...Nu
putem înțelege niciodată ce nu am trăit.
Nu mai
știu unde am găsit acest citat, însă m-a făcut să zâmbesc, căci da, recunosc, a
fost o vreme când mă chinuiam din greu să explic de ce sau cum s-au întâmplat
unele lucruri, de ce am acționat sau nu, într-un anume fel, de ce am simțit sau
nu.
Muncă în
zadar.
Căci da,
nu înțelegem, decât dacă ne dorim să înțelegem. Poate să și acceptăm. Ce nu am
trăit ne este străin, până la sfârșit. Ce nu vrem să știm, să înțelegem, ne va
rămâne străin, necunoscut până la sfârșit. Vom respinge și vom nega orice
încercare a celuilalt, convinși până la sfârșit de buna noastră credință,
bunătate și bunăvoință. Nu mai contează că, în refuzul nostru de a păstra ochii
sau sufletul deschise nu e nici o fărâmă de bunăvoință, de smerenie sau
bunătate.
E
pragmatism. E interes. E acea abilitate pe care unii din noi o transforma în
stil de viață, de a trage sforile care trebuie, de a mângâia urechile care
contează, de a lupta pentru cauzele care contează și aduc foloase. Admirabil.
Însă, complet lipsit de empatie.
...De
când a venit vara, pandemia nu mai este subiect de actualitate. Cifrele nu mai
spun mare lucru, sau dacă spun, nu ne mai dau fiori, ne merge foarte bine și suntem
mulțumiți că printre cifrele seci, nu sunt și ai noștri, sau dintre ai noștri.
Pericolul pare că a trecut, regulile sunt pentru ceilalți, nu pentru noi.
Privesc încă
uimită la încercarea de a ne comporta ca și când viața își duce cursul firesc.
Independent de dramele lumii, indiferent de piedicile pe care moartea sau boala
le așază nefiresc și neprogramat, în calea planurilor sau tradițiilor noastre,
neținând seama de orgolii. Anul acesta se încăpățânează să fie altfel. Unii din
noi se încăpățânează încă să îi demonstreze că noi nu vom fi niciodată altfel,
dimpotrivă.
-au anulat campionate, festivaluri, concerte, toate cu tradiție de
ani de zile. Sălile de teatru sau de film au rămas închise, stadioanele răsună
a gol fără spectatori, școlile și grădinițele au rămas goale și reci la
jumătatea anului și nu se știe când își vor primi elevii din nou. Și totuși,
sfidând orice urmă de empatie și grijă pentru cei de lângă noi, în numele unor
tradiții prost înțelese, unii planifică și adună la un loc oameni, fără urmă de
discernământ. Se poate și așa, nu, atâta timp cât nu își asumă nimic din ce
s-ar putea întâmpla.
O altfel
de lume se desenează înaintea noastră. Suntem pregătiți pentru ea? Suntem în
stare să ne adaptăm, sau rămânem în tiparele binecunoscute? Ne pasă și de cei
din jur sau doar de binele nostru, atât cât îl știm?
...În
timpurile astea, așa încărcate cu provocări, de tot felul, mi-e din ce în ce
mai greu să scriu. Mi-e greu să mai aștern în cuvinte greutatea, uimirea,
speranța, bucuria, liniștea care încheie fiecare zi. Știu, nu e musai, dar peste
ani, ajută să îmi amintesc. De oamenii care nu mai sunt lângă mine și de
locurile în care nu mai sunt eu lângă ei sau pe care le-am lăsat în urmă, când totul a devenit tulbure.
Oameni dragi inimii mele, care acum nu mai au curajul să sune, nici măcar când
sunt treburi de rezolvat. Oameni care au au blamat tot ceea ce s-a făcut ani
de-a rândul și care acum... Nu își doresc altceva decât să facă aceleași
lucruri, pe care noi le-am făcut și ei le-au criticat, după modelul construit
de noi și judecat de ei. Poate e mai simplu să se ”inspire”, în loc să riște,
să greșească sau construiască ceva nou, asta fiind și cea mai bună confirmare
că am construit trainic și pe principii sănătoase, unde fiecare să își găsească
locul. Căci, după umila mea părere, esențial nu e să fii un simplu păpușar, cât
să lași ceva durabil, în urma ta...iar aici, știu că mi-am făcut datoria, până
la capăt.
...Cumva,
cu sau fără pandemie, viața merge înainte, răstoarnă planuri, năruiește vise,
omoară suflete. Face loc, curăță, dezinfectează. Fiecare zi ne aduce zâmbet și
tristețe. Lumină și întuneric. Bucurie sau regrete. Celor mai norocoși dintre
noi, doar bine, doar bucurie, doar bunăstare J.
Nu suntem
făcuți să rămânem o viață împreună, însă mi se pare important să păstrez
amintirea a ce a fost - caldă, luminoasă,
necesară. Iertăm, uităm, mergem mai departe. Și ne mai intersectăm uneori, fără urmă de pică sau resentiment. Cu detașare, cu mintea limpede și
inima ușoară. Cu aceeași încredere neștirbită, cu aceeași speranță infinită, cu
și mai multă bucurie căci da, atâta timp cât suntem vii...sfârșitul nu-i aici !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu