Jurnal de pandemie - pentru mine, un an nu e mult

”La mulți, fată frumoasă, cu chip de înger și destin de munțo... Primăvara să iți fie veșnică potecă și bucuria să se desfășoare pe harta hălăduirilor tale precum cel mai drag traseu... La mulți ani, copil al soarelui!” (nu, nu e ziua mea de nume, nici de Sfântu Gheorghe, nici de Sfântu Ion – sărbătoresc însă pe 9 septembrie, căci mă simt Ană)

Așa s-a încheiat o zi normală de joi, dintr-o altă săptămână ce numai normală nu pare să fie. Simplu, cald, frumos. Cu râsete în hohote. (Așa e perioada asta, un mozaic de culoare și emoții, contradictorii – nuanțe și tușe, curbe și drepte, și peste toate, culoare. Negru sau roșu, alb sau albastru, toate ne amintesc că suntem vii, că sperăm și luptăm, fiecare în felul lui. Sau doar așteptăm, dar oare, așteptarea nu este și ea, o luptă ?)

Cu un copil cântând la chitară fără pic de emoție, cu o stăpânire de sine pe care i-o cunosc de mult și care mă face să am încredere că da, va ajunge acolo unde își dorește, fără doar și poate. Cu un copil mâncând clătite și rezolvând probleme la matematică, cu ochii pe geam, la cerul albastru de aprilie. Cu alt copil, priceput la toate, pe post de mentor al celor ce vin după el, căci până nu demult, a fost și el un copil.

Căci da, acest aprilie ne face în ciudă și zâmbește generos, albastru și senin, mai senin ca niciodată, ca în filmele apocaliptice cu happy end. Și, dacă viața bate filmul, pandemia asta trebuie să aibă un happy-end mai frumos decât ni-l putem noi imagina, nu ? Căci, nu mai e mult până pe 15 mai și noi suntem deja pregătiți să NU mai #stămacasă, că ni s-a cam luat de interdicții...

Eu nu aștept 15 mai. De data aceasta, eu sunt cea sceptică. Și nu văd nici un happy-end.

Mă tot întreb, dacă se poate sfârși așa, pur și simplu – când se ridică cortina, pe 15 mai, iar noi vom fi, așa cum ne dorim cu disperare, liberi...ce mai înseamnă libertatea acum, în plină pandemie? Pare cel mai de preț lucru pe care l-am avut, după cât plângem după ea...după 15 mai, pare că normalitatea ne așteaptă după colț, așa cum am lăsat-o acum ceva timp, pe 16 martie. Ce sunt  2 luni? 60 zile? E mult, e puțin ? Depinde, cred...de care parte a ușii te afli...și, în loc să îmi fac planuri, unde plec și ce urmează să fac...primul gând a fost, vai, ce puțin mai e și eu nici n-am apucat să stau, dar să mă mai și plictisesc...nu am listă pentru ”după”, așa cum nu am avut nici pentru starea de urgență.

O dată în plus, mă întreb ce am învățat în aceeste două luni întregi, de izolare, de spaime, de revoltă împotriva a orice, de boală, în care cifra morților a depășit orice imaginație sau scenariu apocaliptic, în care tot ce părea ireal sau neverosimil la un moment dat a devenit, peste noapte, realitatea în care trăim... O dată în plus, mă întreb, unde e unitatea care apare (instinctiv) în fața unui pericol comun, solidaritatea care face scut în fața unui rău pe care nici măcar nu îl bănuim pe de-a-ntregul? Ce ne reprezintă mai bine, cazurile în care s-a acționat eficient, vizibil, punctual, pentru a dona, a ajuta, a dărui ? Sau valurile de ură, îndreptată către oricine e diferit decât noi, către oricine are alt crez sau altă părere, indiferent că își face datoria sau măcar încearcă?

S-a contestat tot, s-a lovit cu forță și cu ură în tot și în toate, la grămadă, indiferent că a fost vorba de medici sau alte cadre medicale, armată, poliție, biserică, instituții, ong-uri, funcționari, semeni ai noștri, căci toți sunt o apă și un pământ, mai ales pe vreme de pandemie, când avem timp să stăm la calculator și să judecăm atent tot ce mișcă, să luăm de bună fiecare știre pe care o citim, de la ciocolata aerată care conține Covid, până la tehnologia 7G, creată special să desființeze nobila rasă română...Știm cu toții, cumva, sunt putrede multe, numai bune de ars și de dărâmat, de ras din temelii și construit de la zero...doar spuneți-mi și mie, ce punem în loc și mai ales pe cine, cu ajutorul cui ? Că e mai greu, când vine vorba să ieșim din spatele calculatorului și să punem osul la treabă....

Nu, crizele nu schimbă oamenii, doar le scoate la iveală caracterul... 15 mai nu înseamnă nimic, dacă ne va găsi la fel de aspri în judecata noastră, la fel de inflexibili în tot ce înseamnă acceptarea celui altfel decât noi, la fel de închistați în frustrarea adunată într-o viață de om și neputința de a ieși din granițele sale, măcar din când în când. 15 mai nu înseamnă nimic, dacă ne va găsi la fel de egoiști, la fel de nepăsători, la fel de absenți, la fel de interesați și avizi în bătălia pentru binele propriu.

Nu am încredere în date aruncate așa, pentru psihicul oamenilor, cu atât mai mult, pentru liberare. Nu cred că suntem pregătiți pentru 15 mai, nici pentru altă dată, nu văd coerență sau viziune, ideile vin șa grămadă, fără finalitate, și nu cred că improvizațiile sunt soluția salvatoare, dei...cine se pricepe la asta mai bine decât noi ?! Nu cred că suntem aproape de luminița de la capătul tunelului, dimpotrivă...nu cred, și mă doare necredința asta, dar aștept cu inima-n gât, să mă contrazică realitatea și oamenii și faptele. Să plec capul și să spun, ușurată, ”m-am înșelat, ce bine că m-am înșelat”, fără să mai fredonez, mecanic, șoptit ”pentru mine un an nu e muuuult”....

Jurnal de pandemie – Fie ca lumina...

Cine mai numără zilele ? 

Sunt aproape toate la fel și fiecare diferită. Zilele scurte sau zilele lungi, par toate un șir fără capăt, precum mărgelele scorojite de prea deasa folosință, atârnate pe o sfoară tocită și ea, stând să cadă sau sclipind jucăuș în soarele de aprilie.

Este sâmbăta Paștelui, ultima zi din Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor. Este cea mai tristă și cea mai fericită perioadă a anului, când moartea și învierea, împreună, duc speranța mai departe, de secole. Când ne amintim de cei ce nu mai sunt printre noi și ne întrebăm totuși, unde sunt ei, cum o mai duc, dacă le e dor de noi. Când ne amintim cât de fragili suntem și cât de repede trece vremea.  Când așteptăm și ne primenim. 

Fiecare din noi, într-un fel sau altul, așteaptă lumina și cele ce par să vină la pachet cu ea, fiecare din noi așteaptă bucuria, belșugul, speranța. În zile de sărbătoare, pare că devenim alții, cel puțin la nivel declarativ, internetul și telefoanele sunt inundate de mesaje atent meșteșugite, din vorbe  și asocieri întortocheate, metafore care par să poarte cu ele toată magia pe care o așteptăm, însă nu o mai recunoaștem. Ai putea crede că oamenii sunt mai buni, mai curați, 3 zile de Paște, 3 zile de Crăciun și poate ocazional, în alte momente festive.

Pare că sărbătorile înseamnă un moment de virtuozitate și excelență  în ale bucătăritului. Cozonaci, pască, sarmale, ouă încondeiate – toate sunt concurenți într-o competiție mută, dar ubicuă, fără un câștigător clar și fără trofee la vedere – cu atât mai mult, în vremea pandemiei, când vrem nu vrem, suntem prinși între granițele propriului eu, între pereții propriei case, de unde nu putem ieși, decât virtual, cu diverse pretexte.

Când singura companie este a noastră sau a celor cu care împărțim spațiul mic sau generos al spațiului denumit, atât de frumos și cald ”acasă”.

Într-o lume nebună, în care nu ne mai ajung drumurile – ce binecuvântare, să ai și să fii acasă...când acasă înseamnă mama cu mâinile zbârcite de asprimea vieții de ”femeie de la țară” și lacrima din colțul ochilor, nelipsită, și firele albe, pe care nu le mai numără nimeni, de multă vreme.

Când acasă înseamnă tata, cu fruntea înaltă și obrajii brăzdați de griji, cu privirea dreaptă, senină, resemnată, dar niciodată înfrântă, cu spatele încovoiat de obida unei vieți deloc blândă, cu nici unul din ei. 

Când acasă înseamnă curtea în care ai copilărit, micșorată în ani ce-au trecut, învăluită în colbul uscat, împrăștiat cu generozitate de o secetă ce durează, fântâna de la poartă, ce se usucă la rândul ei, pe zi ce trece, straturile cu verdeață pipernicită, încăpățânată totuși să trăiască, în ciuda arșiței nemiloase. 

Când acasă înseamnă frații și surorile care nu mai vin în vizită, însă îi găsești acolo, la capătul telefonului, mai des ca altă dată și cu mai multă duioșie parcă, fiindcă nu știi cât timp va mai trece, până îi vei mai revedea. Acasă e acolo unde ne regăsim, e oaza de normalitate, pe care o căutăm înfrigurați, în vremuri ca acestea și pe care sperăm că o vom găsi, intactă, după un număr de zile încă necunoscut de nimeni.  

Acasă e căldura îmbrățisării celui care te așteaptă, când ostenit și împovărat, pășești pragul casei – un univers paralel celui cotropit de pandemie, un spațiu ferit, curat, binecuvântat. Acasă e liniștea și lumina, bucuria simplă și râsul fără motiv. Acasă e acolo unde suntem noi, acolo unde e sufletul nostru, indiferent cât de negri sunt norii, indiferent cât de strașnică e furtuna, indiferent cât de nesigur orizontul pe care nu îl mai putem desena. Acasă e binecuvântarea de a fi, chiar și în singurătate.

E Sâmbăta Paștelui, ziua în care așteptăm Lumina, într-un fel sau altul. Ziua în care pare că doar Lumina mai poate acoperi, curăța, vindeca, tot ceea ce există.

Ziua în care, mai mult ca niciodată, putem fi lumină, putem fi acasă, putem fi binecuvântare, pentru cei ce au nevoie de noi...

Jurnal de pandemie - fiecare zi pe rând

   Mă trezesc brusc dimineața devreme și primul gând e același, de mai multe zile – că realitatea în care am adormit aseară e doar un vis urât, sau rămășița filmului SF pe care l-am găsit uimitor de asemănător cu zilele noastre. Nu e, și mă lovesc brutal de o realitate pentru care nu am fost pregătiți, nici noi, nici voi (care noi, care voi?), o realitate cu care nu știm ce să facem, pe care mai mult o privim, decât o trăim, într-o așteptare care consumă și usucă, precum Măria Sa Virusul. 

   Primele știri ale zilei înseamnă de regulă alte lacrimi. Toată durerea lumii, pe umerii noștri. Un nou val de furie și neputință, căci cifrele sunt reci și uscate și nemiloase. Și nu mint, fir-ar să fie, nici măcar atunci când se încearcă nuanțarea lor. Resemnare, acceptare, negare, furie, toate sunt ale noastre, rând pe rând. Și de la capăt, în fiecare zi.

   Realitatea brută, așa cum ni se arată nouă muritorilor de rând, pare un scenariu scris pe genunchi, de film prost, scos la lumină de actori de mucava – durerea aproape fluidă ce mustește și răbufnește peste tot, căci i-a venit vremea, lipsuri inimaginabile, știri ce frizează absurdul în tușe groase, comunicare trunchiată sau mai țeapănă decât morții din saci, isterie pe pereții virtuali, unde fiecare e specialist în ceva. O luptă mereu inegală și fără victorie, între cei care stau în casă, din convingere sau autoconservare și cei care umblă în continuare nestingheriți, căci boala e un complot și ei sunt de neatins.

   

   Îmi iau informațiile din cel puțin trei surse, de încredere, verificată de-a lungul timpului. Citesc și mi se pare mereu, că nu am citit destul, sigur mai sunt lucruri care îmi scapă. Sunt lucruri pe care nu le știu, la care nu văd nici o soluție, reală. Știu că nu avem spitale, nu avem echipamente, nu avem nici de unele, îndeajuns. Dar cine are, la vremea asta? Știu că nu ne plac regulile, deși le avem, încă dinaintea altora, și le fentăm care cum putem, după nevoia fiecăruia, mă rog ca orientarea asta să nu se întoarcă la un moment dat, împotriva noastră... Dau mai departe ce cred că ajută, într-un fel sau altul. Sau dacă nu ajută, măcar informează – nu poți spune la nesfârșit, că nu ai știut, că nu ai auzit, că nu despre tine e vorba.

   Ba poți, cum să nu. Ne izbim zilnic de asta.

Datul cu părerea e sport național, despre orice, oricum – mereu e vorba despre ceilalți, nicicum despre tine. Ceilalți ar trebui să...să facă să dreagă, etc. Statul de ce nu face mai bine, mai repede, mai altfel, ministrul de ce nu vorbește mai repede, armata de ce poartă arme, poliția de ce nu dă amenzi (dacă dă, de ce dă, că oamenii sunt săraci, și de-aia nu stau în casă). Și-au dat medicii demisia, niște ticăloși, să părăsească lupta așa, fără să lupte măcar, după ce au luat șpagă și au ajuns acolo dând șpagă...Mai contează câți medici și-au dat demisia, din toate cadrele medicale existente în țară? Îți mai amintești cumva, de câte ori ai fost TU în spital, sau unul de-al tău și ai îndesat plicul în buzunarul oricui, doar doar să te facă bine? Atunci nu știai că se dă/se ia șpagă ? Atunci nu știai că spitalele noastre sunt cum sunt sau că nu sunt medicamente, sau că sunt infecții? Ai auzit fără îndoială de #colectiv. Și...ce ai făcut cu informația asta ? A contat că au murit oameni, a mișcat ceva în tine, ți-a schimbat cumva viața, perspectiva, felul de a acționa mai departe?

   

Aaa, nu era vorba despre tine. Nu te privea pe tine. Și dacă nu te privește pe tine...n-au decât să moară, în continuare. Ție nu ți se poate întâmpla, nici să te îmbolnăvești, nici să mori, nimic rău. Dacă nu te privește pe tine, nu e cazul să te implici, să te ridici, să vorbești, să ai o părere. Nu e problema ta. Poți să iei poziția struțului în continuare - și să ieși din cameră, sau să pleci capul, sau să te gândești unde mai pleci în concediu, căci...e despre ei, nu e despre tine.  

   Niciodată nu e despre tine. Nici când tre să ieși la vot, nici când tre să-ți plătești dările, nici când tre să-ți ceri drepturile sau când alții și le cer, nici când tre să porți centura sau să lași nenorocitul de telefon din mână când conduci, că și de-aia mor oameni nevinovați. Nici când prietenul tău își bate nevasta, (sigur aia o merita), nici când se urcă băut la volan (ce mare lucru, a băut doar câteva beri), nici când rămâne fără permis (ce bulangiu și polițistul ăla, l-a lăsat pe drumuri...). Mereu, e despre ei. Legea, regulile, principiile sunt pentru ceilalți, nu pentru tine. 

   Tu, cel de pe canapea (sau de la iarbă verde, că statul în casă e pentru fraieri), care nu vede rostul distanțării, al restricțiilor, al unor simboluri în care unii cred, pur și simplu, cel care ”nu cunoaște pe nimeni bolnav sau mort de Corona” și care știe că totul e o făcătură....Tu, cel aflat într-o letargie și o nepăsare crasă, față de orice din țara asta, cu excepția persoanei tale și eventual, a celor 2, 3 de pe lângă tine....TU ești cel care înjură, scuipă, varsă acuze și reproșuri și recomandări despre ce și cum ar trebui făcut, în stânga și în dreapta. Și tu ești cel care în ultimii n+1 ani ai trăit aici, în țara asta, fără să-ți pese ce se întâmplă, visând doar la o țară ca afară, dar căutând scăpări românește, care ai dat șpagă sau ai acceptat compromisuri, sau ai fost blând când ai văzut pe alții procedând așa, și tu ai râs de-ăia care stăteau pe stradă și plângeau morții de la #colectiv, avertizând că nimic nu e cum ar trebui să fie, în spitalele noastre și peste tot, în instituții. Iar acțiunile sau inacțiunile tale mă afectează și pe mine, și pe tine, și pe maică-ta bolnavă sau pe prietenii noștri mai puțin norocoși ca noi. Dar, cui îi pasă ?! 

   
   Criza nu schimbă caractere, doar le dezvăluie, spunea cineva. Nu avem toți mentalitate de eroi, nici vocație, nici psihic de eroi și nici nu ne este dat să devenim cu toții eroi. Nu avem toți curaj. Uneori, nici doza minimă de bun-simț sau educație. Fiecare are o problemă, iar problema lui este cea mai importantă pentru el. Dar, în vremurile astea, ne este greu, inimaginabil de greu și imposibil de pus în cuvinte, fiecăruia din noi - nu la fel și nu în același timp - și totuși...oprește-te un moment și încearcă să faci altceva, ajută, donează, încurajează, cântă, ceartă, dacă crezi că ajută. Vorbește cu cine are nevoie sau...dacă nu poți face nimic din toate astea, cu rost, taci, taci, că e sătulă lumea de vorbe! 

   Asta nu e lupta noastră împotriva lor, și noi și voi suntem în aceeași barcă, nu e momentul să blamăm fără discernământ pe cei care încearcă să își facă treaba, fiecare în locul lui, nu e cazul să îi punem la zid, să punem etichete, doar pentru că ne e greu să stăm în casă, de fapt în nesiguranța unui moment despre care nu știm nimic, nimic. S-ar putea ca greul lor, să fie infinit mai greu. Să rămânem vigilenți, căci lucrurile se pot schimba în rău, oricând, mai mult decât ne-am putea imagina. Avem atâtea exemple, atât de aproape. Să încercăm lucruri noi, pe care nu le-am făcut poate niciodată, să fim solidari, căci niciodată reproșurile nu au ridicat pe nimeni și nici nu au convins pe cineva să facă ceva bun. Să fim prezenți și poate să întindem o mână de ajutor, celor mai puțin norocoși decât noi, căci viața nu se termină aici (cel puțin, nu a tuturor...). 
Să ne păstrăm bruma de încredere, în noi, în ei, în stat, în instituții, în orice ne ajută, căci altceva nu avem momentan.... avem societatea pe care am construit-o, fiecare din noi în dreptul lui, ani la rând, avem societatea pe care o merităm poate, pentru că nu am știut, nu am vrut, nu ne-a păsat, nu am luat atitudine, nu am acționat la timp...

   Să ne punem în locul celor pe care îi judecăm, zi de zi, din confortul casei sau din spatele monitorului și să ne întrebăm, sincer, cu curaj și responsabilitate - căci fiecare din noi, poate fi...

Pentru că, mai devreme sau mai târziu, va veni și vremea răspunsurilor. Când toate astea vor fi trecut, cine va rămâne - va trage linie și va merge mai departe. La fel ca până acum sau...cu lecția învățată, adaptându-se la tot ceea ce va urma