20-20

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când se apropie luna noiembrie, simt așa niște furnicături pe șira spinării, o senzație de piele de găină și ceva noduri în gât – or fi de la răceală, cine mai știe ?! Anul acesta însă, toamna cea dragă mie a fost mai mult decât darnică, a fost caldă și aurie, învăluită în frunze, plutind lin pe spinări rotunjite de munte sau pe cărări uscate de arșița verii ce a trecut. De mult nu mi-a mai fost așa dor să scriu, de mult nu mi-a fost așa greu să aștern în cuvinte emoții colțuroase, ca pietrele de moară.

Inevitabil, privesc în urmă, ca în fiecare an, când o nouă zi și o nouă cifră (nouă mai ales pentru mine, cea nouă, ) se ițește nerăbdătoare de nicăieri. Trag linie și adun, de ziua mea și la sfârșitul anului, căci eu nu mai sunt cea de anul trecut și nici anul nu mai seamănă cu altul…

A fost anul din urmă parcă cel mai greu, din toți câți au fost până acum. A fost cel mai frumos și mai plin, a fost anul fără comparație cu nimic din ce mi-a fost dat să trăiesc până acum. Poate că toate ne sunt sortite la timpul lor sau atunci când suntem destul de puternici să le ducem, pe toate – ale noastre și ale altora. Poate că într-adevăr, ce nu te ”omoară”, te face mai puternic. Poate că într-adevăr, oamenii intră și ies din viața noastră fie ca niște lecții, fie ca niște pedepse. Poate că, într-adevăr, vine o vreme când drumurile se despart, lăsând loc sau se unesc, umplând golul rămas.

A fost anul ce a trecut - un an în care metaforele și iluziile s-au spart în cioburi mici și au lăsat să curgă valuri de autenticitate, anul în care fiecare a dat din ceea ce este, din ceea ce a avut, fără măști și fără loc de interpretare. A fost anul în care apele s-au limpezit și s-au despărțit în sfârșit. Anul în care au ieșit la iveală albul și negrul, fără speranță de gri, anul în care fiecare a ales conștient și fără cale de întoarcere, unde, cu cine și când. 
Când oameni care s-au numit prieteni mult timp, s-au împrăștiat în tăcere și au dispărut, pe rând, convinși peste noapte de adevăruri ce nu le-au aparținut niciodată sau îmbătați de confortul iluziei că struțul e cea mai înțeleaptă ființă ever… Când am descoperit o dată în plus, că principiile nu țin de cald și nici nu conving pe nimeni, însă îți asigură un somn liniștit și echilibrul vital. Că poți fi vinovat în continuare, chiar dacă ai plecat. Că poți fi la fel de vinovat și dacă faci și dacă taci, și dacă nu mai faci sau dacă nu mai taci…

A fost anul în care am regăsit oameni, cu spatele drept, pe care m-am sprijinit, când am fost singură și a fost să mă clatin, fără teama că vor dispărea subit, în tăcere sau la primul zvon…

A fost anul în care distanța a însemnat liniște și echilibru. Când am ales să fac ceea ce contează pentru mine, fără să mă pierd în explicații pentru oameni care oricum nu aud, nu ascultă, nu înțeleg. Anul în care am continuat să construiesc, chiar și acolo unde s-a dărâmat. Anul în care am adunat lângă mine copii cu entuziasmul neștirbit, de la care am luat cu împrumut încredere, speranță, simplitate sau inocență. Anul în care, după valuri de lacrimi, am râs des, în hohote, vindecător…Anul în care am reînvățat să pășesc, pas cu pas, anul în care am călătorit mai mult ca niciodată, în locuri de mult visate. Anul în care mi-am făcut timp pentru mine, în care am trăit fiecare zi, ca și când…anul în care nu mi-a mai păsat de privirea sau vorbele acuzatoare, ci de sufletul și zâmbetul meu….

Va rămâne acesta anul în care pot spune ”încă doare, dar a trecut”, cu credința celui care a rămas viu și știe că după furtună, oricât de devastatoare ar fi fost, soarele răsare ca la început.

Anul când cafeaua s-a împărțit la doi, iar căldura din priviri s-a decantat într-o prietenie trainică, fie ea și cu tensiunea crescută. Anul în care ai înțeles când ți-am spus, des și în diverse moduri ”ai grijă de inima mea”. Când tăcerea a fost cea mai sinceră mărturisire, când clipa trăită a devenit cea mai dragă amintire. Anul în care am realizat că sunt puternică, abia atunci când am acceptat că sunt incredibil de vulnerabilă.

E noiembrie iarăși, mi-e dragă tare luna asta, căci mereu a fost început și sfârșit…E  luna în care a luat ființă Ioana, neprețuit cadou. Luna în care am realizat că o dragoste mare rămâne mare, pentru că nu se șterge, niciodată, no matter how far. Luna care mi-a dat mereu bătăi de inimă și 100 motive de recunoștință, luna care e mereu cea mai intensă, pentru că da, e a mea, deși nu e pătrată…e luna și ziua în care mai presus de toate, îmi doresc sănătate, îmi doresc tot și pe toți, lângă mine, căci fiecare și-a făcut loc cumva, în inima mea….să pot spune mereu 

„Clipă, rămâi, căci eşti atâta de frumoasă!"