”Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea
asta, că nu poţi fi sigur niciodată că muntele tău de suflet ar fi şi cel mai
frumos de pe pământ. E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători. E
chemarea care naşte în noi acea ,,febră a descoperitorului”, simptom extrem de
acut, care nu trece cu nicio aspirină, cu niciun paracetamol, cu nimic
alceva decât cu o privire aruncată dincolo de zare. Şi...cu cât zarea e mai
depărtată, cu atât povestea de după tură, iată, poate deveni mai
interesantă...”
Insula
Pentru mine, ideea de insulă
înseamnă izolare și libertate, sălbăticie și exotic, distanță și timp pentru
orice...așa că, să alegem concediul în insula grecească Samotraki a devenit o
simplă formalitate - după n +1 permutări, am rămas puțini și am plecat la drum,
cu gând de relaxare, confort și răsfăț după 6 zile în sălbaticul Retezat.
Drumul în sine e o poveste, ca orice drum
care se respectă - cu service înainte de plecare, cu auto-service pe drum, cu
gps-ul pus pe soții și drumuri nou-construite. Cert e că am.fost (prea)
punctuali la ferry-boat-ul din Alexandropouli, care a înghițit în burta sa de
balenă sute de mașini, autocare, motociclete și pasageri.
Prima impresie este și cea mai puternică -
uscăciune de deșert, muntele stăpân peste juma de insulă, marea vis a vis de
curtea noastră, case alb-albastru simple și confortabile, șoseaua bine
întreținută, cu câteva porțiuni unde a fugit terasamentul la vale, puțină lume
și mulți români.
Explorând, fără hartă la început, ajungem în
sălbăticie, urcăm printre stânci tăioase și copaci contorsionați și striviți
parcă de un strâmbă-lemne autohton. Uscăciune și nuanțe de galben auriu, păduri
de ferigi uscate, înalte cât un stat de om. Platani uriași și bătrâni, jupuiti
de secetă și capre flămânde și sfrijite ce umblă bezmetice peste tot. Spini și
vegetație uscată în tufe rotunde, aliniate corespunzător pe marginea drumului
de țară acoperit cu praf negru și gros. Cascade și mini-golfuri ascunse, de un
verde-albastru ispititor. Urcăm transpirând și descoperim locuri pitite pe câte
un petic de pământ drept, acoperit de nisip, unde pustnici contemporani și-au
întins cortul și meditează în poziția lotus, lângă o ademenitoare ceașcă de
cafea. Uite și o căsuță în copac. Scorburi. Urme de civilizație. Un leagăn
atârnă nefiresc de creaga unui platan, ca într-un film de groază cu final
previzibil. Tronsnesc crengi, fâșâie frunze uscate și mișună peste tot șopârle
de toate culorile.
Escaladăm pentru a ajunge nici noi nu știm
unde. Undeva sus, găsesc un golf și o cascadă în două fire de apă repezi căzând
în stropi strălucitori...eu aici rămân, un pietroi alb devine șezlong, deviez
cursul de apă din laguna ascunsă și îl transform în jacuzzi personal, mă bucur
de soare, cerul albastru și sentimentul de liniște fără limită aici, la un
capăt de lume nedefinit...
În altă zi, căutăm plaje...cea mai aproape,
cea cu nisip negru, unde savurăm un apus blând, în apă lină și călâie, cu ochii
spre tărâmuri turcești, cea cu nisip fin fin, ce-mi amintește de deșert -
Pachia Ammon, greu accesibilă, fiindcă e plaja de la celălalt capăt al insulei,
unde de ajunge după un drum sinuos, deasupra țărmului, între cer și pământ,
între galben și albastru,între munte și mare...golful pare rupt dintr-o poveste
cu șeici și cadâne, câțiva copaci par pierduți în imensitatea deșertului de
nisip încins, câteva taverne, șezlonguri și o bucată de munte ce străjuiește
plaja fără echivoc, închizând cercul explorărilor aici...
La întoarcere, întrăm pe un drum oarecum
asfaltat, ce pare să urce până în munte, drumul se îngustează până la absurd și
ne duce la ceas de seară la un castel pe care vag îl bănuiam aici...un sat
aparent uitat de lume, pe ale cărui străzi incredibil de înguste se plimbă
turiști ținându-se de mână, cuprinși și ei de o vraja
inexplicabilă...
Altă zi e dedicată cascadelor, căci așa cum
bine ne spune Petrus, un localnic zen, ce-și petrece vara pe insulă,
mesteșugind și vânzând suveniruri pe marginea unui pârâu, plajă și mare găsești
oriunde, dar așa cascade...doar în Samothraki. Drumul până acolo e o potecă
prăfoasă, printre platani și arbori al căror nume nu îl cunosc,
dar care par chinuiți de un uriaș invizibil, sunt diformi și suciti și găunoși
în forme înspăimântătoare....Prima cascadă e invadată deja de turiști, mai mult
sau mai puțin îmbrăcați, o poți vedea de jos doar dacă înoți până la ea, noi
alegem să urcăm, traseul este marcat cu punct roșu și are atâtea locuri de
belvedere....a două o ratăm deocamdată (s-a dovedit ulterior a fi și cea mai
frumoasă), a treia e accesibilă și pustie, așa că o parte ne oprim aici, e
liniște, e soare, sunt stânci și golfurile astea parcă ne așteaptă pe noi :)
O parte escaladează mai departe și își ating
obiectivul de a le vizita pe toate patru, noi ne bucurăm de pozele lor.
Muntele.
În ultima zi aici, vine și rândul lui,
dincolo de entuziasm însă, există și nelipsita îndoială, un avertisment discret
al unui prieten mi.a spus să ne așteptăm la un fel de Mordor, în plus,
localnicii vorbesc despre acest vârf cu mândrie și admirație, dar și cu
oarecare pioșenie și teamă, îndemnându-ne să nu uităm că
suntem în Samothraki...
Plecăm la răsărit, cerul e fără nor, răcoarea
se risipește rapid, drumul urcă încet și sigur, curg apele de pe noi, noroc cu
antrenamentul din Retezat, că încă respirăm normal. Praf, ferigă uscată, capre
peste tot, platani pe jumătate colorați, marcajul E6, cărarea lină și
ascendentă, asta e prima parte a traseului. Dăm într-o pădure de stejar (pitic
la frunză și fructe), aerisită și luminoasă, se umplu ochii de verde, parcă
totul a prins viață în jur, inclusiv zecile de insecte care bâzâie peste tot -
zărim chiar câteva floricele, printre pietrele ce acoperă solul - e o liniște
incredibilă, nu e nimeni pe munte, încă, așa că pășim alert, fiecare cu
gândurile lui. Găsim un izvor aproape secat pe valea ce face trecerea către un
alt versant și un alt marcaj - umplem sticlele cu apă rece, ce-mi amintește de
izvoarele de acasă (este deja foarte cald și mă gândesc că apa nu e niciodată
suficientă). Urcăm până la ieșirea din pădure, unde zărim întinsă în toate
părțile culmea pietroasă și dezolantă a acestui munte, străjuit de bolovani
uriași și cărări ascunse, munte ce nu și-a arătat încă adevărată față. Avem 3
ore de mers și abia am ieșit din pădure - peisajul este copleșitor, marea s-a
unit cu cerul senin într-un albastru total, casele par piese de puzzle, iar
muntele și-a așezat căciulă de nori pufoși, pe alocuri cenușii...să purcedem,
după bulina roșie ce mai mult se ascunde decât se arată...așa ajungem pe un
vârf dușmănos, cățărând peretele de stâncă și dând de un cuplu de bulgari de
vârsta a treia, el îmi spune haios că lui îi ajunge cât a urcat până aici, să
urc eu că-s tânără, el va mai urca dată viitoare, în altă viață...în față, se
lățește creasta ascuțită și neagră a muntelui, pe care se văd la distanță
considerabilă 3 vârfuri mai răsărite...deja știm că al nostru e, bine-nțeles,
ultimul....
Descopăr bulina mai la vale și mă dau jos de
pe spinarea dihaniei colțuroase, mă simt că un copil jucând șotron la scară mai
mare, sunt veselă, nu mă doare nimic și simt deplin că dragostea dintâi e
muntele, căci aici mă simt liberă, mă simt vie, fără griji și fără
îndoială. 
Compar traseul acesta cu alte creste sau
munți prin care am ajuns, nu găsesc nici unul similar ca dificultate și grad de
solicitare fizică și de atenție. Dar experiența, atât cât e, e binevenită, îmi
face viață mai ușoară - așa concediu activ nu am avut niciodată cred...ajungem pe
vârf, la 5 ore și jumătate de la plecare, vârful e un stâlp metalic pe care
flutură ultimele rămășițe dintr-un steag alb-albastru...la pauza de masă, ne
ajung din urmă patru bulgari gălăgioși, pe care îi lăsăm în urmă și care ne vor
ajunge din urmă la un moment dat...s-a făcut foarte cald, cerul s-a înseninat
de tot, noi ne ținem aproape de bulina buclucașă, așa că drumul de întoarcere
pare mai rapid, coborâm într-una, umplem sticlele din nou cu apă rece și atât
de bună, după alte 4 ore și la finalul celor 29 km, ne oprim la Therme, obosiți
dar cu bucuria că am reușit să facem cunoștință și cu acest munte, nu foarte
prietenos, dar atât de frumos....
Samothraki....Surprinzătoare. Vie. Sălbatică.
Ofertantă. Colorată. Provocatoare. Uscată dar plină de viață. Și, chiar după ce
crezi că ai văzut totul...încă mai ai de descoperit. Poate data viitoare. Poate
într-o altă viață, cine știe ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu