Vara lui 2024

Îți mai aduci aminte vara lui 2024?

Vara aceea nebună, ce pare că nici n-a fost. Dacă a fost...a luat formă de vis sau himeră. Dust in the wind ori o clipă suspendată în timp. 

Și a trecut...

A fost vara lui 2024 o lungă și nedreaptă așteptare, fără final și mai ales fără happy-end. Începută devreme, într-o iarnă nemiloasă, cu verdicte implacabile și aproape imposibil de combătut, ne-a târât lent, pe jgheabul alunecos al speranțelor, până la capătul răbdării și dincolo de ea. 

Ne-a amăgit constant, ba cu o mare la capăt de lume, unde nisipul fin a oftat și s-a amestecat în jocul vesel al razelor de soare la apus. Ba cu un cer senin, niciodată îndeajuns privit. Ba cu stele făclii, dezordonat așternute în imagini aproape perfecte. Ba cu o mare furioasă, stârnită de un ciclon cum nu s-a mai văzut și inundații prin bietele corturi, metaforă supremă pentru sufletele noastre nomade, nicicând ostoite de prea multă umblatura...

A fost vara lui 2024 o vară privită, nu trăită. 

Văzută pe alocuri prin lentile colorate de fotograf neobosit. 

Simțită precum briza de dimineață, cu broboane la colțul ochilor. 

Adulmecată de departe, printre poveștile de tură ale altora, vii și colorate și mereu ispititoare. 

Un perpetuum mobile de neatins, un tren neprins la timp, un peron aproape gol, un joc de-a șoarecele și pisica cu Universul.

A fost vara lui 2024 o carte cu file nescrise, răsfoite la întâmplare, cu parabole de neînțeles, cu întâmplări de neuitat, cu oameni de păstrat. Cu povești ce încă se scriu, aparent neștiute, în taină. Cu hohote de râs și jocuri de copii mari, în nopți de toamnă ce au păstrat căldura verii. Cu o cabană în munți departe de haosul cotidian și senin pe care doar muntele îl poate păstra așa neîntinat. Cu apropiere și ochi deschiși către oamenii de lângă noi, pe care ii descoper parcă pentru prima dată, dar pare că îi cunosc dintotdeauna. 

A fost vara în care, mai mult ca niciodată, ne-am susținut și ne-am împins unul pe altul, fiecare în povara sau bucuria lui, umăr lângă umăr, suflet lângă suflet. Vara pe care nu o vom uita-o niciodată, căci a lăsat urme adânci, crestate în memorie pentru veșnicie - cea care e mai presus și dincolo de noi. 

Vara lui 2023

Vara lui 2022

Ai doar 18 ani

Așa scriam în urmă cu câțiva ani, când timpul nu mai avea răbdare.

Timpul nu are nici acum răbdare, căci rostul său este să construiască și să dărâme, deopotrivă. Să ne poarte pe culmi și să ne arunce în abisuri.

Să ne arate ultima clipă și să ne mai lase să sperăm o veșnicie.

Să ne facă nemuritori și să ne ”omoare” câte puțin, fiecare zi pe rând...

 Am doar 18 ani,

Sunt nebun, iubesc și nu am bani,

Nimeni nu-mi stă în drum...

 Fredonăm la nesfârșit melodia tinereții noastre fără griji. Ca ieri. 

Inima bate în același ritm nebunesc, în ciuda ridurilor ce au desenat firave pânze de păianjen la colțul ochilor, la fel de albaștri.

Fredonează și ea, căci astăzi, inima ei bate nebunește a tinerețe proaspăt începută.

 O nouă vârstă ne cuprinde în vâltori neștiute.

Să le spunem provocări? Să găsim răspuns la întrebarea apărută de niciunde ”ce înseamnă să fii adult?”

Să ne bucurăm, căci astăzi ne e cel mai frumos cadou - împlinire și speranță și încredere și toate emoțiile alea ce pândesc de după colț.

 Ai doar 18 ani. Te iubesc. Nimeni nu-ți stă în drum!

 *****************************************************************************************

”Într- zi, te trezești mamă.

Devii mamă, când cele două liniuțe apar vesele, pe un plastic alb, fără preaviz și fără să pese cuiva, că nu ești pregătită. Când spaimele te cuprind și întrebările devin viața ta. Când nu știi ce ai de făcut și habar nu ai ce te așteaptă, până și dincolo de ziua x. Cînd plângi cu și fără motiv, când te cerți cu lumea, cu și fără motiv, când nu îți mai recunoști corpul, nici mintea, nici reacțiile. Când crește în tine un suflet și nu e al tău, însă e déjà sufletul tău, fără cale de întoarcere...

Devii mamă chiar înainte să ții în brațe mogâldeața aia care, cu ochii mici și nevinovați, te privește încruntată, întrebându-te ce caută ea acolo. Și e doar prima întrebare, dintr-un șir nesfârșit...Boțul de om care respiră prin tine, se hrănește din tine, e legată de tine definitiv, prin legături de sânge și peceți de suflet. Ești mamă cu acte în regulă și încă nu știi ce ți se întâmplă.

Nici o secundă, nu-ți va spune nimeni ce greu sau ce frumos va fi -  cum toate nopțile nedormite vor căpăta sens și valoare, într-un mod ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Și chiar dacă ți-ar spune, cine să asculte altceva decât gânguritul melodios sau țipetele ce vestesc parcă sfârșitul lumii, sunete incredibile pe care le scoate boțul ce déjà s-a cuibărit victorios peste întreagă viața ta, răsturnând totul, cu susul în jos...

Nu, nimeni nu îți va spune că greul și tristețea se vor decanta firesc în momente neprețuite, când puiul de om va fi devenit om în toată firea.

Că vei râde din nou, când lacrimile se vor usca, că ridurile vor deveni semne bune, că firele de păr alb vor fi acoperite blând de mângâierea reușitelor împreună. Că puiul de om va înțelege mai mult și mai repede, tot ceea ce nu ai știut sau nu ai avut curaj să îi spui. Că boțul mic va fi când provocare și prieten, când adrenalină și uimire, când alinare și infarct - și peste toate, o dragoste mare.

Nu, nimeni nu ți-a spus, de când ai devenit mamă, că anii vor trece ca gândul, iar tu vei deveni stâncă în calea furtunilor de tot felul, apărând ceea ce a crescut între timp, înlăuntrul ființei tale. Că vei căuta soluții în imposibil și vei găsi resurse nebănuite, că timpul va fi mereu prea scurt și răgazul nu e pentru tine.

Nu, nimeni nu ți-a spus, de când viața ți s-a împărțit la doi și voi ați devenit una, că de cincisprezece ani și mulți de-acum mai departe, ai devenit tot ceea ce e nevoie, pentru ca puiul să devină om...”

 

„Ochii mamei erau o greșeală.

Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase.

Ochii mamei plângeau înăuntru.

Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare.

Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte.

Ochii mamei erau poveștile mele nespuse.

Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald.

Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci.

Ochii mamei erau cicatrice pe față verii.

Ochii mamei erau muguri în așteptare.”(Vara în care mama a avut ochii verzi – T. Țibuleac)

2023 - brace for impact

„Avem nevoie de lumină, pentru a răzbate în întuneric. 

Avem nevoie de înțelepciune și credință, pentru a accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Sau nu stă în puterea noastră.

Avem nevoie de încredere, pentru a demola ziduri. Sau minte, pentru a le lăsa la locul lor. Avem nevoie de oameni și iubire, pentru a ne putea reconstrui,  așa imperfecți cum suntem...”

        Trăim rotund, între  prima și ultima zi, bifând cicluri ce ”construiesc” insesizabil, oameni, vieți, povești.  Între rezoluții și bilanț, experimentăm, sperăm, disperăm sau, pur și simplu, ne resemnăm.

    Zilele mușcă din suflet cu sete, mânându-ne aprig către final. Cel pe care îl așteptăm cu nerăbdare și entuziasm de copil sau cel la care nu ne așteptăm niciodată și pe care l-am amâna cu bucurie, oricât. Se duce anul și-l lăsăm să se ducă, cu inima-n gât, căci dincolo de toate nenorocirile, speranța și-a găsit locul de cinste, fie el și pe fundul Cutiei Pandorei.

    Sunt la un capăt de lume, mai mult ca oricând – Chilia Veche e o poveste fără sfârșit, chiar și fără să o știe. Între ape adânci și negre tenebre, o palmă de pământ uscățiv și câteva sute de locuitori se încăpățânează să reziste frumos – ce lecție mai caldă, mai vie, decât să îmbrățișezi greul și provocările și să ți-l faci viață?

    Suntem spectatori, cu ochi ce-au rămas de copil, la un apus de nedescris – ne colorează bucuria pe interior și devenim umbre, fiecare învelit în propria tăcere de nepătruns.

Privesc în urmă, la un 2023 ce ne-a fost tot – bucurie, speranță, uimire, încrâncenare, iertare, distanță, evitare, spaimă, îndoială, iubire, uitare, vindecare. Un an plin, întreg, rotund, sinuos. Un colos ce ne-a lăsat îmbietor la masa lui, dar ne-a așezat la locul nostru sau ne-a dat peste cap orice ordine (firească) a lucrurilor. Cu temperament coleric, capricios și imprevizibil, un fel de taifun cu servicii...all inclusive. Cine a poftit și n-a primit să ridice mâna...!

    Nici n-aș avea ce să-i reproșez, fie vorba între noi. Am cerut și mi-a dat mult peste ce am așteptat - am lăsat Cutia Pandorei deschisă, cu inocența copiilor ce mai cred în Moș Crăciun. Iar Moșul (Univers sau whatever) nu m-a dezamăgit.

    Experiențe inedite. Limite depășite, nebănuite sau șterse de pe harta sufletului meu.

    Oameni noi, oameni lecții, oameni de pus pe rană, oameni neoameni.  

    Drumeții unde (n-)am visat. Drumuri dincolo de limita oricărui vis de până acum.

    2023 a fost un bun învățător, dacă mai era nevoie. Blând și bun pe alocuri, cinstit și alunecos, totodată, dar drept și consecvent până la sfârșit. M-a întors către mine și ale mele, mi-a dat "material" de studiu și m-a testat în fel și chip - n-a știut, însă, că nu-s la primul examen și că am păstrat cu grijă morala celorlalte. 

    2023 a fost despre mine, mai mult decât mi-aș fi putut imagina, la început. Deci și despre tine - povestea fără început și fără sfârșit, contrastul ce intrigă și atrage, deopotrivă. Despre emoția netrăită îndeajuns și promisiunea niciodată ajunsă la maturitate. Despre fascinația cuvintelor fără acoperire și finalul banal ce nu ne cere și nu ne lasă nimic.  

    Qui prodest? Răsare de niciunde îndoiala!

    Și totuși...n-a fost degeaba. Și nici prea târziu, căci am renunțat la haina de Don Quijote, la himere, la tipare ce trebuie umplute sau obiective ce se cer bifate. Nu mă mai fascinează cetățile ce se vor musai cucerite și nici comorile bine ascunse, îndărătul zidurilor ferecate. Prea mare prețul și prea mare risipa de energie. Le privesc cu admirație, totuși, căci știu din proprie experiență câtă muncă se ascunde în spatele unor astfel de ziduri, ce așteaptă să fie prețuite, dărâmate, adulate. Neștiind cât inutil ascund.

    Și totuși...ce simplu e să deschizi larg porțile sufletului și să trăiești! De-adevăratelea. Să simți că ești viu, chiar și atunci când te doare, tu cel fără ziduri, fără măști, cel autentic și real! Să crezi, să speri, să faci tot ce stă în puterile tale și în voia Celui de Sus, chiar și atunci când te îndoiești sau crezi că ai ajuns la capătul puterilor...fie doar pentru un nou început, ce pășește tiptil, după ce se trage cortina lui 2023...