Noiembrie

”Natura ia în stăpânire locul, toate vor intra încetul cu încetul pe făgașul normal. Lanțul e categoric, dar absurd. Iarba e deja pe drumul ei, crește și nu-i pasă, merge înainte...Iarba oricum crește.” Viața merge înainte. (Nu pentru toți, nu în același fel. Nu acum, mai ales nu acum.)

Și stavilarul lacrimilor s-a rupt, lăsându-le să curgă tăcut, la cafeaua de dimineață. O dimineață oarecare.

Mi-e dor, ce simplu și firesc este să o spui. În două cuvinte, se ascunde greutatea zilei, obida nopților nedormite și frământarea fără sens. Afecțiunea care nu a dispărut. Căldura și lumina ce te fac să zâmbești, fără motiv. Vindecarea ce vine la pachet cu acceptarea stării de fapt. Nici una din ele nu umple golul căscat undeva mai jos de capul pieptului, unde se naște dorul și se topește respiratia, tot fără motiv.

E greu și să spui.Și să simți.

Să accepți că e greu. Când nimeni nu ne-a avertizat vreodată că poate fi așa de greu. Privesc în urmă și îmi vine să râd – ceea ce altă dată părea greu, acum e amintire. Ceea ce părea atunci dramatic, acum sunt calde amintiri. Tot ce a fost, m-a călit pentru ceea ce trăiesc acum - și tot nepregătită mă simt. Mirată. Resemnată. Curioasă. Liniștită. Recunoscătoare.

Cum ai putea fi oare pregătit pentru tot necunoscutul? Când toată durerea lumii apasă pe umerii noștri - la pachet cu o sumă de emoții și ele necunoscute, resemnare, negare, acceptare, furie, toate ale noastre, rând pe rând. Și de la capăt, în fiecare zi.

2020 a fost anul în care am renunțat și am amânat mai mult decât în toți anii din urmă, la un loc. Din listele de "to do", am făcut bucket-list-uri pentru era post-pandemie. Am amânat pe termen nedeterminat frumoasa Romă împreună cu Ioana, din primăvară, până când se va putea. Am amânat pentru necunoscut frumoasa Grecie, cu apele sale limpezi și nisipurile fine neumblate. Am amânat drumețiile în alți munți decât ai noștri, cine știe pentru când, căci a-ți face acum planuri e ca și cum te-ai costuma în Don Quijote și te-ai apuca de scris proiecte pe termen lung. Dar, nu am renunțat. 

M-am temut că, pierzând orizontul, îmi voi pierde dorința de a visa. Dorința de a lăsa ceva palpabil, după mine, în vremuri în care totul este atât de fragil. De a sădi în cei de lângă noi sămânța cunoașterii, când ignoranța devine lege.

Dar nu. Suntem vii. 

Învingem teama și ne adaptăm, ne remodelăm dorințele, dorurile, visurile. Ne antrenăm să nu renunțăm de tot, să supraviețuim, la cele văzute sau la cele neștiute. De câte ori nu ne-am imaginat eroi în filmele cu vreo apocalipsă sau actori iscusiți  în scenariul sfârșitului lumii? Și iată-ne acum, față în față cu un "pitic" care ne-a întors viata cu susul în jos și ne-a pus sub semnul întrebării însăși viața și sensurile ei. Nu e sfârșitul, nu are cum să fie, căci la sfârșit, oamenii sunt împreună, își spun ce mai aveau de spus, se îmbrățișează sau măcar beau impreună un pahar de vin (în pahar de sticlă cu picior musai J ).

Fiecare zi pe rând. Cu pași mici. Așa am învățat o dată să merg mai departe. Fiecare moment, fiecare om, fiecare amintire - toate sunt prețioase. Acum și aici, e tot ce am. Și nu, nu mai aștept să treacă "nebunia" asta. Nebunia asta e însăși viata noastră, fiecare zi care trece e minus, la numărătoarea finală.

Privesc în urmă, la anul ce se termină curând și simt că a fost unul strașnic, intens, dureros pe alocuri. Dar viu. Și știu, nu pot să mă opresc din trăit o zi, o săptămână, o lună. Căci ziua se va face săptămână și săptămânile se vor face luni și lunile se vor face ani. Zilele și anii noștri. Memorabili. Sau nu. O picătură de istorie - mai gri sau mai limpede, așa cum o desenăm noi înșine. Sfidând și strigând după o libertate prost înțeleasă și sau trăind responsabil, cu respect și decență. Pentru viața sau moartea celor de lângă noi. 

Noiembrie. 

Și o toamnă cum n-a mai fost. Agonică, dureroasă, apăsătoare. Caldă, ruginie, blândă. 

În singurătate sau împreună.Trăim în contraste greu de suportat. Dezbinați, ne irosim în lupte inegale și inutile. Ne despărțim sau ne unim definitiv. Iertăm sau ne îngropăm în regrete. Judecăm strâmb și cântărim cu măsura nepotrivită. Simțim enorm și vedem monstruos.  

Mi-a luat o viață să învăț să îmbrățișez.

Să înțeleg pe cel din fața mea, punându-mă și în locul lui. Încă îmi întind brațele către tine, către el, către voi, într-o îmbrățișare ce nu se mai întâmplă. E greu. Și nu știam că poate fi și mai greu. 

Și totuși... 

Viața merge mai departe. Cu sau fără noi. Grija față de cei dragi îmbracă astăzi forme ciudate. Pentru speranța unui mâine mai sănătos. Distanța nu poate schimba ceea ce simțim. Zâmbetul rezistă dincolo de mască, căci ochii rămân oglinda sufletului. 

Și ce moment mai bun, decât să privim, să citim, să dăinuim în ochii celuilalt, fereastră deschisă către un suflet mai bun, mai cald, mai aproape...