ochii care nu se văd...

”O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…

Dar nu. Se făcuse toamna déjà, o toamnă prea blândă și fără personalitate și furtuna venea din ce în ce mai rar. Nici un pas apăsat pe scările prăfuite, nici o bătaie nerăbdătoare în ușa ce îl despărțea de toate. Oricum, ușa era mereu deschisă oricui, intra și ieșea oricine oricând oricum voia – dintr-o dată, spațiul în care gândea, în care simțea, în care exista îi era invadat și nu mai era nici măcar acela, al lui.

Spațiul în care alteori era cald și senin și unde putea fi el însuși, pe care îl alesese cu grijă și îl adaptase cu migală firii sale îndărătnice, acum devenise mai neutru ca niciodată. Îl sufoca. Și nu reușea să își găsească locul, umbla fără direcție și se lăsa în voia zilelor care treceau oricum, fără nimic notabil, căzuse din nou în blazarea aceea pe care o cunoștea în cele mai fine detalii...

Avea nevoie de aer.

Avea nevoie de căldură.

De culoare și adrenalină.

Avea nevoie de un simplu gest care nu se întâmpla, dar plutea într-acolo și nicăieri - se simțea din ce în ce mai absent, prea mult cotidian, prea seacă trecerea zilelor, prea puțin timp, prea puțin timp acolo unde nu era nevoie decât de prezență... 

Fără să știe când și de ce, dispăruse orizontul albastru și aroma cafelei de dimineață nu îi mai colora zilele. Nu înțelegea și le voia cumva înapoi. Nu îl mai intrigau prezența nejustificată sau plecările bruște, pentru că peste vară, peste toate, se așezase o distanță aparent de neșters, așa cum valurile înspumate ale marii șterg fără milă orice urmă pe nisipul fierbinte...

.

Ochii care nu se văd, se uită... Unii la alții?! De tot ?!