Jurnal de pandemie - tânjind...

Într-una din zilele trecute, am văzut un film care, printre altele, vorbește despre Mitul Androginului - un mit din antichitate despre iubire, prezent în cultura universală, de la greci la Orientul îndepărtat, consemnat în scris pentru prima dată de către Platon, în Banchetul, în discursul lui Aristofan, dramaturg antic, prezent şi el la petrecerea care a servit ca pretext operei platoniciene.

Filmul m-a făcut să caut să citesc mai mult și iată ce frumoasă poveste am găsit :) .  

”Aristofan îşi începe discursul prin a sublinia că, deşi oamenii au ridicat temple în cinstea lui Eros, cei mai mulţi nu îşi dau seama de puterea iubirii şi o înţeleg superficial. Natura noastră umană a fost diferită altădată. Fiecare fiinţă umană era, de fapt, o sferă cu patru mâini şi patru picioare, două feţe pe un singur cap, două sexe, două jumătăţi lipite spate în spate, jumătatea bărbătească, copil al Soarelui, jumătatea femeiască, fiică a Pământului, amândouă închinându-se Lunii. Aşa arăta Androginul, iar puterea şi mândria lui erau imense, dorind să ia locul zeilor. Din acest motiv fiinţele androginice au stârnit mânia lui Zeus, care i-a tăiat în două, slăbindu-le puterea fără să-i ucidă. Dar fiecare parte regreta cealaltă jumătate pierdută şi, în dorinţa de a se uni din nou, s-au căutat, s-au îmbrăţişat, dar au murit de suferinţă şi dor. Au rămas jumătăţi de Androgin, bărbaţi şi femei, iar pentru a-i salva pe cei care au supravieţuit, zeii l-au făcut pe Eros, ca să-i unească prin iubire. De aici şi expresia, prezenta şi în limba română, “a-şi găsi jumătatea”, în sensul că atunci când între doi oameni, bărbat şi femeie, se naşte o iubire puternică, autentică, sentimentul este că fiecare “şi-a găsit jumătatea”. Astfel, Androginul a rămas imaginea simbolică a fiinţei totale, care îmbină caracteristicile fizice ale bărbatului şi ale femeii, dar şi resursele lor afective, intelectuale, magice.”

********************************************************************************************************

”Astăzi am învățat un cuvânt nou”, mi-a spus Ioana. Am zâmbit în colțul gurii, e un copil care încă citește momentan istorie, în engleză și fiecare ocazie de a învăța ceva nou e motiv de bucurie, pentru amândouă.

Stăm pe balcon împreună și privim norii – primăvara, norii sunt o splendoare, mai ales în zile de-astea luminoase, după furtuni și zile capricioase. Pufoși sau lăptosi, albi, gri, străvezii, cenușii sau vineții, într-un dans discontinuu, creionează personaje și povești pe care ni le împărtășim. E lună plină și la lumina ei, cenzurata de aceiași nori, visăm la o plimbare noaptea, sub clarul de lună. În curând?!

Eram fericiți și nu știam, pare a fi motto - ul acestei perioade. Eram fericită și o știam, o spuneam, o arătam, chiar și atunci când se ridicau sprâncene a critică sau neîncredere, ce tot atâta zâmbet și mare caz pentru orice fleac... Căci fericirea stă în lucruri mărunte, cel puțin pentru mine – o vorbă, un dar, un gest, un moment, care te lasă fără cuvinte. Cafeaua de dimineață, o mână întinsă, un duș rece, la nevoie, un prieten, o carte, un răsărit, un cântec pe care l-a învățat pentru tine, o pernă pe care să își odihnești picioarele, un borcan cu mici bucurii, un tablou, o plimbare, o tăcere.

Eram liberi și nu o știam, la asta mă duce gândul când văd, simt nerăbdarea celor din jur, pentru a ieși, pentru a evada, către munte, către mare, către oriunde, căci sufletul nu îl poți îngrădi, după ce ai gustat libertatea, nu te mai poți întoarce în matca strâmtă a patului lui Procust. 15 mai a devenit Anul nou din mijlocul anului. ”Șiii, ce faci de 15 mai, ți-ai făcut lista de dorințe, destinații, ce faci după aia, încotro?” 

Trec zilele și nu le mai număr, căci în anii din urmă, viața m-a învățat că astăzi e singura certitudine, iar fiecare zi pe rând e un mod de viață sănătos, simplu și la îndemână. Sper la tot ce e bun și frumos,și încerc să mă pregătesc pentru ceea ce mi se întâmplă. Mă las surprinsă. Mă uimesc încă multe lucruri. Îmi doresc în continuare lucruri și port în minte (sau în suflet?!) locuri unde să călătoresc, oameni pe care să îi vizitez și planuri pe care să le transpun în realitatea la care visez.

Însă, uneori e greu. Au fost multe zile în care, dincolo de greutatea zilei de ”azi”, mi-a fost dor. Căci, nu știu alt cuvânt mai simplu, mai plin, mai potrivit, pentru ghemul acesta încâlcit de emoție, pe care îl deșir și îl înfășor ca un copil cuminte, la gura sobei într-o iarnă uitată de lume

Dor de locurile în care puteam merge oricând, să le descoperim sau să le revedem, fără a ne plictisi de ele, locuri pe care le-am îndrăgit o dată cu oamenii locurilor. Dor de toate locurile în care încă nu am ajuns, și Doamne, câte sunt. Dor de primăvara capricioasă, verde și tânără în fiecare an, mirosind a crud și a viață. Dor de iarba verde și rece, prin care pășeam desculț ca la începuturile lumii, fără grijă sau teamă. Dor de nisipul rece de vamă, din nopțile nebune nesfârșite, printre oameni necunoscuți, dar atât de aproape în simplitatea unui dans, a unei băi, a unei  beri împărțite cu toți. Dor de răsăritul în rimt de Bolero, în căldura sacului de dormit, de ochii mijiți și gesturile fără sens, de chitara de pe plajă, de cântecele până în zori de zi.

Dor de focul de tabără, unde rănile și răul se uită, unde suntem toți egal de buni sau de răi. Dor de turele de munte nesfărșite, de durerea din umeri, de sudoarea de pe frunte și cea mai faină oboseală, cea de la sfârșitul zilei în aer curat. Dor de cafeaua din gura cortului, de mâncarea împărțită la toți, de dulceață, de prăjituri, de pălincă, de slănină și alte nebunii, care acolo, la munte sunt cele mai bune bucate mâncate vreodată... Dor de împachetatul din fiecare săptămână, de weekendul adevărat, de apusul furat pe Pietricica, indiferent cu cine, de alergatul pe cocaluri și care reușea să mă scoată din casă din când în când.   

Dor de cafeaua din oraș povestită, la ore total nepotrivite, de supa de ceapă pretext pentru a ne vedea, de ceaiul care mă trimite la culcare. Dor de noi, când eram noi. Când nu ne cunoșteam și încă ne plăceam, când încă ne suportam, când credeam că toată lumea este a noastră și vom fi veșnic liberi și prieteni.

Dor de oameni. Cel mai tare, mi-e dor de oameni, de îmbrățișarea pe care am învățat-o greu, în ani de zile, și fără de care nu mai pot, de zâmbetul sincer și cald, pe care îl găsești în ochi, dacă buzele sunt acoperite, de căldura lor simplă, de la începuturi, când noi eram noi și încă nu ne cunoșteam...

   

Trec zilele și nu le mai număr. Nu mai aștept o dată anume. 

Căci, în anii din urmă, am învățat să am răbdare, atât cât trebuie, indiferent cât de mult va dura.   

*** a tânji = A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lâncezi. 

♦ Despre plante - A se veșteji, a se ofili.

♦ Figurat - A stagna. A suferi de dorul cuiva; a fi cuprins de slăbiciune. A avea o boală neidentificată. A suferi mult din punct de vedere moral, a se consuma, a se topi. A dori mult ceva.