Carte poștală de la mare

Într-o lume ideală (dar imperfectă), astăzi ar fi fost momentul pentru o plimbare de aducere aminte, pe malul mării, în fosnetul monoton al valurilor cenușii. Un popas scurt pe stâncile albite de urmele pescarușilor stingheri. Tălpile goale pe nisipul nici prea aspru, nici prea cald, dar prezent și ancorându-ne în realitate. Țipăt îndepărtat și nuanțe de albastru ce îmbracă zarea, goală de orice perspectivă.

O privire către larg, spre o linie a orizontului mai înșelătoare decât Fata Morgana - căci, nu am fi noi, dacă ne-am mulțumi cu mai puțin decât totul.

În truda noastră după perfecțiune, visăm sus și abia cățărăm niște standarde ce nu-s ale noastre și nici nu ne umplu lăuntrul. Standarde pe care nici măcar noi, în aroganța ce ne mângâie și justifică argumentele raționale, nu le putem atinge. Ignorăm brațele întinse către noi, căci rațiunea ne șoptește la ureche *ce daune ar fi dacă. Nici o dovadă de afecțiune și nici o altă emoție ce ne-ar putea atinge și face umani - nu sunt îndeajuns, dacă nu vin ambalate în coperta perfectă, în dimensiunile potrivite, atent plăsmuite de imaginația noastră. Imperfectă și ea.

So, we wait.
Momentul perfect. Fata perfectă. Bărbatul ideal. Povestea perfectă. Momentul afostodatacaniciodata. The one and only - pentru emoții perfecte și, eventual, întregi.

Nu timpul vindecă, dar mai ales ce facem cu el. Ce facem cu noi, cât timpul trece, nemilos. Conștientizarea propriilor greșeli. Chiar și atunci când le numim alegeri. Asumarea lor, dincolo de "așa sunt eu, asta e!"
Iertarea greșelilor celorlați. Acceptarea că, atât au vrut, atât au putut, atât au știut atunci, dincolo de ceea ce *ar fi putut, dacă. Nu și acceptarea că, totuși, le repetă, în ciuda daunelor produse la un moment dat, trecut, dar nu uitat.

So, we dream.
Până la sfârșit? Până când se așterne praful peste cicatricile uitate sau ignorate, ale nimănui? Ne amăgim că, totuși, nu a fost așa rău, căci *și tu ai spus, poate ai și făcut, toată lumea spune sau face... Invocăm în apărarea noastră orice, oricum, lumea întreagă, poate poate se uită și se estompează greșelile, alegerile, rănile.

Și apoi, ne întrebăm de ce oare sau de unde o fi crescut între noi așa o mare și apăsătoare distanță? De ce lucrurile nu mai sunt la fel? Și, mai ales, de ce nu putem să ne întoarcem la status quo ante?

Pe malul mării, în zbuciumul valurilor, se ascunde cea mai așteptată tăcere. În singurătate, față în față cu cea mai autentică parte din tine. Blândețe neașteptată printre scoici ascuțite si pietre cu fețe aparent umane. Nimic nu durează la nesfârșit, nici măcar perfecțiunea. Nici așteptările sau speranța că, dacă totuși am înțelege, dacă am face mai mult sau am spune mai puțin...

La final, însă, după anul ce a trecut, liniștea poate așeza firesc, în echilibru, toate lucrurile ne-spuse, ne-simțite, ne-dăruite la timp. Căci timpul și atenția sunt încă nestemate ce ne aparțin, indiferent de drumul pe care pășim sau cu cine.

Cui le dăruim,
de ce oare
sau de ce nu?

Și, mai ales, ce ne facem, 

după ce ne convingem că, de fapt, le-am risipit, nesăbuit, în toate cele patru zări...?