Avem timp?

Prin 2000 a apărut pe ecrane un film despre o posibilă apocalipsă - On The Beach. Dincolo de scenariul veridic, actorii bine cunoscuți și suspansul inevitabil, scena finală este pe cât de dramatică, tot atât de dătătoare de speranță (sau sursă de așteptări ar spune cineva). Tristețe, așteptare, durere, dezamăgire, dragoste, bucurie, speranță - toate într-o îmbrățișare (sau într-o imagine de câteva secunde).

Dar, cum viața bate filmul, așa nici pandemia nu e sfârșitul lumii. 

Nici scenele din film, nici oamenii, nici sentimentele nu le întâlnești la tot pasul (de înțeles, de altfel, oceanul e oricum destul de departe). 

Avem timp.

Așa ne încurajăm singuri și așa trăim, de parcă am avea tot timpul din lume. De parcă cineva ne-ar fi dat toate garanțiile lumii și viața noastră începe abia mâine. De parcă zilele ne-au fost date să le irosim, în neștire. 

Așa o fi? Chiar avem timp? 

Căci în minte îmi sună vorbele lui Marin Preda - timpul nu mai avea răbdare - vorbe pe care le simt adânc, în diminețile reci de primăvară indecisă sau în serile calde colorate cu măiestrie de un artist nevăzut. 

E multă tristețe în jurul meu, uneori cel puțin atâta câtă bucurie. Oameni ce rătăcesc, precum marinarii pierduți în furtună. Oameni ce nu își găsesc drumul. Oameni ce caută sau se amăgesc că au găsit, oameni ce au împietrit de-a lungul timpului sau care iubesc tulbure, fiecare în altă parte. Greutăți și incertitudini, apăsare și îndoieli, mici speranțe amestecate cu poveri greu de dus mai departe. 

Nu ni se dă mai mult decât putem duce - cred în lucrul acesta, așa cum cred că alegerile noastre, bune sau rele, ne definesc drumul și ne conturează viața, bună sau rea. 

Însă, atât de des suntem orbiți de formă, de tipare, de imagini atent creionate în timp - le căutăm în realitate și măsurăm oamenii după un tipar bine definit. Și, ce să vezi, tiparul nu se potrivește, standardul este de neatins, realitatea nu corespunde cu iluzia, imposibilul nu poate fi atins și ce dezamăgiți rămânem, plângându-ne nefericirea...Căutăm perfecțiunea în tot ce ne înconjoară, oameni, poveste, trăire - căci perfecți suntem și noi, nu? Pe principiul ce dai, aia primești. 

Partenerul ideal. Jobul perfect. Prietenii fără pată. Fotografia perfectă. Concediul incredibil. Recordurile absolute. Hainele cele mai. Imaginea ireproșabilă. Ambalajul ce strălucește. 

Dar... Ce facem noi, ăștia ne-specialii, imperfecții? Care nu ne găsim locul în tabloul perfect, care nu ne încadram în dimensiunile universal acceptate, care nu corespundem vreunui tipar, care gândim și simțim ”outside the box”, care nu ne mai amăgim, care am renunțat la magia perfecțiunii și am ales să trăim, de-adevăratelea... Căci iluzie mai înșelătoare decât perfecțiunea și alegere mai păguboasă decât imaginea nu am găsit încă. 

Noi ăștia care trăim cu picioarele pe pământ (și cu capul în nori) și ne dorim lucruri și oameni normali, nu standarde imposibil de atins (chiar și pentru cel care le impune). Noi, cei care ne dorim să dăm deoparte smac-ul și să cunoaștem ce e dincolo de imagine. Să dezvelim ambalajul și să "gustăm" conținutul, să scuturăm și să desfacem cutia cu surprize și să o scotocim până la fund. Cu dorință, curiozitate și interes.

Să încercăm, zic. 

Să spargem oglinda ce sugerează o imagine perfectă ce nu ne aparține. Să ne uităm dincolo de rama tabloului perfect desenat și așezat mereu la locul potrivit. Să ștergem luciul ce ne acoperă rănile, fără să le oblojească, măcar până ajungem la rugină, să învățăm să trăim cu ea, căci e a noastră și s-ar putea să aibă încă ceva de spus. 

Să descoperim ochii de vălul amăgirilor și să privim cu sinceritate înăuntru și în afara noastră, căci singuri ne amăgim și dezamăgim. Să ne reamintim poate de teoria formelor fără fond. Poate, să nu ne mai lăsăm păcăliți de zgomot și de vorbe, oricât de atrăgătoare ar fi, căci ce zornăie vine la pachet cu un gol ce asurzește. 

Să privim adânc în ochii celui de lângă noi, căci zâmbetul e schimbător și nesigur, poate cuceri sau minți, însă ochii niciodată. 

Și apoi, să ne lăsăm surprinși și cuprinși de mirare. Cât mai avem timp. 

Make something different!

Încă un an fără dorință.

Fără lista de dorințe cu mulți de ”și”.
Fără lista de planuri atent creionate și riguros organizate.
Fără rezoluții înălțătoare și obiective menite să mă țină ocupată.
 
Mult timp, anul nou începea propriu-zis nu la 1 ianuarie, ci abia când așezam pe hârtia virtuală gândurile și dorințele cele mai ascunse, mai colorate, cu ferma convingere că Universul e pe fază și citește cu atenție, analizează și dispune - cel puțin la fel de precis precum dorințele mele.
Uneori a dispus, alteori ba.
Uneori mi-a umplut viata cu chestii pe care nici nu știam că mi le-am dorit, neștiind apoi ce să fac cu ele.
Alteori, s-a făcut că nu vede ce am scris, de la înălțimea lui arogantă de Univers.
Alteori m-a lăsat să aștept, însă mi-a dăruit în schimb altele și mai și.
Binevenite toate, căci cine sunt eu să mă pun cu Universul?

L-am provocat pe alocuri și mi-a ieșit pe ochi, de unde și zicala "ai grijă ce îți dorești, căci s-ar putea chiar îndeplini"...

După toate, în ultimii ani am renunțat la Dorință. La lista de dorințe cu mulți de ”și”. 

Am lăsat Universul să mă provoace cu ceea ce știe el că îmi lipsește sau îmi folosește - de atunci, nu încetează să mă uimească – mai o criză internă, mai o pandemie, mai o dramă, câte un sfârșit pe ici pe colo prin punctele esențiale, câte o lecție îndesată, niscaiva drumuri deschise pe măsura ușilor închise și, peste toate, nelipsită, speranța infinită!
 
Am primit cadou de la Ioana o agendă foarte frumoasă – coli albe, lucioase, copertă de lemn, desenată cu un far metaforic și un motto sec - ”Make something different!”  Mi-am început anul acesta cu el-motto-ul și cu ea-agenda. Căci, dacă vrem rezultate diferite, ar trebui să încercăm și lucruri diferite, nu? Așa că, Universule...de-acum suntem de aceeași parte a baricadei, cu bune și cu rele, toate ale mele!
 
Să trăiesc mai mult, să planific mai puțin.
Să măsor timpul mai rar, dar să îi dau valoare mai des.
Să mă bucur mai mult și să mă îngrijorez mai rar.
Să ascult mai atent și să sfătuiesc mai deloc.
Să fiu mai prezentă și mai rar conectată.
Să zâmbesc și să plâng, mai des și mai liber.
Să deschid ușa oamenilor care vor să se apropie și să dau o șansă celor care s-au îndepărtat.
Să aleg binele, în locul greului. Frumosul, în locul mizeriei. Oamenii, în locul singurătății. Povestea, în locul deșertului.
Să simplific, în loc să încurc.
Să las, în loc să mă agăț.
Să zbor, în loc să mă târăsc.
Să scutur greutatea de pe umeri și să refuz rolul de Sisif.
Să aud adevărul și să uit minciunile.
Să simt și să cred, în loc să mă îndoiesc.
Să sper, în loc să mă blazez.

Să mă las surprinsă, în loc să anticipez.
Să aștept, în loc să mă grăbesc.
Să mă odihnesc, în loc să veghez.
Să încerc lucruri noi și să risc, în loc să mă ascund sau să mă tem.
Să iubesc, în loc să mă împietresc.