tulbure

...Zâmbea stins, ca după o iarnă lungă și mohorâtă, uitase că iarna aceea nici măcar n-a venit. 

Zâmbea silit, conștiincios, respectând toate normele de conviețuire și politețe – lipsea însă energia aceea împletită cu entuziasmul care o definea atât de bine, nu mai umplea încăperea de lumină și nici nu mai ajungea la el vreun strop din căldura de altă dată. 

Se simțea stingheră și nu-și mai găsea locul acolo unde altă dată pășea cu îndrăzneala celui care știe unde aparține – pășea șovăielnic și fără tragere de inimă. 

În ciuda dorinței de a se apropia, punea între ei o distanță confortabilă și mai sigură decât orice ezitare – activase toate scuturile și devenise peste noapte arici (un arici drăguț și amuzant, cu glume seci și umor negru), dar tot arici. În dosul unei carapace de care uitase, cu o încăpățânare uneori îmbufnată, alteori semănând a disponibilitate, căuta răspunsuri și soluția care să dilueze amestecul acesta tulbure de schimbare și nesiguranță.

Tulbure. 

În jur și pe dinăuntru, așa simțea. Cu simțurile ascuțite precum vietățile ascunse în negura nopții, aștepta să se limpezească  - în jur și pe dinăuntru. 

Căci avea nevoie de căldură, de lumină și de prezență...

...O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. O recunoștea cu greu, tăcerea se transformase în priviri absente către lumea dimprejur, fie în argumente logice și bine definite, îndrăznea să vină cu puncte de vedere proprii și întrebări mereu neașteptate. Crescuse și se transformase nici el nu știa când, în cineva cu care nu mai știa cum să se poarte…îi amintea de el și încăpățânarea lui de neclintit, când toate răspunsurile erau la el și singura voce care conta îi aparținea. Distanța era mereu mai mare decât ar fi trebuit. Absentă era mereu, mai mult decât ar fi avut nevoie. 

Pustiu rămăsese și spațiul în care se desfășura atent, într-un iureș ce nu-i lăsa timp, pentru el, pentru prea multe gânduri, pentru nimic…Nu înțelegea mai nimic și nici nu se străduia, privea de sus așa-zisele toane, ce veneau la pachet cu furtuna ce intra din ce în ce mai rar pe ușă – avea treburi mai importante și spera, fără vorbe, că va trece și va reveni cumva, cândva, la starea aceea de simplitate, căldură, senin. 

Care îi lipsea în fiecare zi, chiar dacă nu ar fi recunoscut niciodată.