Jurnal de pandemie – Fie ca lumina...

Cine mai numără zilele ? 

Sunt aproape toate la fel și fiecare diferită. Zilele scurte sau zilele lungi, par toate un șir fără capăt, precum mărgelele scorojite de prea deasa folosință, atârnate pe o sfoară tocită și ea, stând să cadă sau sclipind jucăuș în soarele de aprilie.

Este sâmbăta Paștelui, ultima zi din Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor. Este cea mai tristă și cea mai fericită perioadă a anului, când moartea și învierea, împreună, duc speranța mai departe, de secole. Când ne amintim de cei ce nu mai sunt printre noi și ne întrebăm totuși, unde sunt ei, cum o mai duc, dacă le e dor de noi. Când ne amintim cât de fragili suntem și cât de repede trece vremea.  Când așteptăm și ne primenim. 

Fiecare din noi, într-un fel sau altul, așteaptă lumina și cele ce par să vină la pachet cu ea, fiecare din noi așteaptă bucuria, belșugul, speranța. În zile de sărbătoare, pare că devenim alții, cel puțin la nivel declarativ, internetul și telefoanele sunt inundate de mesaje atent meșteșugite, din vorbe  și asocieri întortocheate, metafore care par să poarte cu ele toată magia pe care o așteptăm, însă nu o mai recunoaștem. Ai putea crede că oamenii sunt mai buni, mai curați, 3 zile de Paște, 3 zile de Crăciun și poate ocazional, în alte momente festive.

Pare că sărbătorile înseamnă un moment de virtuozitate și excelență  în ale bucătăritului. Cozonaci, pască, sarmale, ouă încondeiate – toate sunt concurenți într-o competiție mută, dar ubicuă, fără un câștigător clar și fără trofee la vedere – cu atât mai mult, în vremea pandemiei, când vrem nu vrem, suntem prinși între granițele propriului eu, între pereții propriei case, de unde nu putem ieși, decât virtual, cu diverse pretexte.

Când singura companie este a noastră sau a celor cu care împărțim spațiul mic sau generos al spațiului denumit, atât de frumos și cald ”acasă”.

Într-o lume nebună, în care nu ne mai ajung drumurile – ce binecuvântare, să ai și să fii acasă...când acasă înseamnă mama cu mâinile zbârcite de asprimea vieții de ”femeie de la țară” și lacrima din colțul ochilor, nelipsită, și firele albe, pe care nu le mai numără nimeni, de multă vreme.

Când acasă înseamnă tata, cu fruntea înaltă și obrajii brăzdați de griji, cu privirea dreaptă, senină, resemnată, dar niciodată înfrântă, cu spatele încovoiat de obida unei vieți deloc blândă, cu nici unul din ei. 

Când acasă înseamnă curtea în care ai copilărit, micșorată în ani ce-au trecut, învăluită în colbul uscat, împrăștiat cu generozitate de o secetă ce durează, fântâna de la poartă, ce se usucă la rândul ei, pe zi ce trece, straturile cu verdeață pipernicită, încăpățânată totuși să trăiască, în ciuda arșiței nemiloase. 

Când acasă înseamnă frații și surorile care nu mai vin în vizită, însă îi găsești acolo, la capătul telefonului, mai des ca altă dată și cu mai multă duioșie parcă, fiindcă nu știi cât timp va mai trece, până îi vei mai revedea. Acasă e acolo unde ne regăsim, e oaza de normalitate, pe care o căutăm înfrigurați, în vremuri ca acestea și pe care sperăm că o vom găsi, intactă, după un număr de zile încă necunoscut de nimeni.  

Acasă e căldura îmbrățisării celui care te așteaptă, când ostenit și împovărat, pășești pragul casei – un univers paralel celui cotropit de pandemie, un spațiu ferit, curat, binecuvântat. Acasă e liniștea și lumina, bucuria simplă și râsul fără motiv. Acasă e acolo unde suntem noi, acolo unde e sufletul nostru, indiferent cât de negri sunt norii, indiferent cât de strașnică e furtuna, indiferent cât de nesigur orizontul pe care nu îl mai putem desena. Acasă e binecuvântarea de a fi, chiar și în singurătate.

E Sâmbăta Paștelui, ziua în care așteptăm Lumina, într-un fel sau altul. Ziua în care pare că doar Lumina mai poate acoperi, curăța, vindeca, tot ceea ce există.

Ziua în care, mai mult ca niciodată, putem fi lumină, putem fi acasă, putem fi binecuvântare, pentru cei ce au nevoie de noi...