despre 2019 și lecțiile sale

Motto:

”cel mai mare adevăr nu stă în mărturisire, ci în lecția învățată”

A trecut și 2019, unic, dar la fel ca alții dinaintea lui. Dacă n-ar fi fost 2018, 2017 înaintea lui, 2019 mi-ar fi părut așa, o piatră de moară, venită de nicăieri, dar rostogolită ca un bulgăre de zăpadă, cu îndemânare, la vale, de meșteri pricepuți în ale stricăciunilor. Aveam o vorbă, pe care o adresam cuiva, cu multă convingere ”pe ce pui mâna, strici”, convingere construită în timp, cu cicatrici adânci, nervi întinși, după o observație atentă, ce a durat ani.

2019 cam despre asta a fost – însă acum, la final, când pozele sunt așa strălucitoare și zâmbetele așa întinse, nici măcar nu mai contează, cine, ce, de ce sau pentru ce, cum a stricat – vinovatul de serviciu (comod și la îndemâna tuturor) a fost și a rămas unul singur, un an întreg, fie că a fost prezent sau absent. (zâmbesc și mă întreb…ce vor face la anu, de unde alt vinovat ?!)

Astfel că, dacă tot s-au rostogolit pietrele de moară și au curățat tot în cale, să numărăm lecții și binecuvântări și să ne pregătim pentru anul rotund, frumos și senin ce va fi 2020.

Ce am mai făcut în 2019? Cam tot ce mi-am propus și mai ales lucruri la care nici măcar nu îndrăzneam să visez….Am început devreme, în iarna de la Bicăjel, cu prietenii de la Albatros, cu multă zăpadă, cântec și nopți memorabile.

Am călătorit mult și am văzut locuri pe care le aveam în plan de ani de zile, însă niciodată timp suficient pentru ele – Praga, Bratislava, Budapesta, Debrecen, Tyulenovo, Muntenegru.

Am reușit să parcurg Creasta Făgărașului, într-un ritm și un timp mai bun decât orice estimare – o experiență fabuloasă, atât de personală, neștirbită de nimeni și de nimic. Am revăzut Apusenii, cu ochi de copil și cu inima fremătând, am regăsit Vama aceea care schimbă vieți și pe care am cunoscut-o mereu altfel, dar vie, de fiecare dată, am ajuns la Sfântu Gheorghe din nou, unde o altă mare ne-a bucurat joaca de copii fugiți de acasă. Am numărat pentru prima dată, 24 zile de concediuu pline ochi, intense ca o sărutare și calde precum focul de tabără la poale de munte. M-am reîntâlnit cu Omu, în alt anotimp și cu alți oameni, căci muntele ne adună și ne primește, indiferent de ceea ce purtăm în suflet. Ne-am bucurat de toamnă în Iezer-Păpușa și am înnotat în zăpadă în Piatra Mare, cu același drag, ca întotdeauna.

Am bătut Toaca din nou, am bătut cărările Ceahlăului mai des și mai mult însoțită de copii, dornici să devină la rîndul lor,”oameni de munte”. Le-am descifrat tainele muntelui, ale orientării și alte abilități legate de drumeție în taberele noastre, organizate simplu cu o mână de oameni – am cunoscut copiii de la Centrul Curcubeu, o ocazie bună să zâmbim și să îi facem să zâmbească, fără grijile obișnuite…

Mi-am dat demisia din funcția de președinte la club, sperând că astfel, totul va fi mai bine și mai frumos. A fost doar o altă ocazie în care intențiile și frustrarea au ieșit la iveală, fiecare a dat din ceea ce este, din ceea ce a avut, bun sau rău, drept sau strâmb, util sau inutil. Mi s-a confirmat o dată în plus, că viața mea nu e clubul, și le pot separa, liniștită… anul în care cei pe care îi numeam cu drag ”ai mei” au fost primii și singurii care au ridicat piatra, lovind, chiar atunci când nu mai eram printre ei, pentru motive de ei știute…

A fost anul în care apele s-au limpezit și s-au despărțit în sfârșit. Anul în care au ieșit la iveală albul și negrul, anul în care fiecare a ales conștient unde, cu cine și când. Cine contează și pentru cine. Anul în care, mai mult ca niciodată, lipsa de curaj a arătat mereu cu degetul în altă parte, către oricine altcineva, decât spre propria oglindă, ciobită de vreme…Când oameni care s-au numit prieteni mult timp, s-au împrăștiat în tăcere și au dispărut, pe rând, convinși peste noapte de adevăruri ce nu le-au aparținut niciodată sau îmbătați de confortul iluziei că struțul e cea mai înțeleaptă ființă ever…

2019 a fost anul în care am avut timp. Pentru mine, pentru Ioana, pentru ai mei, pentru ceea ce îmi place sau mă face să mă simt împlinită. Timp în care am încercat să înțeleg, în loc să acuz, timp în care am ascultat în tăcere, în loc să mă mai justific în polemici seci și inutile. Anul în care am simțit cea mai mare dezamăgire și am văzut cea mai multă ipocrizie. Anul în care am muncit cel mai mult și am avut cele mai faine satisfacții. Când am continuat să construiesc, cu speranță. Când am înțeles că pot mai mult și mai bine, că încrederea în mine și în cei de lângă mine nu se pierde o dată cu răutățile celor ce au prea mult timp liber și o viață prea goală. Că pilda smochinului neroditor este din ce în ce mai actuală, iar neputința este o motivație destul de puternică, atunci când rămâi fără argumente sau ți-e greu să gândești, obiectiv.

Privind în urmă, știu că 2019 a fost o grea provocare pentru mine, cea care, cu uimire mă întrebam atunci, la început de an ”Și dacă totuși...ăsta e anul acela pe care îl aștepți de atâta vreme? Și dacă totuși, anul acesta se schimbă ceva? Și nu te mai amăgești, așteptând să se schimbe ceva, dinspre alții  sau dinspre ceilalți și...schimbi tu ceva, la tine, în viața ta, cu mâinile tale, după nevoie și după dorințele pe care, iată...trebuie să începi să le cunoști și să le recunoști.? Dacă îngerul pe care l-ai tot provocat neîncrezătoare acum un an, a încheiat demonstrațiile pe care le avea de făcut și s-o fi așezat și el, dorind să mai cunoască și tihna și bucuria și limpezimea lucrurilor simple?!?!” 

A fost și a trecut. Am închis uși, care mi-au întunecat gândurile ani de zile, am înțeles că oamenii sunt liberi, dacă își doresc asta, sau legați, dacă asta înseamnă confortul de care au nevoie, nu am înțeles, dar am acceptat alegerile celor fără de care credeam că nu se poate, am renunțat să mai lupt pentru oameni care nu mai vor să facă parte din viața mea, i-am primit înapoi cu aceeași căldură pe cei care au rătăcit o vreme. Am făcut ordine și am văzut că singurătatea e mai sănătoasă decât orice companie toxică, iar distanța e bună, pentru că uneori înseamnă liniște și echilibru, libertate de a gândi și a simți, curat și fără încrâncenare. Am realizat că sunt puternică, abia atunci când am acceptat că sunt incredibil de vulnerabilă

2019 a fost anul când tăcerea a fost cea mai sinceră mărturisire, când clipa trăită a devenit cea mai dragă amintire și singura care ne rămâne. Când, în loc de zbucium și pasiune, am ales liniștea simplă, a unei prietenii trainice, pentru care mă străduiesc și rămân recunoscătoare.

Recunoscătoare sunt și pentru 2019 și lecțiile sale, pentru întâmplările și alegerile lui, căci m-au făcut să privesc mai departe, senin și simplu, fără iluzii, fără așteptări, fără amăgire...