A trecut vara, cu zilele ei nebune.
Au trecut zilele libere, de parcă nu au fost.
A trecut vremea crestelor și eu tot nu am ajuns
în Piatra Craiului, nu așa cum mi-am dorit, toată vara.
Însă, cât timp suntem vii, ne putem dori.
Planifica. Încerca, orice.
De ziua lui, Cătălin a ales muntele și
prietenii. Eu am ales muntele. Tavi a ales Traseul. Ciprian a ales echipa și Traseul. Toată lumea împăcată și
fericită, mai ales că nu știau ce urmează. Din cei mulți chemați, am rămas
câțiva, îndeajuns pentru trei echipe, fiecare cu traseul lui – bonus, Gabi cu
cei 20 km ai lui, în Peștera.
Craiul, dacă nu l-ați cunoscut încă, e o
provocare totală: te așteaptă, te învăluie, te atrage irezistibil, te
surprinde, te amețește, te duce pe culme, te coboară în agonie. După care te
intrebi, la poalele lui, dacă și când a trecut, dacă tu chiar ai trăit asta sau
a fost așa, un vis...
Revenind cu picioarele pe pământ, tura în
Piatra Craiului a fost unică, de la cap la coadă. Competiția naște calitate se
spune. Cu cât mai multe opțiuni, cu atât mai grea alegerea. Vineri seara,
pensiunea Tinion din Zărnești s-a dovedit a fi caldă și primitoare, oamenii au
ajuns până târziu în miez de noapte, veseli și dornici de aventură. Noaptea
prea scurtă a fost pretext pentru cafeaua aburindă de dimineață, în ciuda
picăturilor de ploaie ce ne-au bătut la mansardă până în zori de zi.
”Bătălia pentru frumos”, în care eram cu toții
soldați fără știre, a început fără glorie, în fața porții închise. Care s-a
lăsat rugată preț de vreo oră întârziere, în planul nostru fără cusur. Ne
despărțim strângându-ne în brațe și purcedem la drum: Vedete versus Speranțe,
experiență versus dorință, rapiditate versus echilibru. 5 versus 9. Ceilalți 12
se odihnesc încă.
Vremea e închisă, la fel ca altă dată, când
pășeam încrezătoare alături de trei prietene dragi către Zăplaz și creasta albă
a Craiului. Ce de ani au trecut, peste noi, printre noi!
Ne răsfirăm peste pășunile colorate și umede,
veseli dar cu rezervă, ascultându-l pe Florin cum povestește câte-n lună și
stele – e clar, astăzi ursul va sta departe de noi. Ovidiu Mușatinul preia
conducerea, impunând un ritm alert, ce ne încălzește rapid și ne aduce inima în
gât. Mă pierd printre ei și gândurile mele – cumva, Universul m-a ales să duc
la capăt traseul lui Tavi, fără să mă întrebe dacă îmi doresc asta. Am
emoții și îndoieli, care mă sâcâie și mă
fac să pășesc apăsat, înainte. Știu că putem, or să afle și ei, până la
sfârșitul zilei. Înaintăm prin pădurea umedă și foșnitoare, e ceață și umbre și
lumină palidă și pietre umede și rădăcini alunecoase și noi nu renunțăm
nicicum.
Prima pauză serioasă e la Diana – nu, nu am
pornit să reclădim refugiul vechi și părăsit, mai degrabă să ne udăm gâtlejul
uscat și să creștem glicemia cu un baton! Am ajuns chiar mai repede decât ne
spunea indicatorul, însă la un calcul scurt, mai avem cel puțin 8 ore de mers,
din care cele mai multe în sus.
Padina Popii este un slalom alb, printre
stâncă, grohotiș, limbi de pământ și jnepeniș deloc prietenos. Lanțurile devin
prietenii noștri, șufa se lipește rece și tăios de palmele
tremurânde...iată-mă-s iarăși, printre ”aspiranți”, mai ținând un bocanc, o
mână, așezând o palmă, mai descoperind o priză, mai încurajând, susținând,
fiind prezentă acolo unde este nevoie. Acum mulți ani, am ales cuvântul ”aspirant”
pentru cei care veneau alături de noi, încercând și dorind să învețe sau să-și
depășească limita de confort. Și așa le-a rămas numele învățăceilor care
descoperă dragostea de munte (sau de oameni) și ni se alătură nouă, în drumeții.
Câți aspiranți au venit și au plecat de lângă mine, oare ? Au venit, au învățat
și au plecat – devenind la rândul lor oameni de munte sau modele. Sau...cine
știe.
Urcăm, urcăm pieptiș, cad pietre și îi
mulțumesc în gând Elenei pentru faptul că a cumpărat o cască în plus – era
pentru mine și nici nu știam! Creasta ca un ferăstrău se dezvăluie timidă
printre cețuri și ne atrage ca o Fata Morgana. Pauze de respirație și hidratare
mici, fotografii, glume și nelipsita ”Fata Munților” fredonată suav de neobositul
Florin.
Alte treceri, alte lanțuri, alt jnepeniș.
Soarele a făcut lumină în vale, cortina a căzut de deasupra pădurii desenate în
acuarelă, dezvăluind perfecțiunea unui pastel. Ridicăm privirea spre cer și ne
copleșește seninul ce stă neclintit asupra noastră. Se vede indicatorul și o
voce sugrumată spune ”am ajuns”. Am ajuns ?!
Vocile se aud limpede, bucuria e deplină, ochii
strălucitori. Îmbrățișare și bucurie. Suntem la 2018m, pe Padina Popii, într-un
timp excelent, pe o vreme după sufletul nostru ! Zumzet blând și vesel, un
sandwich, o conservă, un salam fără pâine, o țigară, o apă. Poze.
Hai, plăieși, că mai avem de luptat !
Spinarea dragonului se întinde lucioasă,
colțuroasă și impunătoare în fața picioarelor aproape obosite – pășim atent,
pas cu pas, lanț după lanț. Deal și vale, valea e mai lină, când e cineva lângă
tine, dealul e mai ușor când nu ești singur. Ovidiu e deaprte deja, Cătălin dă
piept cu alte lanțuri, gândindu-se unde își face ziua la anu, Miki e o pată
roșie pe întinderea albă, o văd cum
luptă cu dragonul și pășește triumfătoare până la Ascuțit. Ramona se bucură în
tăcere de imensitatea zărilor și face poze pentru mai târziu. Suntem bine,
suntem împreună, ce ne-am putea dori mai mult ?
Poate, să știm de ceilalți, i-am tot pomenit
pedrum, iată că au și semnal – noi am ajuns la Ascuțit, ei abia au ieșit în
Creastă. Întâlnirea mult așteptată și atent planificată o vom face mai târziu,
lungul drum căre casă e la doi pași de noi...
Ascuțitul e blând cu noi – e cald și adie
abia o briză – așa că poposim la o cafea și o poveste, în tihnă. Momente de
păstrat și povestit nepoților. Frățiorul meu cel mic care și-a dorit atât de
mult Craiul. Miki care are abia un an alături de noi. Ovidiu care încă nu se
lasă robit de magia Craiului. Noi toți. Împreună. Creștem Speranțe. Le ducem cu
noi, mai departe, chiar și atunci când pare că totul a împotrivă...până la
capăt de drum.
Ne scuturăm de magia momentului, împinși de la
spate de o ceață rece și umedă ce învăluie orizontul în câteva momente.
Ciorânga Mare e traseul parcurs acum mulți ani, cu greu, de care îmi amintesc
vag – amintiri ce mă trădează, căci coborârea ne primește cu stâncă udă și
acoperită cu pământ negru lucios, lanțuri noi, săritori și jnepeni deloc
ajutători. Stăm oarecum grupați pînă ajungem lângă peretele de stâncă ce pare
stăpân aici încă dinaintea vremurilor – cad pietre ce răsună pe stâncă și pe
casca mea cea nouă...Iubesc piatra, așa rece cum e ea, îmi lipesc tâmplele de
ea și zîmbesc - știu că suntem bine și am ales ceea ce trebuie.
Căutând pădurea în care știam că ajungem la un
moment dat, mai cântăm, mai fluierăm, căci miresmele nu sunt tocmai plăcute.
Noroc cu panorama ce se întinde în vale, la picioarele noastre, așa mai uităm
de deal, de vale...După o coborâre abruptă
și un cot scurt, în stânga noastră se cască o padină uriașă, străjuită de
stânci preistorice, iar înainte...ce altceva decât o nouă urcare pe lanțuri ?
ne pufnește râsul, pe mine și Ovidiu, așa că așteptăm cuminși reacția lui
Cătălin, care abia își desfăcuse bețele, pregătit pentru valea ce va
urma...Reacția ca reacția, însă...așteptăm inițiativa legislativă ca la traseul
de coborâre să nu mai urcăm, măcar!
Știți drumurile acelea care par că nu se mai
termină? Când noaptea se apropie rapid și frigul amorțește tot, și tot ce îți
dorești este doar să ajungi...așa am ajuns noi la Refugiul Speranțelor,
mirându-le că le mai avem! ”Nu vă relaxați” – am spus și eu, amintindu-mi de
draga mea prietenă. Căci nu prea era loc de multă relaxare...Pădurea mult așteptată
a venit spre sfârșit, cu ultimele raze calde ale zilei, cu poteca străjuită de
bolovăniș adus în ani, de torenții furioși. Cu nerăbdare și pași mici am pășit
până la mijirea nopții. Cu umbre înșelătoare și ochi larg deschiși către orice
o fi mișunat prin desiș la ora aceea. Cu ochii ațintiți în peretele de stâncă,
pe brâul Ciorângăi, unde licăreau vesel frontalele alor noștri. Cu inima
strânsă i-am așteptat, căci bucuria nu e deplină decât atunci când suntem
împreună, până la capăt.
Până când ne vom revedea...
