”La mulți, fată frumoasă, cu chip de înger
și destin de munțo... Primăvara să iți fie veșnică potecă și bucuria să se
desfășoare pe harta hălăduirilor tale precum cel mai drag traseu... La mulți
ani, copil al soarelui!” (nu, nu e ziua mea de nume, nici de Sfântu
Gheorghe, nici de Sfântu Ion – sărbătoresc însă pe 9 septembrie, căci mă simt
Ană)
Așa s-a încheiat o zi normală de
joi, dintr-o altă săptămână ce numai normală nu pare să fie. Simplu, cald,
frumos. Cu râsete în hohote. (Așa e perioada asta, un mozaic de culoare și
emoții, contradictorii – nuanțe și tușe, curbe și drepte, și peste toate, culoare.
Negru sau roșu, alb sau albastru, toate ne amintesc că suntem vii, că sperăm și
luptăm, fiecare în felul lui. Sau doar așteptăm, dar oare, așteptarea nu este
și ea, o luptă ?)
Cu un copil cântând la chitară fără
pic de emoție, cu o stăpânire de sine pe care i-o cunosc de mult și care mă
face să am încredere că da, va ajunge acolo unde își dorește, fără doar și
poate. Cu un copil mâncând clătite și rezolvând probleme la matematică, cu
ochii pe geam, la cerul albastru de aprilie. Cu alt copil, priceput la toate, pe
post de mentor al celor ce vin după el, căci până nu demult, a fost și el un
copil.
Căci da, acest aprilie ne face în
ciudă și zâmbește generos, albastru și senin, mai senin ca niciodată, ca în
filmele apocaliptice cu happy end. Și, dacă viața bate filmul, pandemia asta
trebuie să aibă un happy-end mai frumos decât ni-l putem noi imagina, nu ?
Căci, nu mai e mult până pe 15 mai și noi suntem deja pregătiți să NU mai
#stămacasă, că ni s-a cam luat de interdicții...
Eu nu aștept 15 mai. De data aceasta,
eu sunt cea sceptică. Și nu văd nici un happy-end.
Mă tot întreb, dacă se poate sfârși așa, pur și
simplu – când se ridică cortina, pe 15 mai, iar noi vom fi, așa cum ne dorim cu
disperare, liberi...ce mai înseamnă libertatea acum, în plină pandemie? Pare
cel mai de preț lucru pe care l-am avut, după cât plângem după ea...după 15
mai, pare că normalitatea ne așteaptă după colț, așa cum am lăsat-o acum ceva
timp, pe 16 martie. Ce sunt 2 luni? 60
zile? E mult, e puțin ? Depinde, cred...de care parte a ușii te afli...și, în
loc să îmi fac planuri, unde plec și ce urmează să fac...primul gând a fost,
vai, ce puțin mai e și eu nici n-am apucat să stau, dar să mă mai și
plictisesc...nu am listă pentru ”după”, așa cum nu am avut nici pentru starea
de urgență.
O dată în plus, mă întreb ce am
învățat în aceeste două luni întregi, de izolare, de spaime, de revoltă
împotriva a orice, de boală, în care cifra morților a depășit orice imaginație
sau scenariu apocaliptic, în care tot ce părea ireal sau neverosimil la un
moment dat a devenit, peste noapte, realitatea în care trăim... O dată în plus,
mă întreb, unde e unitatea care apare (instinctiv) în fața unui pericol comun,
solidaritatea care face scut în fața unui rău pe care nici măcar nu îl bănuim
pe de-a-ntregul? Ce ne reprezintă mai bine, cazurile în care s-a acționat
eficient, vizibil, punctual, pentru a dona, a ajuta, a dărui ? Sau valurile de
ură, îndreptată către oricine e diferit decât noi, către oricine are alt crez
sau altă părere, indiferent că își face datoria sau măcar încearcă?
S-a contestat tot, s-a lovit cu
forță și cu ură în tot și în toate, la grămadă, indiferent că a fost vorba de
medici sau alte cadre medicale, armată, poliție, biserică, instituții, ong-uri,
funcționari, semeni ai noștri, căci toți sunt o apă și un pământ, mai ales pe
vreme de pandemie, când avem timp să stăm la calculator și să judecăm atent tot
ce mișcă, să luăm de bună fiecare știre pe care o citim, de la ciocolata aerată
care conține Covid, până la tehnologia 7G, creată special să desființeze nobila
rasă română...Știm cu toții, cumva, sunt putrede multe, numai bune de ars și de
dărâmat, de ras din temelii și construit de la zero...doar spuneți-mi și mie,
ce punem în loc și mai ales pe cine, cu ajutorul cui ? Că e mai greu, când vine
vorba să ieșim din spatele calculatorului și să punem osul la treabă....
Nu, crizele nu schimbă oamenii, doar
le scoate la iveală caracterul... 15 mai nu înseamnă nimic, dacă ne va găsi la
fel de aspri în judecata noastră, la fel de inflexibili în tot ce înseamnă
acceptarea celui altfel decât noi, la fel de închistați în frustrarea adunată
într-o viață de om și neputința de a ieși din granițele sale, măcar din când în
când. 15 mai nu înseamnă nimic, dacă ne va găsi la fel de egoiști, la fel de
nepăsători, la fel de absenți, la fel de interesați și avizi în bătălia pentru
binele propriu.
Nu am încredere în date aruncate
așa, pentru psihicul oamenilor, cu atât mai mult, pentru liberare. Nu cred că
suntem pregătiți pentru 15 mai, nici pentru altă dată, nu văd coerență sau
viziune, ideile vin șa grămadă, fără finalitate, și nu cred că improvizațiile
sunt soluția salvatoare, dei...cine se pricepe la asta mai bine decât noi ?! Nu
cred că suntem aproape de luminița de la capătul tunelului, dimpotrivă...nu
cred, și mă doare necredința asta, dar aștept cu inima-n gât, să mă contrazică
realitatea și oamenii și faptele. Să plec capul și să spun, ușurată, ”m-am
înșelat, ce bine că m-am înșelat”, fără să mai fredonez, mecanic, șoptit ”pentru mine un an nu e muuuult”....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu