Suntem insule.
În mijlocul unor ape
nedespărțite încă, cu flux și reflux niciodată venite la timp. Plutim în derivă
și ne caută vâslași pricepuți, mânați de curiozitate și stoicism.
A fost odată că niciodată,
căci așa încep poveștile cu care creștem și ne creștem imaginația și
așteptările. Știi (și te aștepți) că cineva te va salva, cumva, la un moment
dat - cu recuzită și fast, scenariu bine definit în nuanțe, căci viață însăși e
culoare. Așa că întinzi punți (sau ițe atent meșteșugite în pânze de păianjen)
și construieșți alambicat, desenezi fiecare zi și fiecare vis devine plan, cu
formă și fond - strâns legate de cei cu care te însoțești, căci nu sunt și ei
condiție și parte vie a tot ceea ce numești ”noi”?!
Cauți ancore și puncte de
reper - din insular te transformi neștiut într-un Charon conștiincios, căci
insula ta nu poate dăinui, nu poate respira, nu poate pribegi singură. Te
trezeșți în mijlocul arhipelagului, fără să știi în ce port să cobori să-ți
odihnești sufletul sau ce suflete pribege îți vor calca porturile izolate, la marginea
propriei insulei....ce corăbii te poartă în larg și ce corăbii îi duc pe cei
dragi...
Suntem insule în oceane de
necunoscut - ne căutăm și ne pierdem, în secunde ce durează cât o zbatere, cât
o clipire, cât un oftat....și când te vei pierde în întuneric și când mă vei
pierde în mijloc de zi și când nu vei mai ști pe ce țărm ne vom regăsi...caută
adânc în inima ta, căci acolo e pierderea și câștigul, acolo e întunericul și rătăcirea,
acolo e zâmbetul și ultima zbatere a speranței...
Suntem insule risipite în
noiane de griji. Suntem porturi în care mai debarcă din când în când, pasageri
în căutarea sensului. Suntem marinari departe de "acasă" pe care
orice furtună, orice ispită, orice fantasmă ne împrăștie în valuri și ne
împinge în larg, în vâltoare, unde trebuie să înoți, dacă vrei să ajungi la
liman...
Suntem insule. Căutăm far…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu