Timpul nu are nici acum răbdare, căci rostul său este să construiască și să dărâme, deopotrivă. Să ne poarte pe culmi și să ne arunce în abisuri.
Să ne arate ultima clipă
și să ne mai lase să sperăm o veșnicie.
Să ne facă nemuritori și
să ne ”omoare” câte puțin, fiecare zi pe rând...
Sunt nebun, iubesc și nu am bani,
Nimeni nu-mi stă în drum...
Inima bate în același ritm nebunesc, în ciuda ridurilor ce au desenat firave pânze de păianjen la colțul ochilor, la fel de albaștri.
Fredonează și ea, căci astăzi, inima ei bate nebunește a tinerețe proaspăt începută.
Să le spunem provocări? Să
găsim răspuns la întrebarea apărută de niciunde ”ce înseamnă să fii adult?”
Să ne bucurăm, căci
astăzi ne e cel mai frumos cadou - împlinire și speranță și încredere și toate
emoțiile alea ce pândesc de după colț.
”Într- zi, te trezești mamă.
Devii mamă, când cele două liniuțe apar vesele, pe un plastic alb, fără
preaviz și fără să pese cuiva, că nu ești pregătită. Când spaimele te cuprind
și întrebările devin viața ta. Când nu știi ce ai de făcut și habar nu ai ce te
așteaptă, până și dincolo de ziua x. Cînd plângi cu și fără motiv, când te
cerți cu lumea, cu și fără motiv, când nu îți mai recunoști corpul, nici
mintea, nici reacțiile. Când crește în tine un suflet și nu e al tău, însă e
déjà sufletul tău, fără cale de întoarcere...
Devii mamă chiar înainte să ții în brațe mogâldeața aia care, cu ochii
mici și nevinovați, te privește încruntată, întrebându-te ce caută ea acolo. Și
e doar prima întrebare, dintr-un șir nesfârșit...Boțul de om care respiră prin
tine, se hrănește din tine, e legată de tine definitiv, prin legături de sânge
și peceți de suflet. Ești mamă cu acte în regulă și încă nu știi ce ți se
întâmplă.
Nici o secundă, nu-ți va spune nimeni ce greu sau ce frumos va fi - cum toate nopțile nedormite vor căpăta sens
și valoare, într-un mod ce nu poate fi exprimat în cuvinte.
Și chiar dacă ți-ar spune, cine să asculte altceva decât gânguritul
melodios sau țipetele ce vestesc parcă sfârșitul lumii, sunete incredibile pe
care le scoate boțul ce déjà s-a cuibărit victorios peste întreagă viața ta,
răsturnând totul, cu susul în jos...
Nu, nimeni nu îți va spune că greul și tristețea se vor decanta firesc
în momente neprețuite, când puiul de om va fi devenit om în toată firea.
Că vei râde din nou, când lacrimile se vor usca, că ridurile vor deveni
semne bune, că firele de păr alb vor fi acoperite blând de mângâierea
reușitelor împreună. Că puiul de om va înțelege mai mult și mai repede, tot
ceea ce nu ai știut sau nu ai avut curaj să îi spui. Că boțul mic va fi când
provocare și prieten, când adrenalină și uimire, când alinare și infarct - și
peste toate, o dragoste mare.
Nu, nimeni nu ți-a spus, de când ai devenit mamă, că anii vor trece ca
gândul, iar tu vei deveni stâncă în calea furtunilor de tot felul, apărând ceea
ce a crescut între timp, înlăuntrul ființei tale. Că vei căuta soluții în
imposibil și vei găsi resurse nebănuite, că timpul va fi mereu prea scurt și
răgazul nu e pentru tine.
Nu, nimeni nu ți-a spus, de când viața ți s-a împărțit la doi și voi ați
devenit una, că de cincisprezece ani și mulți de-acum mai departe, ai devenit
tot ceea ce e nevoie, pentru ca puiul să devină om...”
„Ochii mamei erau o
greșeală.
Ochii mamei erau
resturile unei mame frumoase.
Ochii mamei plângeau
înăuntru.
Ochii mamei erau dorința
unei oarbe împlinită de soare.
Ochii mamei erau lanuri
de tulpini frânte.
Ochii mamei erau
poveștile mele nespuse.
Ochii mamei erau
geamurile unui submarin de smarald.
Ochii mamei erau scoici
crescute pe copaci.
Ochii mamei erau
cicatrice pe față verii.
Ochii mamei erau muguri
în așteptare.”(Vara în care mama a avut ochii verzi – T. Țibuleac)
