Jurnal de pandemie - fiecare zi pe rând

   Mă trezesc brusc dimineața devreme și primul gând e același, de mai multe zile – că realitatea în care am adormit aseară e doar un vis urât, sau rămășița filmului SF pe care l-am găsit uimitor de asemănător cu zilele noastre. Nu e, și mă lovesc brutal de o realitate pentru care nu am fost pregătiți, nici noi, nici voi (care noi, care voi?), o realitate cu care nu știm ce să facem, pe care mai mult o privim, decât o trăim, într-o așteptare care consumă și usucă, precum Măria Sa Virusul. 

   Primele știri ale zilei înseamnă de regulă alte lacrimi. Toată durerea lumii, pe umerii noștri. Un nou val de furie și neputință, căci cifrele sunt reci și uscate și nemiloase. Și nu mint, fir-ar să fie, nici măcar atunci când se încearcă nuanțarea lor. Resemnare, acceptare, negare, furie, toate sunt ale noastre, rând pe rând. Și de la capăt, în fiecare zi.

   Realitatea brută, așa cum ni se arată nouă muritorilor de rând, pare un scenariu scris pe genunchi, de film prost, scos la lumină de actori de mucava – durerea aproape fluidă ce mustește și răbufnește peste tot, căci i-a venit vremea, lipsuri inimaginabile, știri ce frizează absurdul în tușe groase, comunicare trunchiată sau mai țeapănă decât morții din saci, isterie pe pereții virtuali, unde fiecare e specialist în ceva. O luptă mereu inegală și fără victorie, între cei care stau în casă, din convingere sau autoconservare și cei care umblă în continuare nestingheriți, căci boala e un complot și ei sunt de neatins.

   

   Îmi iau informațiile din cel puțin trei surse, de încredere, verificată de-a lungul timpului. Citesc și mi se pare mereu, că nu am citit destul, sigur mai sunt lucruri care îmi scapă. Sunt lucruri pe care nu le știu, la care nu văd nici o soluție, reală. Știu că nu avem spitale, nu avem echipamente, nu avem nici de unele, îndeajuns. Dar cine are, la vremea asta? Știu că nu ne plac regulile, deși le avem, încă dinaintea altora, și le fentăm care cum putem, după nevoia fiecăruia, mă rog ca orientarea asta să nu se întoarcă la un moment dat, împotriva noastră... Dau mai departe ce cred că ajută, într-un fel sau altul. Sau dacă nu ajută, măcar informează – nu poți spune la nesfârșit, că nu ai știut, că nu ai auzit, că nu despre tine e vorba.

   Ba poți, cum să nu. Ne izbim zilnic de asta.

Datul cu părerea e sport național, despre orice, oricum – mereu e vorba despre ceilalți, nicicum despre tine. Ceilalți ar trebui să...să facă să dreagă, etc. Statul de ce nu face mai bine, mai repede, mai altfel, ministrul de ce nu vorbește mai repede, armata de ce poartă arme, poliția de ce nu dă amenzi (dacă dă, de ce dă, că oamenii sunt săraci, și de-aia nu stau în casă). Și-au dat medicii demisia, niște ticăloși, să părăsească lupta așa, fără să lupte măcar, după ce au luat șpagă și au ajuns acolo dând șpagă...Mai contează câți medici și-au dat demisia, din toate cadrele medicale existente în țară? Îți mai amintești cumva, de câte ori ai fost TU în spital, sau unul de-al tău și ai îndesat plicul în buzunarul oricui, doar doar să te facă bine? Atunci nu știai că se dă/se ia șpagă ? Atunci nu știai că spitalele noastre sunt cum sunt sau că nu sunt medicamente, sau că sunt infecții? Ai auzit fără îndoială de #colectiv. Și...ce ai făcut cu informația asta ? A contat că au murit oameni, a mișcat ceva în tine, ți-a schimbat cumva viața, perspectiva, felul de a acționa mai departe?

   

Aaa, nu era vorba despre tine. Nu te privea pe tine. Și dacă nu te privește pe tine...n-au decât să moară, în continuare. Ție nu ți se poate întâmpla, nici să te îmbolnăvești, nici să mori, nimic rău. Dacă nu te privește pe tine, nu e cazul să te implici, să te ridici, să vorbești, să ai o părere. Nu e problema ta. Poți să iei poziția struțului în continuare - și să ieși din cameră, sau să pleci capul, sau să te gândești unde mai pleci în concediu, căci...e despre ei, nu e despre tine.  

   Niciodată nu e despre tine. Nici când tre să ieși la vot, nici când tre să-ți plătești dările, nici când tre să-ți ceri drepturile sau când alții și le cer, nici când tre să porți centura sau să lași nenorocitul de telefon din mână când conduci, că și de-aia mor oameni nevinovați. Nici când prietenul tău își bate nevasta, (sigur aia o merita), nici când se urcă băut la volan (ce mare lucru, a băut doar câteva beri), nici când rămâne fără permis (ce bulangiu și polițistul ăla, l-a lăsat pe drumuri...). Mereu, e despre ei. Legea, regulile, principiile sunt pentru ceilalți, nu pentru tine. 

   Tu, cel de pe canapea (sau de la iarbă verde, că statul în casă e pentru fraieri), care nu vede rostul distanțării, al restricțiilor, al unor simboluri în care unii cred, pur și simplu, cel care ”nu cunoaște pe nimeni bolnav sau mort de Corona” și care știe că totul e o făcătură....Tu, cel aflat într-o letargie și o nepăsare crasă, față de orice din țara asta, cu excepția persoanei tale și eventual, a celor 2, 3 de pe lângă tine....TU ești cel care înjură, scuipă, varsă acuze și reproșuri și recomandări despre ce și cum ar trebui făcut, în stânga și în dreapta. Și tu ești cel care în ultimii n+1 ani ai trăit aici, în țara asta, fără să-ți pese ce se întâmplă, visând doar la o țară ca afară, dar căutând scăpări românește, care ai dat șpagă sau ai acceptat compromisuri, sau ai fost blând când ai văzut pe alții procedând așa, și tu ai râs de-ăia care stăteau pe stradă și plângeau morții de la #colectiv, avertizând că nimic nu e cum ar trebui să fie, în spitalele noastre și peste tot, în instituții. Iar acțiunile sau inacțiunile tale mă afectează și pe mine, și pe tine, și pe maică-ta bolnavă sau pe prietenii noștri mai puțin norocoși ca noi. Dar, cui îi pasă ?! 

   
   Criza nu schimbă caractere, doar le dezvăluie, spunea cineva. Nu avem toți mentalitate de eroi, nici vocație, nici psihic de eroi și nici nu ne este dat să devenim cu toții eroi. Nu avem toți curaj. Uneori, nici doza minimă de bun-simț sau educație. Fiecare are o problemă, iar problema lui este cea mai importantă pentru el. Dar, în vremurile astea, ne este greu, inimaginabil de greu și imposibil de pus în cuvinte, fiecăruia din noi - nu la fel și nu în același timp - și totuși...oprește-te un moment și încearcă să faci altceva, ajută, donează, încurajează, cântă, ceartă, dacă crezi că ajută. Vorbește cu cine are nevoie sau...dacă nu poți face nimic din toate astea, cu rost, taci, taci, că e sătulă lumea de vorbe! 

   Asta nu e lupta noastră împotriva lor, și noi și voi suntem în aceeași barcă, nu e momentul să blamăm fără discernământ pe cei care încearcă să își facă treaba, fiecare în locul lui, nu e cazul să îi punem la zid, să punem etichete, doar pentru că ne e greu să stăm în casă, de fapt în nesiguranța unui moment despre care nu știm nimic, nimic. S-ar putea ca greul lor, să fie infinit mai greu. Să rămânem vigilenți, căci lucrurile se pot schimba în rău, oricând, mai mult decât ne-am putea imagina. Avem atâtea exemple, atât de aproape. Să încercăm lucruri noi, pe care nu le-am făcut poate niciodată, să fim solidari, căci niciodată reproșurile nu au ridicat pe nimeni și nici nu au convins pe cineva să facă ceva bun. Să fim prezenți și poate să întindem o mână de ajutor, celor mai puțin norocoși decât noi, căci viața nu se termină aici (cel puțin, nu a tuturor...). 
Să ne păstrăm bruma de încredere, în noi, în ei, în stat, în instituții, în orice ne ajută, căci altceva nu avem momentan.... avem societatea pe care am construit-o, fiecare din noi în dreptul lui, ani la rând, avem societatea pe care o merităm poate, pentru că nu am știut, nu am vrut, nu ne-a păsat, nu am luat atitudine, nu am acționat la timp...

   Să ne punem în locul celor pe care îi judecăm, zi de zi, din confortul casei sau din spatele monitorului și să ne întrebăm, sincer, cu curaj și responsabilitate - căci fiecare din noi, poate fi...

Pentru că, mai devreme sau mai târziu, va veni și vremea răspunsurilor. Când toate astea vor fi trecut, cine va rămâne - va trage linie și va merge mai departe. La fel ca până acum sau...cu lecția învățată, adaptându-se la tot ceea ce va urma