iluzia unei insule

Suntem insule.

În mijlocul unor ape nedespărțite încă, cu flux și reflux niciodată venite la timp. Plutim în derivă și ne caută vâslași pricepuți, mânați de curiozitate și stoicism. 

A fost odată că niciodată, căci așa încep poveștile cu care creștem și ne creștem imaginația și așteptările. Știi (și te aștepți) că cineva te va salva, cumva, la un moment dat - cu recuzită și fast, scenariu bine definit în nuanțe, căci viață însăși e culoare. Așa că întinzi punți (sau ițe atent meșteșugite în pânze de păianjen) și construieșți alambicat, desenezi fiecare zi și fiecare vis devine plan, cu formă și fond - strâns legate de cei cu care te însoțești, căci nu sunt și ei condiție și parte vie a tot ceea ce numești ”noi”?! 

Cauți ancore și puncte de reper - din insular te transformi neștiut într-un Charon conștiincios, căci insula ta nu poate dăinui, nu poate respira, nu poate pribegi singură. Te trezeșți în mijlocul arhipelagului, fără să știi în ce port să cobori să-ți odihnești sufletul sau ce suflete pribege îți vor calca porturile izolate, la marginea propriei insulei....ce corăbii te poartă în larg și ce corăbii îi duc pe cei dragi...

Suntem insule în oceane de necunoscut - ne căutăm și ne pierdem, în secunde ce durează cât o zbatere, cât o clipire, cât un oftat....și când te vei pierde în întuneric și când mă vei pierde în mijloc de zi și când nu vei mai ști pe ce țărm ne vom regăsi...caută adânc în inima ta, căci acolo e pierderea și câștigul, acolo e întunericul și rătăcirea, acolo e zâmbetul și ultima zbatere a speranței...

Suntem insule risipite în noiane de griji. Suntem porturi în care mai debarcă din când în când, pasageri în căutarea sensului. Suntem marinari departe de "acasă" pe care orice furtună, orice ispită, orice fantasmă ne împrăștie în valuri și ne împinge în larg, în vâltoare, unde trebuie să înoți, dacă vrei să ajungi la liman...

Suntem insule. Căutăm far…

Vara lui 2018

Îți mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea cu rădăcini delicate într-o iarnă cu dimineți blânde, când ți-a spus simplu și ai crezut "am venit să te văd". Cu gust amărui și miros de cafea aburind, cu ferestre mari și flori crescute cu prea multă grijă în umbra pleoapelor plecate în fața evidenței.

A fost vara aceea cu ochi verzi și nopți lungi, fără întrebări și fără îndoială, fără zbucium și fără durere, a fost vara aceea care a adus liniște și ne-a furat timp, tihnă pentru suflet, pentru voi, pentru tot ce nu poate fi. 
Când timpul era de plastilină și căpăta formă de joacă, atunci când era împărțit la doi - și se chircea dureros când distanța se așeza în drepturile ei, firesc, în cotidianul strâmb al zilelor noastre. 

Vara lui 2018 a fost una de nepovestit, căci i-au lipsit căldura, poveștile și morala. S-a sfârșit, încă înainte de a mai începe.

A început cu ploi reci și ceață densă peste drame scoase la drumul mare, cu zile cenușii și încrâncenări învechite, pornite din frustrare, din neînduplecare și refuzul de a coborî în pivnița cu angoase…a continuat cu ploi lungi și furtuni devastatoare, înăuntru și în afară, cu nori negri și curcubee ca un zâmbet larg al cerului ostenit…cu răbufniri tăioase și sămânță de îndoială atent sădite pretutindeni, de ”grădinari” egoiști, dornici de afirmare.

A fost vara lui 2018 o vară plânsă de ploi și în continuă mișcare, precum un montagne rousse - cu linii drepte și planuri conturate, numai bune de încălcat. Un carusel cu vârfuri atinse și căderi amețitoare, un dans pasional între ego și alții, între autentic și manipulare, între rațiune și gând, între emoție și conștiință, între a fi și a face.

Între mine și tine e un vid și o punte, strâmb croite cu un fir aproape invizibil de speranță, bucurie, neatârnare. 

În vara aceea, deformată de liniștea mereu tulbure, am redescoperit gustul deplin al libertății simple și al detașării de dependența altora – lupta lor nu e lupta mea și fiecare își croiește singur soarta - am strâns în mâini șufe de sprijin spre înălțimi, mâinile întinse altădată în gol s-au transformat în prietenie, s-au așezat și s-au decantat ape de prea multă vreme tulburi...

Atunci, în vara lui 2018, alergarea a devenit "mișcarea noastră de rezistență", când, la strigarea noastră, au venit prieteni din cele 4 colțuri ale țării, indiferenți la culoarea codurilor, atunci când cântecul ne-a unit din nou și zâmbetul ne-a încălzit inima, dându-ne forța să mergem mai departe, să visăm mai mult, să credem în autentic și să devoalăm măști goale de conținut. A fost vara care ne-a risipit în cele patru zări, cu preocupări și pasiuni diverse, lăsându-ne doar speranța că ne vom regăsi cândva, mai buni, mai curați, mai sinceri…
A fost vara în care vechi prieteni au dispărut, fără veste și fără motiv, căci drumurile se mai și despart uneori, când orgoliul învinge și uitarea e lege.

Îţi mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea intensă ca un cutremur și caldă ca un sărut – când te-ai schimbat și ai păstrat în tine furtunile, când ai zâmbit albastru și ai plâns verde, cu ochii larg deschiși către orice va veni, când ai întins brațele timid, într-o îmbrățișare fără promisiuni, fără viitor, fără vină…când ai lăsat timpul să-și toarcă povestea și ai trăit simplu, până la epuizare, tot ceea ce avem, clipa de acum, aici, atât…

A fost vara aceea vara în care oricâtă distanță s-ar așeza între noi, îți va fi dor de mine în fiecare zi și n-ai să mă găsești niciunde, până când toamna nu ne va bate din nou, cu blândețe și noi provocări, în ferestre mari, deschise prematur către nicăieri, către noi povești, către alți „noi”…

Vara lui 2017 

Vara lui 2016

Vara lui 2015

Vara lui 2014

Vara lui 2013