Avem nevoie de înțelepciune și credință, pentru a accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Sau nu stă în puterea noastră.
Avem nevoie de încredere, pentru a demola ziduri.
Sau minte, pentru a le lăsa la locul lor. Avem nevoie de oameni și iubire,
pentru a ne putea reconstrui, așa
imperfecți cum suntem...”
Trăim rotund, între prima și ultima zi, bifând cicluri ce ”construiesc” insesizabil, oameni, vieți, povești. Între rezoluții și bilanț, experimentăm, sperăm, disperăm sau, pur și simplu, ne resemnăm.
Zilele mușcă din suflet cu sete, mânându-ne aprig către final. Cel pe care îl așteptăm cu nerăbdare și entuziasm de copil sau cel la care nu ne așteptăm niciodată și pe care l-am amâna cu bucurie, oricât. Se duce anul și-l lăsăm să se ducă, cu inima-n gât, căci dincolo de toate nenorocirile, speranța și-a găsit locul de cinste, fie el și pe fundul Cutiei Pandorei.
Sunt la un capăt de lume, mai mult ca oricând – Chilia Veche e o poveste fără sfârșit, chiar și fără să o știe. Între ape adânci și negre tenebre, o palmă de pământ uscățiv și câteva sute de locuitori se încăpățânează să reziste frumos – ce lecție mai caldă, mai vie, decât să îmbrățișezi greul și provocările și să ți-l faci viață?
Suntem spectatori, cu ochi ce-au rămas de copil, la un apus de nedescris – ne colorează bucuria pe interior și devenim umbre, fiecare învelit în propria tăcere de nepătruns.
Privesc în urmă, la un 2023 ce ne-a fost tot – bucurie, speranță, uimire, încrâncenare, iertare, distanță, evitare, spaimă, îndoială, iubire, uitare, vindecare. Un an plin, întreg, rotund, sinuos. Un colos ce ne-a lăsat îmbietor la masa lui, dar ne-a așezat la locul nostru sau ne-a dat peste cap orice ordine (firească) a lucrurilor. Cu temperament coleric, capricios și imprevizibil, un fel de taifun cu servicii...all inclusive. Cine a poftit și n-a primit să ridice mâna...!
Nici n-aș avea ce să-i reproșez, fie vorba între noi. Am cerut și mi-a dat mult peste ce am așteptat - am lăsat Cutia Pandorei deschisă, cu inocența copiilor ce mai cred în Moș Crăciun. Iar Moșul (Univers sau whatever) nu m-a dezamăgit.
Experiențe inedite. Limite depășite, nebănuite sau șterse de pe harta sufletului meu.
Oameni noi, oameni lecții, oameni
de pus pe rană, oameni neoameni.
Drumeții unde (n-)am visat. Drumuri
dincolo de limita oricărui vis de până acum.
2023 a fost un bun învățător, dacă mai era nevoie. Blând și bun pe alocuri, cinstit și alunecos, totodată, dar drept și consecvent până la sfârșit. M-a întors către mine și ale mele, mi-a dat "material" de studiu și m-a testat în fel și chip - n-a știut, însă, că nu-s la primul examen și că am păstrat cu grijă morala celorlalte.
2023 a fost despre mine, mai mult decât mi-aș fi putut imagina, la început. Deci și despre tine - povestea fără început și fără sfârșit, contrastul ce intrigă și atrage, deopotrivă. Despre emoția netrăită îndeajuns și promisiunea niciodată ajunsă la maturitate. Despre fascinația cuvintelor fără acoperire și finalul banal ce nu ne cere și nu ne lasă nimic.
Qui prodest? Răsare de niciunde îndoiala!
Și totuși...n-a fost degeaba. Și nici prea târziu, căci am renunțat la haina de Don Quijote, la himere, la tipare ce trebuie umplute sau obiective ce se cer bifate. Nu mă mai fascinează cetățile ce se vor musai cucerite și nici comorile bine ascunse, îndărătul zidurilor ferecate. Prea mare prețul și prea mare risipa de energie. Le privesc cu admirație, totuși, căci știu din proprie experiență câtă muncă se ascunde în spatele unor astfel de ziduri, ce așteaptă să fie prețuite, dărâmate, adulate. Neștiind cât inutil ascund.
Și totuși...ce simplu e să deschizi larg porțile sufletului și să trăiești! De-adevăratelea. Să simți că ești viu, chiar și atunci când te doare, tu cel fără ziduri, fără măști, cel autentic și real! Să crezi, să speri, să faci tot ce stă în puterile tale și în voia Celui de Sus, chiar și atunci când te îndoiești sau crezi că ai ajuns la capătul puterilor...fie doar pentru un nou început, ce pășește tiptil, după ce se trage cortina lui 2023...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu