Rămas bun

Motto: “Every true love and friendship is a story of unexpected transformation. If we are the same person before and after we loved, that means we haven't loved enough.” — Elif Shafak, The Forty Rules Of Love

Draga mea,

Iată că această ultimă scrisoare este pentru tine. Fără metafore de neînțeles, fără cugetări, fără poezie. Simplă și fără culoare, tristă și necesară, așa cum sunt uneori finalurile neașteptate.

Ai avut dreptate, în ceea ce mi-ai spus, în multe privințe. 

Am puțini prieteni, care s-au împuținat și mai mult, în ultimii ani. Însă, sunt buni, te asigur, testați și încercați în multe feluri. Caut într-adevăr căldura, bunătatea și ultimul strop de umanitate în oamenii dimprejur - mă atașez și mă implic, până la capăt, căci nu cunosc altă formă a afecțiunii, decât aceea care te lasă fără respirație și fără rațiune. Nu înțeleg jumătățile de măsură, jumătățile de pas, jumătățile de alegeri. Jocul sau reversul lui, răutatea. 

Alegem și trăim cu alegerile pe care le facem. Atunci când spunem că nu putem sau nu avem ce să alegem... E tot o alegere, chiar mai limpede decât toate celelalte.

Îți spuneam mai deunăzi că nu ai luptat pentru mine și nu m-ai ales niciodată, decât poate când veneam la pachet cu unul sau cu altul. Nici când ar fi contat și mai ales când nu a mai contat, în desfășurarea evenimentelor. Nu am contat niciodată îndeajuns, prin mine însămi. Ai ales în altă parte și în detrimentul meu, în pofida anilor împreună. Asta a fost cel mai greu de dus. La fel cum greu a fost de înțeles (și acceptat) prăpastia dintre vorbă și faptă -  căci ne îmbrăcăm în cuvinte alese, dar ne dezbracă cumplit faptele.

Alegem. Conștient sau nu, iar apoi trăim cu alegerile noastre. Fără a mai putea învinui pe unul sau pe altul pentru slăbiciunile noastre.

Un pic de curaj ar fi ajutat. Poate un pic de verticalitate. Asumare. Fair-play. 

Fie și în al 12 lea ceas, căci punctul din care nu ne mai putem întoarce e așa schimbător uneori... Nu știm ce ne rezervă viitorul și nici pe ce drum ne va purta. Ce mai păstrăm, din punctul în care nimic nu mai poate fi salvat, e doar amintirea a ceea ce a fost. Senin sau furtună. Cinste sau rușine. Dreptate sau nedreptăți. Căldura sau indiferență. Prietenie sau nu.

Ușa aceea e întredeschisă, într-adevăr. 

Așa a fost mereu. Lanțul e categoric, dar absurd. Poate fi desfăcut, cu răbdare și stăruință. Stăruința ta s-a dus însă în altă parte. Așa că, l-am desfăcut eu, cu greu, căci sarea s-a infiltrat nemilos, iar rugina era adâncă deja. Nimic nu mai e închis, nimic nu mai poate fi deschis aici. Nu mai era nimic dincolo de ziduri, decât alte ruine, rămășițe goale a ceea ce va fi fost vreodată motiv de vanitate. Cioburi și resturi ce nu mai pot fi nici măcar folosite, dar învinovățite... Vid, în starea de la început. 

Un câmp de bătălie pustiu, unde rareori mai pășesc fantome. Unde nu mai e nici glorie, nici vreun stindard. Nici vinovați. Doar urme adânci de bocanc în mocirla uscată de ani. Inutile și ele. Nu mai există nici soldăței, nici muniție, nici vreo bătălie de dus. Doar o istorie scrisă strâmb de scribi furioși. 

"Dosarul" la care ții atât de mult este inutil, iar probele perimate. Atâta timp pierdut, pentru a aduna dovezi si probe, împotriva celui care a părăsit de mult câmpul de luptă...a meritat? Victoria e pe măsură? Satisfacția e la locul ei? 

Informația trebuie actualizată. Eroarea e cât casa, dar cine să vadă? Subiectul nu mai există de mult, doar ipotezele și presupunerile le mai ai, bine îndosariate și ordonate pe categorii atent alese. Încerci să condamni, dar ai pierdut din vedere cauza. Finalitatea. Sala de judecată e goală, iar publicul plictisit. Cu mici excepții, firește. 

Anchetator și judecător în același timp...nu poți fi. E împotriva firii. Așa cum împotriva firii e și să lovești în cel care ține la tine. Sau în cel care e la pământ. 

Eu am plecat de acolo demult. Și nu mă mai întorc. Dovezile adunate cu sârg nu mai sunt despre mine, demult. Și nici nu mai contează, pentru cei care contează. Nu mai vreau să rănesc, nici măcar fără intenție. Viața mea are alt rost și altul mi-e drumul acum. Anii mei sunt numărați și nu mai e loc de surogate în ei. Nu mai pot să accept jumătăți de măsură și nici bucăți de adevăr. Nu mai fac compromisuri și nici drumul înapoi. 

Îți mulțumesc, pentru lecții, pentru răbdare, pentru tenacitatea demnă de un scop mai nobil, pentru lacrimi, pentru amintiri, pentru timp. Pentru că pe acestea nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am înțeles o parte din alegerile făcute. Pe cele neînțelese, le-am acceptat, ca atare, căci oameni suntem și avem fiecare o inimă. 

Îți doresc să trăiești, deplin, viața ta. Să simți ceea ce îi faci pe alții să simtă. Să nu uiți. Să lași. Și să uiți, pentru a putea ierta. Să renunți la ideea de control, măcar când te întâlnești cu smerenia. Să ierți și să te ierți, măcar din când în când, când vei înțelege că pe câmpul de bătălie bate vânt a  pustiu. 

Rămas bun...