți și nu știam, pare a fi motto - ul acestei perioade. Eram fericită și o știam, o spuneam, o arătam, chiar și atunci când se ridicau sprâncene a critică sau neîncredere, ce tot atâta zâmbet și mare caz pentru orice fleac... Căci fericirea stă în lucruri mărunte, cel puțin pentru mine – o vorbă, un dar, un gest, un moment, care te lasă fără cuvinte. Cafeaua de dimineață, o mână întinsă, un duș rece, la nevoie, un prieten, o carte, un răsărit, un cântec pe care l-a învățat pentru tine, o pernă pe care să își odihnești picioarele, un borcan cu mici bucurii, un tablou, o plimbare, o tăcere.

Eram liberi și nu o știam, la asta mă duce gândul când văd, simt nerăbdarea celor din jur, pentru a ieși, pentru a evada, către munte, către mare, către oriunde, căci sufletul nu îl poți îngrădi, după ce ai gustat libertatea, nu te mai poți întoarce în matca strâmtă a patului lui Procust. 15 mai a devenit Anul nou din mijlocul anului. ”Șiii, ce faci de 15 mai, ți-ai făcut lista de dorințe, destinații, ce faci după aia, încotro?” 

Trec zilele și nu le mai număr, căci în anii din urmă, viața m-a învățat că astăzi e singura certitudine, iar fiecare zi pe rând e un mod de viață sănătos, simplu și la îndemână. Sper la tot ce e bun și frumos,și încerc să mă pregătesc pentru ceea ce mi se întâmplă. Mă las surprinsă. Mă uimesc încă multe lucruri. Îmi doresc în continuare lucruri și port în minte (sau în suflet?!) locuri unde să călătoresc, oameni pe care să îi vizitez și planuri pe care să le transpun în realitatea la care visez.

Însă, uneori e greu. Au fost multe zile în care, dincolo de greutatea zilei de ”azi”, mi-a fost dor. Căci, nu știu alt cuvânt mai simplu, mai plin, mai potrivit, pentru ghemul acesta încâlcit de emoție, pe care îl deșir și îl înfășor ca un copil cuminte, la gura sobei într-o iarnă uitată de lume

Dor de locurile în care puteam merge oricând, să le descoperim sau să le revedem, fără a ne plictisi de ele, locuri pe care le-am îndrăgit o dată cu oamenii locurilor. Dor de toate locurile în care încă nu am ajuns, și Doamne, câte sunt. Dor de primăvara capricioasă, verde și tânără în fiecare an, mirosind a crud și a viață. Dor de iarba verde și rece, prin care pășeam desculț ca la începuturile lumii, fără grijă sau teamă. Dor de nisipul rece de vamă, din nopțile nebune nesfârșite, printre oameni necunoscuți, dar atât de aproape în simplitatea unui dans, a unei băi, a unei  beri împărțite cu toți. Dor de răsăritul în rimt de Bolero, în căldura sacului de dormit, de ochii mijiți și gesturile fără sens, de chitara de pe plajă, de cântecele până în zori de zi.

Dor de focul de tabără, unde rănile și răul se uită, unde suntem toți egal de buni sau de răi. Dor de turele de munte nesfărșite, de durerea din umeri, de sudoarea de pe frunte și cea mai faină oboseală, cea de la sfârșitul zilei în aer curat. Dor de cafeaua din gura cortului, de mâncarea împărțită la toți, de dulceață, de prăjituri, de pălincă, de slănină și alte nebunii, care acolo, la munte sunt cele mai bune bucate mâncate vreodată... Dor de împachetatul din fiecare săptămână, de weekendul adevărat, de apusul furat pe Pietricica, indiferent cu cine, de alergatul pe cocaluri și care reușea să mă scoată din casă din când în când.   

Dor de cafeaua din oraș povestită, la ore total nepotrivite, de supa de ceapă pretext pentru a ne vedea, de ceaiul care mă trimite la culcare. Dor de noi, când eram noi. Când nu ne cunoșteam și încă ne plăceam, când încă ne suportam, când credeam că toată lumea este a noastră și vom fi veșnic liberi și prieteni.

Dor de oameni. Cel mai tare, mi-e dor de oameni, de îmbrățișarea pe care am învățat-o greu, în ani de zile, și fără de care nu mai pot, de zâmbetul sincer și cald, pe care îl găsești în ochi, dacă buzele sunt acoperite, de căldura lor simplă, de la începuturi, când noi eram noi și încă nu ne cunoșteam...

   

Trec zilele și nu le mai număr. Nu mai aștept o dată anume. 

Căci, în anii din urmă, am învățat să am răbdare, atât cât trebuie, indiferent cât de mult va dura.   

*** a tânji = A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lâncezi. 

♦ Despre plante - A se veșteji, a se ofili.

♦ Figurat - A stagna. A suferi de dorul cuiva; a fi cuprins de slăbiciune. A avea o boală neidentificată. A suferi mult din punct de vedere moral, a se consuma, a se topi. A dori mult ceva. 

Jurnal de pandemie - pentru mine, un an nu e mult

”La mulți, fată frumoasă, cu chip de înger și destin de munțo... Primăvara să iți fie veșnică potecă și bucuria să se desfășoare pe harta hălăduirilor tale precum cel mai drag traseu... La mulți ani, copil al soarelui!” (nu, nu e ziua mea de nume, nici de Sfântu Gheorghe, nici de Sfântu Ion – sărbătoresc însă pe 9 septembrie, căci mă simt Ană)

Așa s-a încheiat o zi normală de joi, dintr-o altă săptămână ce numai normală nu pare să fie. Simplu, cald, frumos. Cu râsete în hohote. (Așa e perioada asta, un mozaic de culoare și emoții, contradictorii – nuanțe și tușe, curbe și drepte, și peste toate, culoare. Negru sau roșu, alb sau albastru, toate ne amintesc că suntem vii, că sperăm și luptăm, fiecare în felul lui. Sau doar așteptăm, dar oare, așteptarea nu este și ea, o luptă ?)

Cu un copil cântând la chitară fără pic de emoție, cu o stăpânire de sine pe care i-o cunosc de mult și care mă face să am încredere că da, va ajunge acolo unde își dorește, fără doar și poate. Cu un copil mâncând clătite și rezolvând probleme la matematică, cu ochii pe geam, la cerul albastru de aprilie. Cu alt copil, priceput la toate, pe post de mentor al celor ce vin după el, căci până nu demult, a fost și el un copil.

Căci da, acest aprilie ne face în ciudă și zâmbește generos, albastru și senin, mai senin ca niciodată, ca în filmele apocaliptice cu happy end. Și, dacă viața bate filmul, pandemia asta trebuie să aibă un happy-end mai frumos decât ni-l putem noi imagina, nu ? Căci, nu mai e mult până pe 15 mai și noi suntem deja pregătiți să NU mai #stămacasă, că ni s-a cam luat de interdicții...

Eu nu aștept 15 mai. De data aceasta, eu sunt cea sceptică. Și nu văd nici un happy-end.

Mă tot întreb, dacă se poate sfârși așa, pur și simplu – când se ridică cortina, pe 15 mai, iar noi vom fi, așa cum ne dorim cu disperare, liberi...ce mai înseamnă libertatea acum, în plină pandemie? Pare cel mai de preț lucru pe care l-am avut, după cât plângem după ea...după 15 mai, pare că normalitatea ne așteaptă după colț, așa cum am lăsat-o acum ceva timp, pe 16 martie. Ce sunt  2 luni? 60 zile? E mult, e puțin ? Depinde, cred...de care parte a ușii te afli...și, în loc să îmi fac planuri, unde plec și ce urmează să fac...primul gând a fost, vai, ce puțin mai e și eu nici n-am apucat să stau, dar să mă mai și plictisesc...nu am listă pentru ”după”, așa cum nu am avut nici pentru starea de urgență.

O dată în plus, mă întreb ce am învățat în aceeste două luni întregi, de izolare, de spaime, de revoltă împotriva a orice, de boală, în care cifra morților a depășit orice imaginație sau scenariu apocaliptic, în care tot ce părea ireal sau neverosimil la un moment dat a devenit, peste noapte, realitatea în care trăim... O dată în plus, mă întreb, unde e unitatea care apare (instinctiv) în fața unui pericol comun, solidaritatea care face scut în fața unui rău pe care nici măcar nu îl bănuim pe de-a-ntregul? Ce ne reprezintă mai bine, cazurile în care s-a acționat eficient, vizibil, punctual, pentru a dona, a ajuta, a dărui ? Sau valurile de ură, îndreptată către oricine e diferit decât noi, către oricine are alt crez sau altă părere, indiferent că își face datoria sau măcar încearcă?

S-a contestat tot, s-a lovit cu forță și cu ură în tot și în toate, la grămadă, indiferent că a fost vorba de medici sau alte cadre medicale, armată, poliție, biserică, instituții, ong-uri, funcționari, semeni ai noștri, căci toți sunt o apă și un pământ, mai ales pe vreme de pandemie, când avem timp să stăm la calculator și să judecăm atent tot ce mișcă, să luăm de bună fiecare știre pe care o citim, de la ciocolata aerată care conține Covid, până la tehnologia 7G, creată special să desființeze nobila rasă română...Știm cu toții, cumva, sunt putrede multe, numai bune de ars și de dărâmat, de ras din temelii și construit de la zero...doar spuneți-mi și mie, ce punem în loc și mai ales pe cine, cu ajutorul cui ? Că e mai greu, când vine vorba să ieșim din spatele calculatorului și să punem osul la treabă....

Nu, crizele nu schimbă oamenii, doar le scoate la iveală caracterul... 15 mai nu înseamnă nimic, dacă ne va găsi la fel de aspri în judecata noastră, la fel de inflexibili în tot ce înseamnă acceptarea celui altfel decât noi, la fel de închistați în frustrarea adunată într-o viață de om și neputința de a ieși din granițele sale, măcar din când în când. 15 mai nu înseamnă nimic, dacă ne va găsi la fel de egoiști, la fel de nepăsători, la fel de absenți, la fel de interesați și avizi în bătălia pentru binele propriu.

Nu am încredere în date aruncate așa, pentru psihicul oamenilor, cu atât mai mult, pentru liberare. Nu cred că suntem pregătiți pentru 15 mai, nici pentru altă dată, nu văd coerență sau viziune, ideile vin șa grămadă, fără finalitate, și nu cred că improvizațiile sunt soluția salvatoare, dei...cine se pricepe la asta mai bine decât noi ?! Nu cred că suntem aproape de luminița de la capătul tunelului, dimpotrivă...nu cred, și mă doare necredința asta, dar aștept cu inima-n gât, să mă contrazică realitatea și oamenii și faptele. Să plec capul și să spun, ușurată, ”m-am înșelat, ce bine că m-am înșelat”, fără să mai fredonez, mecanic, șoptit ”pentru mine un an nu e muuuult”....

Jurnal de pandemie – Fie ca lumina...

Cine mai numără zilele ? 

Sunt aproape toate la fel și fiecare diferită. Zilele scurte sau zilele lungi, par toate un șir fără capăt, precum mărgelele scorojite de prea deasa folosință, atârnate pe o sfoară tocită și ea, stând să cadă sau sclipind jucăuș în soarele de aprilie.

Este sâmbăta Paștelui, ultima zi din Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor. Este cea mai tristă și cea mai fericită perioadă a anului, când moartea și învierea, împreună, duc speranța mai departe, de secole. Când ne amintim de cei ce nu mai sunt printre noi și ne întrebăm totuși, unde sunt ei, cum o mai duc, dacă le e dor de noi. Când ne amintim cât de fragili suntem și cât de repede trece vremea.  Când așteptăm și ne primenim. 

Fiecare din noi, într-un fel sau altul, așteaptă lumina și cele ce par să vină la pachet cu ea, fiecare din noi așteaptă bucuria, belșugul, speranța. În zile de sărbătoare, pare că devenim alții, cel puțin la nivel declarativ, internetul și telefoanele sunt inundate de mesaje atent meșteșugite, din vorbe  și asocieri întortocheate, metafore care par să poarte cu ele toată magia pe care o așteptăm, însă nu o mai recunoaștem. Ai putea crede că oamenii sunt mai buni, mai curați, 3 zile de Paște, 3 zile de Crăciun și poate ocazional, în alte momente festive.

Pare că sărbătorile înseamnă un moment de virtuozitate și excelență  în ale bucătăritului. Cozonaci, pască, sarmale, ouă încondeiate – toate sunt concurenți într-o competiție mută, dar ubicuă, fără un câștigător clar și fără trofee la vedere – cu atât mai mult, în vremea pandemiei, când vrem nu vrem, suntem prinși între granițele propriului eu, între pereții propriei case, de unde nu putem ieși, decât virtual, cu diverse pretexte.

Când singura companie este a noastră sau a celor cu care împărțim spațiul mic sau generos al spațiului denumit, atât de frumos și cald ”acasă”.

Într-o lume nebună, în care nu ne mai ajung drumurile – ce binecuvântare, să ai și să fii acasă...când acasă înseamnă mama cu mâinile zbârcite de asprimea vieții de ”femeie de la țară” și lacrima din colțul ochilor, nelipsită, și firele albe, pe care nu le mai numără nimeni, de multă vreme.

Când acasă înseamnă tata, cu fruntea înaltă și obrajii brăzdați de griji, cu privirea dreaptă, senină, resemnată, dar niciodată înfrântă, cu spatele încovoiat de obida unei vieți deloc blândă, cu nici unul din ei. 

Când acasă înseamnă curtea în care ai copilărit, micșorată în ani ce-au trecut, învăluită în colbul uscat, împrăștiat cu generozitate de o secetă ce durează, fântâna de la poartă, ce se usucă la rândul ei, pe zi ce trece, straturile cu verdeață pipernicită, încăpățânată totuși să trăiască, în ciuda arșiței nemiloase. 

Când acasă înseamnă frații și surorile care nu mai vin în vizită, însă îi găsești acolo, la capătul telefonului, mai des ca altă dată și cu mai multă duioșie parcă, fiindcă nu știi cât timp va mai trece, până îi vei mai revedea. Acasă e acolo unde ne regăsim, e oaza de normalitate, pe care o căutăm înfrigurați, în vremuri ca acestea și pe care sperăm că o vom găsi, intactă, după un număr de zile încă necunoscut de nimeni.  

Acasă e căldura îmbrățisării celui care te așteaptă, când ostenit și împovărat, pășești pragul casei – un univers paralel celui cotropit de pandemie, un spațiu ferit, curat, binecuvântat. Acasă e liniștea și lumina, bucuria simplă și râsul fără motiv. Acasă e acolo unde suntem noi, acolo unde e sufletul nostru, indiferent cât de negri sunt norii, indiferent cât de strașnică e furtuna, indiferent cât de nesigur orizontul pe care nu îl mai putem desena. Acasă e binecuvântarea de a fi, chiar și în singurătate.

E Sâmbăta Paștelui, ziua în care așteptăm Lumina, într-un fel sau altul. Ziua în care pare că doar Lumina mai poate acoperi, curăța, vindeca, tot ceea ce există.

Ziua în care, mai mult ca niciodată, putem fi lumină, putem fi acasă, putem fi binecuvântare, pentru cei ce au nevoie de noi...

Jurnal de pandemie - fiecare zi pe rând

   Mă trezesc brusc dimineața devreme și primul gând e același, de mai multe zile – că realitatea în care am adormit aseară e doar un vis urât, sau rămășița filmului SF pe care l-am găsit uimitor de asemănător cu zilele noastre. Nu e, și mă lovesc brutal de o realitate pentru care nu am fost pregătiți, nici noi, nici voi (care noi, care voi?), o realitate cu care nu știm ce să facem, pe care mai mult o privim, decât o trăim, într-o așteptare care consumă și usucă, precum Măria Sa Virusul. 

   Primele știri ale zilei înseamnă de regulă alte lacrimi. Toată durerea lumii, pe umerii noștri. Un nou val de furie și neputință, căci cifrele sunt reci și uscate și nemiloase. Și nu mint, fir-ar să fie, nici măcar atunci când se încearcă nuanțarea lor. Resemnare, acceptare, negare, furie, toate sunt ale noastre, rând pe rând. Și de la capăt, în fiecare zi.

   Realitatea brută, așa cum ni se arată nouă muritorilor de rând, pare un scenariu scris pe genunchi, de film prost, scos la lumină de actori de mucava – durerea aproape fluidă ce mustește și răbufnește peste tot, căci i-a venit vremea, lipsuri inimaginabile, știri ce frizează absurdul în tușe groase, comunicare trunchiată sau mai țeapănă decât morții din saci, isterie pe pereții virtuali, unde fiecare e specialist în ceva. O luptă mereu inegală și fără victorie, între cei care stau în casă, din convingere sau autoconservare și cei care umblă în continuare nestingheriți, căci boala e un complot și ei sunt de neatins.

   

   Îmi iau informațiile din cel puțin trei surse, de încredere, verificată de-a lungul timpului. Citesc și mi se pare mereu, că nu am citit destul, sigur mai sunt lucruri care îmi scapă. Sunt lucruri pe care nu le știu, la care nu văd nici o soluție, reală. Știu că nu avem spitale, nu avem echipamente, nu avem nici de unele, îndeajuns. Dar cine are, la vremea asta? Știu că nu ne plac regulile, deși le avem, încă dinaintea altora, și le fentăm care cum putem, după nevoia fiecăruia, mă rog ca orientarea asta să nu se întoarcă la un moment dat, împotriva noastră... Dau mai departe ce cred că ajută, într-un fel sau altul. Sau dacă nu ajută, măcar informează – nu poți spune la nesfârșit, că nu ai știut, că nu ai auzit, că nu despre tine e vorba.

   Ba poți, cum să nu. Ne izbim zilnic de asta.

Datul cu părerea e sport național, despre orice, oricum – mereu e vorba despre ceilalți, nicicum despre tine. Ceilalți ar trebui să...să facă să dreagă, etc. Statul de ce nu face mai bine, mai repede, mai altfel, ministrul de ce nu vorbește mai repede, armata de ce poartă arme, poliția de ce nu dă amenzi (dacă dă, de ce dă, că oamenii sunt săraci, și de-aia nu stau în casă). Și-au dat medicii demisia, niște ticăloși, să părăsească lupta așa, fără să lupte măcar, după ce au luat șpagă și au ajuns acolo dând șpagă...Mai contează câți medici și-au dat demisia, din toate cadrele medicale existente în țară? Îți mai amintești cumva, de câte ori ai fost TU în spital, sau unul de-al tău și ai îndesat plicul în buzunarul oricui, doar doar să te facă bine? Atunci nu știai că se dă/se ia șpagă ? Atunci nu știai că spitalele noastre sunt cum sunt sau că nu sunt medicamente, sau că sunt infecții? Ai auzit fără îndoială de #colectiv. Și...ce ai făcut cu informația asta ? A contat că au murit oameni, a mișcat ceva în tine, ți-a schimbat cumva viața, perspectiva, felul de a acționa mai departe?

   

Aaa, nu era vorba despre tine. Nu te privea pe tine. Și dacă nu te privește pe tine...n-au decât să moară, în continuare. Ție nu ți se poate întâmpla, nici să te îmbolnăvești, nici să mori, nimic rău. Dacă nu te privește pe tine, nu e cazul să te implici, să te ridici, să vorbești, să ai o părere. Nu e problema ta. Poți să iei poziția struțului în continuare - și să ieși din cameră, sau să pleci capul, sau să te gândești unde mai pleci în concediu, căci...e despre ei, nu e despre tine.  

   Niciodată nu e despre tine. Nici când tre să ieși la vot, nici când tre să-ți plătești dările, nici când tre să-ți ceri drepturile sau când alții și le cer, nici când tre să porți centura sau să lași nenorocitul de telefon din mână când conduci, că și de-aia mor oameni nevinovați. Nici când prietenul tău își bate nevasta, (sigur aia o merita), nici când se urcă băut la volan (ce mare lucru, a băut doar câteva beri), nici când rămâne fără permis (ce bulangiu și polițistul ăla, l-a lăsat pe drumuri...). Mereu, e despre ei. Legea, regulile, principiile sunt pentru ceilalți, nu pentru tine. 

   Tu, cel de pe canapea (sau de la iarbă verde, că statul în casă e pentru fraieri), care nu vede rostul distanțării, al restricțiilor, al unor simboluri în care unii cred, pur și simplu, cel care ”nu cunoaște pe nimeni bolnav sau mort de Corona” și care știe că totul e o făcătură....Tu, cel aflat într-o letargie și o nepăsare crasă, față de orice din țara asta, cu excepția persoanei tale și eventual, a celor 2, 3 de pe lângă tine....TU ești cel care înjură, scuipă, varsă acuze și reproșuri și recomandări despre ce și cum ar trebui făcut, în stânga și în dreapta. Și tu ești cel care în ultimii n+1 ani ai trăit aici, în țara asta, fără să-ți pese ce se întâmplă, visând doar la o țară ca afară, dar căutând scăpări românește, care ai dat șpagă sau ai acceptat compromisuri, sau ai fost blând când ai văzut pe alții procedând așa, și tu ai râs de-ăia care stăteau pe stradă și plângeau morții de la #colectiv, avertizând că nimic nu e cum ar trebui să fie, în spitalele noastre și peste tot, în instituții. Iar acțiunile sau inacțiunile tale mă afectează și pe mine, și pe tine, și pe maică-ta bolnavă sau pe prietenii noștri mai puțin norocoși ca noi. Dar, cui îi pasă ?! 

   
   Criza nu schimbă caractere, doar le dezvăluie, spunea cineva. Nu avem toți mentalitate de eroi, nici vocație, nici psihic de eroi și nici nu ne este dat să devenim cu toții eroi. Nu avem toți curaj. Uneori, nici doza minimă de bun-simț sau educație. Fiecare are o problemă, iar problema lui este cea mai importantă pentru el. Dar, în vremurile astea, ne este greu, inimaginabil de greu și imposibil de pus în cuvinte, fiecăruia din noi - nu la fel și nu în același timp - și totuși...oprește-te un moment și încearcă să faci altceva, ajută, donează, încurajează, cântă, ceartă, dacă crezi că ajută. Vorbește cu cine are nevoie sau...dacă nu poți face nimic din toate astea, cu rost, taci, taci, că e sătulă lumea de vorbe! 

   Asta nu e lupta noastră împotriva lor, și noi și voi suntem în aceeași barcă, nu e momentul să blamăm fără discernământ pe cei care încearcă să își facă treaba, fiecare în locul lui, nu e cazul să îi punem la zid, să punem etichete, doar pentru că ne e greu să stăm în casă, de fapt în nesiguranța unui moment despre care nu știm nimic, nimic. S-ar putea ca greul lor, să fie infinit mai greu. Să rămânem vigilenți, căci lucrurile se pot schimba în rău, oricând, mai mult decât ne-am putea imagina. Avem atâtea exemple, atât de aproape. Să încercăm lucruri noi, pe care nu le-am făcut poate niciodată, să fim solidari, căci niciodată reproșurile nu au ridicat pe nimeni și nici nu au convins pe cineva să facă ceva bun. Să fim prezenți și poate să întindem o mână de ajutor, celor mai puțin norocoși decât noi, căci viața nu se termină aici (cel puțin, nu a tuturor...). 
Să ne păstrăm bruma de încredere, în noi, în ei, în stat, în instituții, în orice ne ajută, căci altceva nu avem momentan.... avem societatea pe care am construit-o, fiecare din noi în dreptul lui, ani la rând, avem societatea pe care o merităm poate, pentru că nu am știut, nu am vrut, nu ne-a păsat, nu am luat atitudine, nu am acționat la timp...

   Să ne punem în locul celor pe care îi judecăm, zi de zi, din confortul casei sau din spatele monitorului și să ne întrebăm, sincer, cu curaj și responsabilitate - căci fiecare din noi, poate fi...

Pentru că, mai devreme sau mai târziu, va veni și vremea răspunsurilor. Când toate astea vor fi trecut, cine va rămâne - va trage linie și va merge mai departe. La fel ca până acum sau...cu lecția învățată, adaptându-se la tot ceea ce va urma

despre 2019 și lecțiile sale

Motto:

”cel mai mare adevăr nu stă în mărturisire, ci în lecția învățată”

A trecut și 2019, unic, dar la fel ca alții dinaintea lui. Dacă n-ar fi fost 2018, 2017 înaintea lui, 2019 mi-ar fi părut așa, o piatră de moară, venită de nicăieri, dar rostogolită ca un bulgăre de zăpadă, cu îndemânare, la vale, de meșteri pricepuți în ale stricăciunilor. Aveam o vorbă, pe care o adresam cuiva, cu multă convingere ”pe ce pui mâna, strici”, convingere construită în timp, cu cicatrici adânci, nervi întinși, după o observație atentă, ce a durat ani.

2019 cam despre asta a fost – însă acum, la final, când pozele sunt așa strălucitoare și zâmbetele așa întinse, nici măcar nu mai contează, cine, ce, de ce sau pentru ce, cum a stricat – vinovatul de serviciu (comod și la îndemâna tuturor) a fost și a rămas unul singur, un an întreg, fie că a fost prezent sau absent. (zâmbesc și mă întreb…ce vor face la anu, de unde alt vinovat ?!)

Astfel că, dacă tot s-au rostogolit pietrele de moară și au curățat tot în cale, să numărăm lecții și binecuvântări și să ne pregătim pentru anul rotund, frumos și senin ce va fi 2020.

Ce am mai făcut în 2019? Cam tot ce mi-am propus și mai ales lucruri la care nici măcar nu îndrăzneam să visez….Am început devreme, în iarna de la Bicăjel, cu prietenii de la Albatros, cu multă zăpadă, cântec și nopți memorabile.

Am călătorit mult și am văzut locuri pe care le aveam în plan de ani de zile, însă niciodată timp suficient pentru ele – Praga, Bratislava, Budapesta, Debrecen, Tyulenovo, Muntenegru.

Am reușit să parcurg Creasta Făgărașului, într-un ritm și un timp mai bun decât orice estimare – o experiență fabuloasă, atât de personală, neștirbită de nimeni și de nimic. Am revăzut Apusenii, cu ochi de copil și cu inima fremătând, am regăsit Vama aceea care schimbă vieți și pe care am cunoscut-o mereu altfel, dar vie, de fiecare dată, am ajuns la Sfântu Gheorghe din nou, unde o altă mare ne-a bucurat joaca de copii fugiți de acasă. Am numărat pentru prima dată, 24 zile de concediuu pline ochi, intense ca o sărutare și calde precum focul de tabără la poale de munte. M-am reîntâlnit cu Omu, în alt anotimp și cu alți oameni, căci muntele ne adună și ne primește, indiferent de ceea ce purtăm în suflet. Ne-am bucurat de toamnă în Iezer-Păpușa și am înnotat în zăpadă în Piatra Mare, cu același drag, ca întotdeauna.

Am bătut Toaca din nou, am bătut cărările Ceahlăului mai des și mai mult însoțită de copii, dornici să devină la rîndul lor,”oameni de munte”. Le-am descifrat tainele muntelui, ale orientării și alte abilități legate de drumeție în taberele noastre, organizate simplu cu o mână de oameni – am cunoscut copiii de la Centrul Curcubeu, o ocazie bună să zâmbim și să îi facem să zâmbească, fără grijile obișnuite…

Mi-am dat demisia din funcția de președinte la club, sperând că astfel, totul va fi mai bine și mai frumos. A fost doar o altă ocazie în care intențiile și frustrarea au ieșit la iveală, fiecare a dat din ceea ce este, din ceea ce a avut, bun sau rău, drept sau strâmb, util sau inutil. Mi s-a confirmat o dată în plus, că viața mea nu e clubul, și le pot separa, liniștită… anul în care cei pe care îi numeam cu drag ”ai mei” au fost primii și singurii care au ridicat piatra, lovind, chiar atunci când nu mai eram printre ei, pentru motive de ei știute…

A fost anul în care apele s-au limpezit și s-au despărțit în sfârșit. Anul în care au ieșit la iveală albul și negrul, anul în care fiecare a ales conștient unde, cu cine și când. Cine contează și pentru cine. Anul în care, mai mult ca niciodată, lipsa de curaj a arătat mereu cu degetul în altă parte, către oricine altcineva, decât spre propria oglindă, ciobită de vreme…Când oameni care s-au numit prieteni mult timp, s-au împrăștiat în tăcere și au dispărut, pe rând, convinși peste noapte de adevăruri ce nu le-au aparținut niciodată sau îmbătați de confortul iluziei că struțul e cea mai înțeleaptă ființă ever…

2019 a fost anul în care am avut timp. Pentru mine, pentru Ioana, pentru ai mei, pentru ceea ce îmi place sau mă face să mă simt împlinită. Timp în care am încercat să înțeleg, în loc să acuz, timp în care am ascultat în tăcere, în loc să mă mai justific în polemici seci și inutile. Anul în care am simțit cea mai mare dezamăgire și am văzut cea mai multă ipocrizie. Anul în care am muncit cel mai mult și am avut cele mai faine satisfacții. Când am continuat să construiesc, cu speranță. Când am înțeles că pot mai mult și mai bine, că încrederea în mine și în cei de lângă mine nu se pierde o dată cu răutățile celor ce au prea mult timp liber și o viață prea goală. Că pilda smochinului neroditor este din ce în ce mai actuală, iar neputința este o motivație destul de puternică, atunci când rămâi fără argumente sau ți-e greu să gândești, obiectiv.

Privind în urmă, știu că 2019 a fost o grea provocare pentru mine, cea care, cu uimire mă întrebam atunci, la început de an ”Și dacă totuși...ăsta e anul acela pe care îl aștepți de atâta vreme? Și dacă totuși, anul acesta se schimbă ceva? Și nu te mai amăgești, așteptând să se schimbe ceva, dinspre alții  sau dinspre ceilalți și...schimbi tu ceva, la tine, în viața ta, cu mâinile tale, după nevoie și după dorințele pe care, iată...trebuie să începi să le cunoști și să le recunoști.? Dacă îngerul pe care l-ai tot provocat neîncrezătoare acum un an, a încheiat demonstrațiile pe care le avea de făcut și s-o fi așezat și el, dorind să mai cunoască și tihna și bucuria și limpezimea lucrurilor simple?!?!” 

A fost și a trecut. Am închis uși, care mi-au întunecat gândurile ani de zile, am înțeles că oamenii sunt liberi, dacă își doresc asta, sau legați, dacă asta înseamnă confortul de care au nevoie, nu am înțeles, dar am acceptat alegerile celor fără de care credeam că nu se poate, am renunțat să mai lupt pentru oameni care nu mai vor să facă parte din viața mea, i-am primit înapoi cu aceeași căldură pe cei care au rătăcit o vreme. Am făcut ordine și am văzut că singurătatea e mai sănătoasă decât orice companie toxică, iar distanța e bună, pentru că uneori înseamnă liniște și echilibru, libertate de a gândi și a simți, curat și fără încrâncenare. Am realizat că sunt puternică, abia atunci când am acceptat că sunt incredibil de vulnerabilă

2019 a fost anul când tăcerea a fost cea mai sinceră mărturisire, când clipa trăită a devenit cea mai dragă amintire și singura care ne rămâne. Când, în loc de zbucium și pasiune, am ales liniștea simplă, a unei prietenii trainice, pentru care mă străduiesc și rămân recunoscătoare.

Recunoscătoare sunt și pentru 2019 și lecțiile sale, pentru întâmplările și alegerile lui, căci m-au făcut să privesc mai departe, senin și simplu, fără iluzii, fără așteptări, fără amăgire...