40+ Număr binecuvântări

 

A trecut. 

24. Intensă ca o sărutare, lungă cât o zi de post și totuși neîncăpătoare, caldă și senină ca ochii de copil.

Număr binecuvântări și învăț recunoștința. 

A fost o zi senină. 

Așa m-am simțit de ziua mea, și încă în multe feluri, greu de așezat în cuvintele potrivite. Lucruri simple de tot, cuvinte calde, frumoase sau atent alese, gesturi firești sau surprize, oameni de departe sau de lângă mine, fiecare în felul lui - toate mi-au transformat ziua în bucurie, zâmbet, liniște.

Nu mi-au lipsit furtunile de altă dată. 

Nici lacrimile amare, deși altele le-au luat locul - mai calde, mai blânde, mai sănătoase. Au rostul lor și ele.

Anul acesta, ziua mea a fost despre împăcare, cu mine și cu ceilalți.

Poze vechi sau noi, oameni de demult sau de acum. Scrisori scrise de mână. Sau la calculator. Desene și metafore. Cafeaua. Îmbrățișarile. Multe, multe cărți. Multe, multe flori. Un pic de munte și dezordinea caldă a oamenilor de lângă noi. Paharul cu vin roșu. Nopțile povestite cu nimicuri. 

Un mare mulțumesc, niciodată îndeajuns de apăsat. 

Lucruri simple de tot

Motto ”Sometimes, the greatest journey is the distance between two people”(The Painted Veil)

Noiembrie, luni.

Mă așez tăcută în fața foii de hârtie reci și indiferente, precum o femeie supărată. O voi îmblânzi-o cu cerneală albastră, turnată în cuvinte calde, așternute atent. E liniște și tăcere de ceva vreme. Le savurez pe amândouă, sorbind cu nesaț aerul curat din jur, precum fumătorii vechi fumul din țigara subțire. Oftez scurt, iar degetele reci mângâie absent albul ostil, dar răbdător.

Draga mea,

Noiembrie a fost, în fiecare an, luna care a schimbat ceva în viața mea. Definitiv și iremediabil, fără milă și fără cale de întoarcere. În vremuri de restriște, în plină pandemie, la ce să te mai aștepți bun? Ce să îți mai dorești, când pare că lumea se sfârșește, iar oamenii se dezumanizează? Și totuși, cum să mergi mai departe, fără dorințe? Fără visuri, fără idealuri?

Pe mine, viața m-a obligat să rămân ”condamnată” la speranță. Să aflu ce e dincolo de acum, să rămân curioasă despre ziua ce va urma. Să primesc fiecare întâmplare ce vine spre mine, veselă sau tristă, dramă sau extaz și să o trăiesc deplin. Să continui să zâmbesc, să continui să mă ridic, mai ales atunci când am crezut că nu mai e nimic...

A fost anul acesta strașnic și dătător de nevroze. Un carusel nemaipomenit, în care ne-am învârtit cu toții, la o viteză amețitoare – am scăpat teferi sau cu julituri, însă suntem aici, alive and kiking. Cel puțin, o parte din noi...

Vine o vreme, când adunăm și scădem. Blesteme sau binecuvântări. Lumină sau întuneric. Durere sau recunoștință. Cunoaștere sau naivitate. Iubire sau indiferență?

Pentru mine, a fost anul în care am mai pierdut doi oameni - aceleași metehne, același tipar, același final. Previzibil?

”Când mergi pe încredere, ți-o iei” - mi-a spus, chiar de mai multe ori. A avut dreptate și m-am convins de asta pe drumul lung și prăfos al Bucovinei, cu umeri grei și ochi întunecați de povara nedreptății. A trecut. Drumul ne unește sau ne desparte, căci suntem făcuți din alt aluat, altele ne mână și ne motivează, altă intenție, alte mijloace, alte scopuri.

”Trădări vor mai fi” – mi-a spus odată, demult. Uitasem. A avut dreptate, înșelându-se în ce mă privește până la sfârșit și m-am convins de asta în banala curgere a zilelor aparent obișnuite. O să treacă, toate, căci oameni suntem și nimic nu durează la nesfârșit, nici binele, nici răul, nici noi.

Ce nu învățăm la timp, suntem siliță să repetăm. Și atunci îmi spun, amintește-ți lecția, nu dezamăgirea, drumul, nu destinația, bucuria, nu povara. Căci amintirea e dușmanul și prietenul meu, iar gândurile, o cutie de lemn șlefuită atent, de unde ”aleg” în fiecare zi ceea ce îmi folosește cu adevărat.

Dincolo de întuneric, anul acesta nebun mi-a adus aminte de oamenii buni și fabuloși, de lucrurile simple și senzaționale din viața mea..

De importanța alegerilor pe care le facem sau nu le facem și greutatea lor. 

De lumina fără de care nu se poate. De întunericul ce o pune în valoare.

De căldura fără de care ne uscăm și datorită căreia ne topim uneori.

De recunoștința pe care o uităm așa de des. Pe nedrept...

Cele mai frumoase drumeții. Tihna de acasă. Ture memorabile. Cafeaua și ceaiul cu oamenii care contează. Drumuri lungi și vesele, ca o fugă din timp. Amintiri pentru copii și nepoți. Hohotele de râs fără motiv. Timp. Nopți albe și zile senine. Focul de tabără și cântările din zori. Cu rucsacul în spate sau tremurând de frig într-un cort. Bătuți de vânt sau arși de soare. Pe creste sau pierduți prin păduri. Liniște și echilibru. Cățărând, atârnați pe lanțuri sau pășind alene prin nisipul fierbinte. Singură sau înconjurată de energia nesfârșită a tinerilor. Cu tristețe sau, cel mai adesea, cu lacrimi de bucurie. Momente unice, toate, împreună cu ai mei.

Ce să îmi doresc mai mult?

Ce să îmi doresc de ziua mea?

Poate alte chestii simple, de astea, ”plictisitoare”, vorba cuiva. Poate lucruri aparent banale, aparent la îndemână, aparent fără importanță. 

Fără de care nu se poate.

Timp. 

Normalitate. Bunătate. Sănătate. 

Necunoscut. Revelații. Provocări. 

Lumină. Bucurie. Îmbrățișări. 

Încredere. Oamenii dragi aproape. Credință. 

Să uit. Să nu uit. Să iert și să vindec. Să las. Și să rămân.

Să trăiesc intens fiecare clipă, căci nu le știm niciodată numărul.

Iar la final, să știu că nu am pierdut nici una...în zadar.

Rămas bun

Motto: “Every true love and friendship is a story of unexpected transformation. If we are the same person before and after we loved, that means we haven't loved enough.” — Elif Shafak, The Forty Rules Of Love

Draga mea,

Iată că această ultimă scrisoare este pentru tine. Fără metafore de neînțeles, fără cugetări, fără poezie. Simplă și fără culoare, tristă și necesară, așa cum sunt uneori finalurile neașteptate.

Ai avut dreptate, în ceea ce mi-ai spus, în multe privințe. 

Am puțini prieteni, care s-au împuținat și mai mult, în ultimii ani. Însă, sunt buni, te asigur, testați și încercați în multe feluri. Caut într-adevăr căldura, bunătatea și ultimul strop de umanitate în oamenii dimprejur - mă atașez și mă implic, până la capăt, căci nu cunosc altă formă a afecțiunii, decât aceea care te lasă fără respirație și fără rațiune. Nu înțeleg jumătățile de măsură, jumătățile de pas, jumătățile de alegeri. Jocul sau reversul lui, răutatea. 

Alegem și trăim cu alegerile pe care le facem. Atunci când spunem că nu putem sau nu avem ce să alegem... E tot o alegere, chiar mai limpede decât toate celelalte.

Îți spuneam mai deunăzi că nu ai luptat pentru mine și nu m-ai ales niciodată, decât poate când veneam la pachet cu unul sau cu altul. Nici când ar fi contat și mai ales când nu a mai contat, în desfășurarea evenimentelor. Nu am contat niciodată îndeajuns, prin mine însămi. Ai ales în altă parte și în detrimentul meu, în pofida anilor împreună. Asta a fost cel mai greu de dus. La fel cum greu a fost de înțeles (și acceptat) prăpastia dintre vorbă și faptă -  căci ne îmbrăcăm în cuvinte alese, dar ne dezbracă cumplit faptele.

Alegem. Conștient sau nu, iar apoi trăim cu alegerile noastre. Fără a mai putea învinui pe unul sau pe altul pentru slăbiciunile noastre.

Un pic de curaj ar fi ajutat. Poate un pic de verticalitate. Asumare. Fair-play. 

Fie și în al 12 lea ceas, căci punctul din care nu ne mai putem întoarce e așa schimbător uneori... Nu știm ce ne rezervă viitorul și nici pe ce drum ne va purta. Ce mai păstrăm, din punctul în care nimic nu mai poate fi salvat, e doar amintirea a ceea ce a fost. Senin sau furtună. Cinste sau rușine. Dreptate sau nedreptăți. Căldura sau indiferență. Prietenie sau nu.

Ușa aceea e întredeschisă, într-adevăr. 

Așa a fost mereu. Lanțul e categoric, dar absurd. Poate fi desfăcut, cu răbdare și stăruință. Stăruința ta s-a dus însă în altă parte. Așa că, l-am desfăcut eu, cu greu, căci sarea s-a infiltrat nemilos, iar rugina era adâncă deja. Nimic nu mai e închis, nimic nu mai poate fi deschis aici. Nu mai era nimic dincolo de ziduri, decât alte ruine, rămășițe goale a ceea ce va fi fost vreodată motiv de vanitate. Cioburi și resturi ce nu mai pot fi nici măcar folosite, dar învinovățite... Vid, în starea de la început. 

Un câmp de bătălie pustiu, unde rareori mai pășesc fantome. Unde nu mai e nici glorie, nici vreun stindard. Nici vinovați. Doar urme adânci de bocanc în mocirla uscată de ani. Inutile și ele. Nu mai există nici soldăței, nici muniție, nici vreo bătălie de dus. Doar o istorie scrisă strâmb de scribi furioși. 

"Dosarul" la care ții atât de mult este inutil, iar probele perimate. Atâta timp pierdut, pentru a aduna dovezi si probe, împotriva celui care a părăsit de mult câmpul de luptă...a meritat? Victoria e pe măsură? Satisfacția e la locul ei? 

Informația trebuie actualizată. Eroarea e cât casa, dar cine să vadă? Subiectul nu mai există de mult, doar ipotezele și presupunerile le mai ai, bine îndosariate și ordonate pe categorii atent alese. Încerci să condamni, dar ai pierdut din vedere cauza. Finalitatea. Sala de judecată e goală, iar publicul plictisit. Cu mici excepții, firește. 

Anchetator și judecător în același timp...nu poți fi. E împotriva firii. Așa cum împotriva firii e și să lovești în cel care ține la tine. Sau în cel care e la pământ. 

Eu am plecat de acolo demult. Și nu mă mai întorc. Dovezile adunate cu sârg nu mai sunt despre mine, demult. Și nici nu mai contează, pentru cei care contează. Nu mai vreau să rănesc, nici măcar fără intenție. Viața mea are alt rost și altul mi-e drumul acum. Anii mei sunt numărați și nu mai e loc de surogate în ei. Nu mai pot să accept jumătăți de măsură și nici bucăți de adevăr. Nu mai fac compromisuri și nici drumul înapoi. 

Îți mulțumesc, pentru lecții, pentru răbdare, pentru tenacitatea demnă de un scop mai nobil, pentru lacrimi, pentru amintiri, pentru timp. Pentru că pe acestea nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am înțeles o parte din alegerile făcute. Pe cele neînțelese, le-am acceptat, ca atare, căci oameni suntem și avem fiecare o inimă. 

Îți doresc să trăiești, deplin, viața ta. Să simți ceea ce îi faci pe alții să simtă. Să nu uiți. Să lași. Și să uiți, pentru a putea ierta. Să renunți la ideea de control, măcar când te întâlnești cu smerenia. Să ierți și să te ierți, măcar din când în când, când vei înțelege că pe câmpul de bătălie bate vânt a  pustiu. 

Rămas bun...