Ideea de
a alerga la Bate Toaca a apărut prin 2016...dar anul acela nu s-a putut, prea
multă nebunie la muncă, examene, oboseală etc. Anul următor, a existat dorința,
nu și putința din motiv de prea multe ture și prea multă oboseală și prea multe
weekenduri ocupate....astfel încât, în cel de-al treilea an...am trecut la fapte. Am început
cu crosul de la Curtea Domnească, organizat tot de Andrei. Am supraviețuit și
mi-a și plăcut….
Data concursului de alergare Montană Bate Toaca s-a
cam schimbat în fiecare an - Andrei a reușit să fenteze vremea de câteva ori,
concurenții având parte și de soare și de vreme bună, în general...anul asta
însă... paparudele au venit și ele să alerge la maraton probabil, căci ploile
au început cu o săptămâna înainte și s-au oprit la vreo săptămână, după,
aducând cu ele și sămânța de îndoială că "ce-o să facem noi acolo pe
ploaie"?
O să
alergăm, o să mergem, o să facem ceea ce ne-am propus să facem, așa mi se pare
normal. Puține antrenamente, ceva echipament adecvat, încălțări de alergare
cumpărate înainte cu o zi (știu, nu e indicat, dar na...), toate în viteză că
așa îmi șade bine. Cu o seară înainte în camping, printre voluntarii noștri, mă
simțeam stingheră, nici alergător de-adevăratelea, nici voluntar, însă cu urmaș
de nădejde, Ioana preluând tricoul de voluntar în locul meu - atmosfera
caldă în ciuda ploii, frenezia și entuziasmul alergătorilor titrați,
frământările celor de lângă noi, cadența sâcâitoare a ploii....toate împletite
într-o imagine unică și bine întipărită în rândul amintirilor de păstrat.
La start
eram cu toții uzi - o ploaie insistentă ne-a însoțit de la început, însă
energia pozitivă a oamenilor ce zâmbeau în ciuda ei, mi-a dat o stare de bine
și de calm, ce poate fi rău, când faci ceea ce îți doreșți?! La ce folosesc
lamentațiile și îngrijorarea, când nu ai altceva de făcut decât să te adaptezi
condițiilor și să dai ce ai mai bun sau…să te duci acasă la căldură.
Panta
până la intrarea în pădure a fost așa, de încălzire. Nu am viteză și am mizat
pe ritmul susținut și pe continuitate. Am mai urcat o dată pe ploaie la
Fântânele, noroiul a fost la fel de generos și bălțile la fel de ofertante.
Oricum nu mai contează, așa mi-am tot zis, papucii erau plini de
apă și noroi, geaca de ploaie era mai mult de formă, doar setea creștea direct
proporțional cu numărul picăturilor de ploaie...poze și hidratare la Fântânele.
Apoi coborâre spre Duruitoarea, aici se poate alerga, trec ușor pe lângă câteva
fete care (încă) mai feresc bălțile - oricum nu mai contează, repet cu
încăpățânare și relaxare :).
La
Duruitoare, alte poze și apă multă. Niciodată n-am văzut-o așa furioasă, așa
învolburată, și totuși voluntarii zâmbesc....scările astea urcă spre un cer
prea înnorat, iar cărarea e deja un rău în care te afunzi fără să știi până
unde, de-aici urmează greul...
Mi-ar
plăcea să scriu frumos despre cât de înălțător a fost...cu metafore și vorbe
atent alese, despre cât de bine m-am descurcat și ce curajoasă am
fost...dar acolo am fost eu cu mine și știu că am ezitat, am strâns din dinți,
m-am întrebat ”de ce oare”, și mai știu că a fost greu, al naibii de greu pe
alocuri. Că am vrut să mă întind pe jos și să nu mai urc nici un pas la deal,
pe suișul Poliței Arinis, care părea că s-a ridicat până la cer, fără să mă
lase să trec....furie, neîncredere, dezamăgire, încrâncenare și o sămânța de
renunțare sălășluiau simultam în mine...și s-au calmat toate cu o pauză de
respirație și un baton de cereale cu urme de ciocolată...trecea pe acolo, că
din întâmplare Max, care a avut răbdare să nu mă lase să zac uitată în momentul
de rătăcire...Mulțumesc !
Citeam
acum ceva vreme ce scria un prieten despre motivația sănătoasă….
”Motivația
este o stare de spirit al scopului pe care nu îl uităm. Nu este focul
dinăuntrul nostru, este răbdarea și înțelepciunea de a stă în genunchi și a
suflă peste el atunci când bate gheață, vântul și ploaia”.
Așa am
ajuns pe platou unde vântul rece și ceață densă m-a izbit fără milă în piept și
m-a trezit la realitate....da, e competiție, și nu-ți poți depăși slăbiciunea
decât singur, nu sprijinjndu-te mereu pe ceilalți, decât dacă faci următorul
pas, decât dacă te ridici din mocirla și scuturi pojghița de comoditate și
confort....după ce vei fi dat jos toată spoiala și toate straturile, atunci vei
șți cine ești și ce poți...nu demonstrând altora că poți, nu cerând păreri în
jur, ci demonstrandu-ti ție că ești cine crezi că ești și poți ceea îți
dorești...
Am fost
voluntar din 2013 la Bate Toaca, în fiecare an dar niciodată în condiții că
astea...mă uit la bieții voluntari adăpostiți (sau nu) de ploaia dușmănoasă și
vântul ce suflă, stau de ore în șir, și mai au puterea să ne zâmbească, așa că
nu-mi.mai vine să spun eu, că mie mi-e greu...
Mă
gândesc și la stresul pe care îl are Andrei, până îi va vedea pe toți jos…așa
combinație de determinare, pricepere și bun simt, elegantă, cum fac băieții
ăștia trei, în echipă, Andrei, Adi și Răzvan, mai rar am întâlnit…
Aproape
de cabană, se aude țiuitul sirenei și cu greu disting un fotograf în iarbă...mă
ia pe sus și mă îmbrățișează incredibil de călduros Alina, nici nu știe ea ce
bine îmi prinde îmbrățișarea ei. Mi-e foame, se răzvrătește organismul și încearcă
să-mi pună bețe în roate...iau un pumn de cașcaval și fructe uscate și fug,
știu că de aici încolo nu mai am nici o scuză, pe coborâre mă simt în largul
meu....doar să nu greșesc direcția, ceață s-a lățit peste tot, depășesc câțiva
alergători, mă depășesc și pe mine alții...mă îmbrățișează și Narci, încă o
doză de energie. Alergăm cu toții, respir normal și încă mai avem energie să și
glumim, ne tachinam cu alți alergători de calibrul nostrum (fără să vreau, mă
întreb dacă oi fi ultima rămasă pe munte la ora asta...)
După
Fântânele, coborârea se transformă în tobogan. Adidașii mei și-au schimbat
culoarea de nenumărate ori - noroc cu bălțile și pârâiele că se curată instant,
și-au făcut treaba perfect, nu am alunecat nici măcar o dată. Ies în șosea și
văd un mic afiș motivațional, ”dacă era ușor o făceau toți”, încep
să rad, stăteam încordată de ceva timp, concentrată pe ritm, viteză, pietre,
noroaie etc. Și încă unul "astăzi eșți deja mai bun că ieri". Mi-au
mers la suflet, bravo Nivea pentru idee. Toboganul devine periculos, până la
pârâul din vale, cu porțiuni de argilă și iarbă năclăită cu mal. Ies în șosea
și oamenii se uită ciudat la mine și la noi, suntem niște arătări botite, uzi,
stropiți cu noroi până peste cap, dar avem un zâmbet....
Până la
camping, nu m-am mai
oprit.
Știam că
s-a terminat, că am dus și cursa asta la bun sfârșit.
Că a
meritat fiece pas și fiecare încordare de mușchi. Pentru că mi-am dorit
să încerc. Pentru că mi-am dorit să știu că pot. Pentru că
n-a contat timpul sau clasamentul, ci mulțumirea mea sufletească și satisfacția
acelui "am reușit", când la final, ioana m-a îmbrățișat mai călduros
că niciodată...
