Avem timp?

Prin 2000 a apărut pe ecrane un film despre o posibilă apocalipsă - On The Beach. Dincolo de scenariul veridic, actorii bine cunoscuți și suspansul inevitabil, scena finală este pe cât de dramatică, tot atât de dătătoare de speranță (sau sursă de așteptări ar spune cineva). Tristețe, așteptare, durere, dezamăgire, dragoste, bucurie, speranță - toate într-o îmbrățișare (sau într-o imagine de câteva secunde).

Dar, cum viața bate filmul, așa nici pandemia nu e sfârșitul lumii. 

Nici scenele din film, nici oamenii, nici sentimentele nu le întâlnești la tot pasul (de înțeles, de altfel, oceanul e oricum destul de departe). 

Avem timp.

Așa ne încurajăm singuri și așa trăim, de parcă am avea tot timpul din lume. De parcă cineva ne-ar fi dat toate garanțiile lumii și viața noastră începe abia mâine. De parcă zilele ne-au fost date să le irosim, în neștire. 

Așa o fi? Chiar avem timp? 

Căci în minte îmi sună vorbele lui Marin Preda - timpul nu mai avea răbdare - vorbe pe care le simt adânc, în diminețile reci de primăvară indecisă sau în serile calde colorate cu măiestrie de un artist nevăzut. 

E multă tristețe în jurul meu, uneori cel puțin atâta câtă bucurie. Oameni ce rătăcesc, precum marinarii pierduți în furtună. Oameni ce nu își găsesc drumul. Oameni ce caută sau se amăgesc că au găsit, oameni ce au împietrit de-a lungul timpului sau care iubesc tulbure, fiecare în altă parte. Greutăți și incertitudini, apăsare și îndoieli, mici speranțe amestecate cu poveri greu de dus mai departe. 

Nu ni se dă mai mult decât putem duce - cred în lucrul acesta, așa cum cred că alegerile noastre, bune sau rele, ne definesc drumul și ne conturează viața, bună sau rea. 

Însă, atât de des suntem orbiți de formă, de tipare, de imagini atent creionate în timp - le căutăm în realitate și măsurăm oamenii după un tipar bine definit. Și, ce să vezi, tiparul nu se potrivește, standardul este de neatins, realitatea nu corespunde cu iluzia, imposibilul nu poate fi atins și ce dezamăgiți rămânem, plângându-ne nefericirea...Căutăm perfecțiunea în tot ce ne înconjoară, oameni, poveste, trăire - căci perfecți suntem și noi, nu? Pe principiul ce dai, aia primești. 

Partenerul ideal. Jobul perfect. Prietenii fără pată. Fotografia perfectă. Concediul incredibil. Recordurile absolute. Hainele cele mai. Imaginea ireproșabilă. Ambalajul ce strălucește. 

Dar... Ce facem noi, ăștia ne-specialii, imperfecții? Care nu ne găsim locul în tabloul perfect, care nu ne încadram în dimensiunile universal acceptate, care nu corespundem vreunui tipar, care gândim și simțim ”outside the box”, care nu ne mai amăgim, care am renunțat la magia perfecțiunii și am ales să trăim, de-adevăratelea... Căci iluzie mai înșelătoare decât perfecțiunea și alegere mai păguboasă decât imaginea nu am găsit încă. 

Noi ăștia care trăim cu picioarele pe pământ (și cu capul în nori) și ne dorim lucruri și oameni normali, nu standarde imposibil de atins (chiar și pentru cel care le impune). Noi, cei care ne dorim să dăm deoparte smac-ul și să cunoaștem ce e dincolo de imagine. Să dezvelim ambalajul și să "gustăm" conținutul, să scuturăm și să desfacem cutia cu surprize și să o scotocim până la fund. Cu dorință, curiozitate și interes.

Să încercăm, zic. 

Să spargem oglinda ce sugerează o imagine perfectă ce nu ne aparține. Să ne uităm dincolo de rama tabloului perfect desenat și așezat mereu la locul potrivit. Să ștergem luciul ce ne acoperă rănile, fără să le oblojească, măcar până ajungem la rugină, să învățăm să trăim cu ea, căci e a noastră și s-ar putea să aibă încă ceva de spus. 

Să descoperim ochii de vălul amăgirilor și să privim cu sinceritate înăuntru și în afara noastră, căci singuri ne amăgim și dezamăgim. Să ne reamintim poate de teoria formelor fără fond. Poate, să nu ne mai lăsăm păcăliți de zgomot și de vorbe, oricât de atrăgătoare ar fi, căci ce zornăie vine la pachet cu un gol ce asurzește. 

Să privim adânc în ochii celui de lângă noi, căci zâmbetul e schimbător și nesigur, poate cuceri sau minți, însă ochii niciodată. 

Și apoi, să ne lăsăm surprinși și cuprinși de mirare. Cât mai avem timp. 

Make something different!

Încă un an fără dorință.

Fără lista de dorințe cu mulți de ”și”.
Fără lista de planuri atent creionate și riguros organizate.
Fără rezoluții înălțătoare și obiective menite să mă țină ocupată.
 
Mult timp, anul nou începea propriu-zis nu la 1 ianuarie, ci abia când așezam pe hârtia virtuală gândurile și dorințele cele mai ascunse, mai colorate, cu ferma convingere că Universul e pe fază și citește cu atenție, analizează și dispune - cel puțin la fel de precis precum dorințele mele.
Uneori a dispus, alteori ba.
Uneori mi-a umplut viata cu chestii pe care nici nu știam că mi le-am dorit, neștiind apoi ce să fac cu ele.
Alteori, s-a făcut că nu vede ce am scris, de la înălțimea lui arogantă de Univers.
Alteori m-a lăsat să aștept, însă mi-a dăruit în schimb altele și mai și.
Binevenite toate, căci cine sunt eu să mă pun cu Universul?

L-am provocat pe alocuri și mi-a ieșit pe ochi, de unde și zicala "ai grijă ce îți dorești, căci s-ar putea chiar îndeplini"...

După toate, în ultimii ani am renunțat la Dorință. La lista de dorințe cu mulți de ”și”. 

Am lăsat Universul să mă provoace cu ceea ce știe el că îmi lipsește sau îmi folosește - de atunci, nu încetează să mă uimească – mai o criză internă, mai o pandemie, mai o dramă, câte un sfârșit pe ici pe colo prin punctele esențiale, câte o lecție îndesată, niscaiva drumuri deschise pe măsura ușilor închise și, peste toate, nelipsită, speranța infinită!
 
Am primit cadou de la Ioana o agendă foarte frumoasă – coli albe, lucioase, copertă de lemn, desenată cu un far metaforic și un motto sec - ”Make something different!”  Mi-am început anul acesta cu el-motto-ul și cu ea-agenda. Căci, dacă vrem rezultate diferite, ar trebui să încercăm și lucruri diferite, nu? Așa că, Universule...de-acum suntem de aceeași parte a baricadei, cu bune și cu rele, toate ale mele!
 
Să trăiesc mai mult, să planific mai puțin.
Să măsor timpul mai rar, dar să îi dau valoare mai des.
Să mă bucur mai mult și să mă îngrijorez mai rar.
Să ascult mai atent și să sfătuiesc mai deloc.
Să fiu mai prezentă și mai rar conectată.
Să zâmbesc și să plâng, mai des și mai liber.
Să deschid ușa oamenilor care vor să se apropie și să dau o șansă celor care s-au îndepărtat.
Să aleg binele, în locul greului. Frumosul, în locul mizeriei. Oamenii, în locul singurătății. Povestea, în locul deșertului.
Să simplific, în loc să încurc.
Să las, în loc să mă agăț.
Să zbor, în loc să mă târăsc.
Să scutur greutatea de pe umeri și să refuz rolul de Sisif.
Să aud adevărul și să uit minciunile.
Să simt și să cred, în loc să mă îndoiesc.
Să sper, în loc să mă blazez.

Să mă las surprinsă, în loc să anticipez.
Să aștept, în loc să mă grăbesc.
Să mă odihnesc, în loc să veghez.
Să încerc lucruri noi și să risc, în loc să mă ascund sau să mă tem.
Să iubesc, în loc să mă împietresc.    

Să nu faci rău!

Motto: ”Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă.” (Micul Prinț)

Sunt zile în care simți că toată greutatea lumii apasă pe umerii tăi.

Când îți amintești că ești o furtună, că zbuciumul este starea de fapt în care funcționezi cel mai bine.  Când știi că sufletul ți-e și vânt ce spulberă și haos ce adună, bune și rele într-un carusel amețitor. Deschizi ochii și albastrul pe care îl vezi la fereastră este o iluzie, căci în zile de-astea seninul se ascunde subit, griul devine copleșitor, albul și negrul te învăluie subtil, te acoperă și te zăpăcesc, pe tine, căutătorul de ape limpezi, ce rătăcești în furtună. Când nu ai soluții și orizontul dispare. Când ce e bine și ce e rău sunt întrebări ce îți amintesc de micimea ta de muritor, ce nu deține de fapt nici un adevăr universal valabil. 

 Orbecăi. Cu pași mici, în întunericul ce te-a cuprins fără să știi cum sau când, te rătăcești în hățișul întrebărilor nerostite, de teama răspunsurilor incomode.

 Sunt zile în care deschizi ochii și te simți lumină.

Albastrul acela senin ce definește însăși liniștea. Când ești limpede precum apele repezi de munte. Atunci știi că poți dărui totul, te poți dărui pe tine complet, celor care încă bâjbâie în întuneric. Când ai cel puțin o soluție pentru fiecare problemă, reală sau posibilă. Când ai răspunsul potrivit la întrebări nenăscute încă. 

 Să nu faci rău! 

O vorbă, un gest, o faptă, un fleac, o întâmplare, o cotitură, o privire, un zâmbet, o îndoială, o răscruce. Să nu faci rău. 

(Să ceri ajutor mi se pare unul din cele mai grele lucruri de făcut. Indiferent că e vorba de a bate un cui, a căra un dulap, a repara ceva la mașină, a cere un sfat sau pur și simplu, a sta de vorbă cu cineva. Îmi imaginez că și pentru alții, e la fel. În compensare, îmi ofer ajutorul des, chiar și atunci când omul nu cere, nu are sau nu pare să știe că are nevoie de ajutor. Să ajuți, ce lucru la îndemână și de folos... Dar cum, când tu însuți nu știi să te lași ajutat și refuzi cu încăpățânare orice mână întinsă, orice zâmbet și orice rază de soare ce încearcă să treacă de plafonul gri desenat în nuanțe neutre? )

Sunt momente în care binele făcut se transformă. Ajutorul devine povară. Binele imaginat de tine nu e decât răul celuilalt. O vorbă rău îndreptată sau greșit interpretată. Un gest stingher, așezat de-a curmezișul în tiparul unei zile oarecare. O privire întunecată, o tristețe prost ascunsă, o mână de ajutor întinsă strâmb la momentul nepotrivit - pot să te ducă jos, pe fundul prăpastiei, sau pe culmile disperării, fără să existe măcar vreo intenție...

Ce te face un bun prieten, micule Prinț? 

Să ocrotești floarea ta în grădina unde se usucă, sau să o răsădești în alt sol, roditor, unde frumusețea ei poate să te bucure pe tine și pe cei dimprejurul tău? Să o închizi în globul de cristal sau să o lași să înfrunte realitatea, așa cum e?

Să ții partea celui pe care îl numești prieten, chiar atunci când greșește?

Să fii drept și să îndreptați greșeala, riscând chiar să îți pierzi locul privilegiat? 

Să spui urechilor ce vor să audă sau ceea ce trebuie spus, pentru ca mintea să priceapă? 

Să mângâi creștetul plecat sau să zgâlțâi umerii plânși, până când ochii se vor deschide și vor înțelege că nu renunțarea e soluția... 

Să nu faci rău!

Fie că vrei să ajuți, fie că vrei să fii bun, fie că vrei să nu fii greșit înteles, fie că vrei să fii drept, fie ca vrei să plătești sau să răsplătești. Ochi pentru ochi, dar ce facem cu vederea? Cui folosește ochiul acela, al tău sau al meu, când după toate, rămânem orbi?

Să nu faci rău - amar jurământ și strașnică poruncă pentru cei aflați pe baricade.

Pentru cei care nu renunță ușor. Pentru cei ce luptă și ard până la capăt.

Pentru cei care simt, cred, știu că există mereu o cale, în lumină sau întuneric. În tăcere sau dându-și cu părerea, sprijinind sau lăsând în urmă, luptând sau renunțând. Cu blândețe sau tăind în carne vie. În mijlocul oamenilor sau în adâncă singurătate. 

Să nu faci rău!

Mai ales când vrei din tot sufletul să faci bine...

Suflet de nomad

 ”Am mai putea rămâne, ne-am putea muta aici o perioadă, am putea reveni... Dar despre ce naiba e vorba aici, de ce plecăm cu sufletul franjuri și cu inima grea ca o stâncă, de ce parcă iar nu avem suficient oxigen în plămâni?”

   ...dau pagina și închid coperta lucioasă, colorată în nuanțe de turcoaz, a celor "Trei săptămâni în Himalaya" - povestea seducătoare a unui drum spre streașina lumii, o călătorie și o carte care te eliberează de tot ce îți prisosește înăuntru. Mângâi coperțile și închid ochii, căci simt apăsător dorul acela ce nu dispare, undeva mai jos de capul pieptului. 

Nostalgia drumului. Fascinația pașilor ce par să nu te ducă nicăieri, dar te poartă pretutindeni. Seninătatea călătorului și ispita orizontului. Suflet de nomad. Inimă de țigancă. 

        Acum vreo mie de ani, când aveam doar câțiva anișori și eram un copil bucălat, cu părul drept, de un blond spălăcit, tuns regulamentar, cu ochi limpezi și curioși, mergeam la bunici în vacanță sau weekend. Casa bunicilor era colțul meu de rai, din mai multe motive. 

        Era destul de departe, încât trebuia să schimbăm cel puțin două, trei mijloace de transport, tren, mașină, barcă sau luntre, aceasta din urmă presupunând să trecem Bistrița prin luncă, însoțiți de un luntraș chefliu, bronzat și mereu pus pe șotii. 

        Avea o curte mare, veșnic verde, cu iarbă deasă și via împrejurul gospodăriei, cu grădină de legume ce ne fascina prin diversitatea straturilor, culori și interdicția de a păși dincolo de poarta ei. Găinile care îndrăzneau să încalce zona verde erau strașnic muștruluite cu un măturoi și sudalme neînțelese pentru noi copiii, fiind pedepsite să ouă, pentru a fi iertate, cel puțin până la următoarea încălcare... 

        Ne aduna pe prispa casei sau în tindă, în jurul unei mese mici, unde liniștea era sfântă și orice zgomot, altul decât lingura din strachină și plescăitul de plăcere, era imediat și precis pedepsit cu o lingură în frunte, punct ochit-punct lovit. 

Ei bine, pentru ca acest colț de rai să funcționeze, era nevoie de ordine și reguli precise, pe care tătuca, Dumnezeu să - l odihnească, ni le insufla o dată cu dragostea lui de bunic pe care, la vremea aia, rareori o banuiam că există: deșteptarea și mesele la oră fixă, somnul de-amiază, când Doamne ferește să cotcodăceasca vreo găină sau să chirăie vreun copil! laptele proaspăt muls cu plozii împrejur, nerăbdători să se înfrupte cu spuma din doniță, adunările de familie când glumele își făceau loc printre adulți și zburau între ei mai ceva ca săgețile pe câmpul de luptă. Căci da, simțul umorului era piesa de rezistență a familiei, iar tătuca, om hâtru cum nu am cunoscut mulți. Când el glumea... Țineai minte toată viața. 

Astfel încât, la cei câțiva anișori ai mei, s-a gândit să îmi spună că pe când eram bebeluș m-ar fi găsit ai mei chiar în gară, unde trăgeau trenurile de marfă, la coada trenului și, fiindu-le milă de mutra mea, m-au luat acasă să mă crească cum se cuvine. Cireașa de pe tort era că gara se afla într-un oraș în care populația era majoritar de origine minoritară, respectiv rromă - adică, fără teamă de discriminare, îmi spunea că sunt un pui de țigan, blondă ce e drept, dar tot de-a lor...Am căutat mult timp în oglindă, cu curiozitatea vârstei, orice indiciu că bunicul avea dreptate și negăsind, m-a amărât mult timp povestea asta - dacă totuși avea dreptate?! 

Anii au trecut, iar povestea cu puiul de om găsit la coada trenului este una din cele mai puternice amintiri pe care le am de la tătuca. Și cele mai dragi, căci ceva de acolo a rămas în sufletul meu de veșnic călător. Dorința de a căuta, ceea ce nici măcar nu știi că există. Nostalgia drumului și reperele pe care le avem, pentru a ne întoarce. Rădăcinile. (Căci curtea e tot acolo, iarba la fel de verde, via mai frumoasă și mai bogată, colțul de rai găzduiește mai departe suflete de copil, binecuvântate de povești ce au devenit realitate.)

Suflet de nomad.

        Călătoresc de pe vremea când eram copil, iar ai mei se dădeau peste cap să ne ducă undeva, oriunde, la mare, la munte, altundeva decât acasă. Amintirea locurilor s-a estompat, însă sentimentul acela de nou, curiozitatea de copii uitați de capul lor, dorința de a explora - toate sunt atât de prezente. Briza mării dimineața devreme și zgomotul tablelor pe plajă ziua întreagă, clasica poza nud cu o cămilă, cine știe cum ajunsă pe plajă, drumul infernal de lung până la mare, aerul tare din Poiana Brașov și sarea din aer de la Lacu Sărat, Peleș - ul și tihna din stațiunile cu băi. 

        Anii au trecut și, la un moment dat, am descoperit semnificația cuvântului pelerin. Abia revenisem pe munte, după o lungă perioadă neagră, când am cunoscut un om cu povești de spus, cu dor de ducă și planuri în această direcție – Tibi șipelerinajul lui prin Dobrogea cea fascinantă au stârnit în mine o furtună, ce nu s-a potolit decât când am știut că voi face la rândul meu, primul pas către un drum ce trebuia să îmi ofere toate răspunsurile. Toamna lui 2014 m-a găsit în spital, cu analize proaste și interdicția de a face orice fel de efort fizic, o lungă perioadă. Timp aveam berechet și, ascultătoare cum mă știți, mi-am cumpărat online bilete de avion pentru Spania, pentru că visam să devin pelerin cu acte în regulă, pe renumitul Camino de Santiago, unde trebuia să învăț să mă orientez, să mă descurc singură, o lună de zile.

700 km erau targetul pentru picioarele mele, liniștea și claritatea erau obiectivele pentru sufletul meu zbuciumat - cred cu tărie că un astfel de drum e cel mai sigur drum către tine – cum altfel te vei cunoaște, decât față în față cu tine însuți, în cea mai lucidă singurătate, fără măști, scuze sau căldura pe care ți-o dă confortul, trăind simplu și aproape de începuturi – cărând în spate tot ce ai nevoie, umil, căci nu ești cu nimic mai presus decât cei aflați pe același drum, iertând și uitând, pas cu pas, către o destinatie fie ea și necunoscută!

Până la sfârșit, au fost peste 800 km, pe un drum care mi-a schimbat viața și mi-a dat mai multe întrebări, decât răspunsuri. Care, în loc să îmi aline dorul de ducă, doar mi l-a crescut și l-a decantat, în culori vii, cu textură de nisip fin, colb alb și buze uscate de vânt în arșița soarelui. Drumul acela s-a încheiat acolo, pe malul unui ocean întunecat și furios, cu nori negri și vânt aspru.

Fără regrete, fără suflete rănite, fără cale de întoarcere, pentru noi, muritorii de rând. Fără la revedere, doar un rămas bun, care lasă loc speranței că într-o zi, voi porni din nou la drum, cu aceeași neîngrădire, cu aceeași nevoie de senin, cu aceeași sete de oameni, veșnic neostoită....

..........................................................................................................................................................

 Până atunci, am citit cu nesaț jurnalul de călătorie în Himalaya al lui Marius Chivu, trăind alături de ei emoții atât de familiare, dar atât de îndepărtate...iată și câteva pasaje, doar pentru a vă face curioși – să citiți sau să plecați, încotro vă îndeamnă inima!

”Mai devreme mi-am amintit de el, pentru că mersul ăsta ore în șir te eliberează de lesturile prezentului. Mergi ore în șir fără să vorbești, da și fără să te gândești la ceva anume. Ești atent doar unde pui piciorul, deasupra ta se ridică stâncile colțuroase iar și mai sus de ele, munții, undeva jos în stânga, râul ondulat își rostogolește apele și bolovanii precum măselele unui Sfarmă-Piatră, iar tu mergi, pui un picior înaintea altuia, uric trepte de bolovani, sari rădăcini de copaci împinse afară de solul pietros, treci prin sate cu case și oameni desprinși din cărți vechi, mergi și transpire toate gândurile ce-ți prisosesc...De-aia nici nu vorbești, de-aia nici nu mai a ice să gândești, mergi și te eliberezi, devii gol, ușor și tot mai tăcut. Urci muntele coborând în tine.”

”Să călătoreşti încontinuu fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă.(…) Să nu te oprești nicăieri mai mult de o zi, să saluți lumea din mers, în timp ce îți iei rămas bun, niciodată la revedere...Să fii curios și să te miri încontinuu, știind că dacă nu te miri, te rătăcești!

Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare, să nu ai un loc al tău, pe care să-l posezi şi căruia să îi aparţii, să nu ai datorii şi responsabilităţi, să nu te blochezi în promisiuni, să nu fii legat de nimic în afara propriei indisponibilităţi de a te ataşa de ceva sortit să se schimbe, să se destrame, să dispară. Să fii tu cel care controlează schimbarea, să exişti în această perpetuă trecere şi sosire, întotdeauna înspre tot, pasagerul mobil al lumii, mereu altundeva, altcândva, altcineva pentru cei care nu te vor revedea, nu te vor face al lor, mereu străin, nou, interesant şi indiferent, deci inepuizabil şi dorit, mereu proaspăt în ciuda vechimii, să nu te (re)cunoască nimeni, doar tu să-i întâlneşti pe toţi…”

”Niciodată nu am fost atât de departe de tot ce-mi defineşte viaţa. Când am plecat am crezut că plec doar pentru a ajunge altundeva, dar de fapt nu ajungi cu adevărat nicăieri, pleci ca să rămâi cât mai în urmă, să ai perspectiva din spate, nu de sus, oricât de mult ai urca. Iată, mi-am părăsit viaţa de ceva mai mult de o săptămână şi totul chiar a rămas în spate, atât de în spate! Contururile prietenilor, ale obiectelor personale, ale gesturilor zilnice s-au estompat de parcă aș fi plecat de luni bune. Este efectul muntelui, al înălțimii, al oamenilor, al lumii de aici, unde sunt doar un tip cu barbă, bătând potecile și cărările astea printre blocuri massive de piatră, printre stânci uriașe, traversând câmpuri văi și păduri, sub picioare ape, deasupra capului zăpezi, aici unde sunt un fel de nimeni chiar și pentru mine.”

Dor

Mi s-a făcut dor de scris, într-o noapte neagră, cu trosnet de copaci prinși într-un dans ireal cu iarna. Când vuietul vântului m-a făcut să mă uit înăuntru, căutând căldură, încredere, resurse pentru pasul următor. 

Dor. 

Ciudat sentiment, aproape tangibil, care răbufnește uneori, căutând-și drum, prin ochi, pe buze, în ridurile fine, ușor încrețite a uimire. Să așez în cuvinte, tot ceea ce se zbate înăuntru. Să dau formă la ceea ce s-a decantat, de-a lungul vremii. Să rostesc ne cuvintele, să ascult tăcerea. Și apoi, să le dau drumul în concasorul virtual, care amestecă, rumega, transformă. Sau distruge.

Am început să scriu pe blog acum 13 ani. 

Acum 400 postări. 

Acum 542 comentarii. 

Acum o viață, sau chiar două. Când mărunțișurile erau capăt de lume, iar fleacurile, adevărate tragedii. Râd cu poftă, când știu de unde am plecat, ce povești am trăit, ce oameni am cunoscut.

Oameni buni sau nebuni, care, fiecare în felul lui, au lăsat ceva din ei, în devenirea mea. Întâmplări vesele sau triste, cu happy-end sau rupturi definitive. Amintiri. Experiențe. Lecții cât pentru o viață întreagă. Lacrimi și zâmbete, dragoste și ură, răni și cicatrici, fără de care nu ar fi fost așa frumos.

(Acum vreun an de zile, o cunoștință mă avertiza subtil, că oamenii nu se schimbă și că eu trebuie să am grijă...am avut. Și, cel puțin într-o privință, a avut dreptate - depinde de noi ce sau de ce acceptăm, cât suntem de dispuși să închidem ochii sau să ne punem întrebări, să trăim liniștiți fără să știm sau chinuiți că da, am avut dreptate. Și, ce să facem cu ea, dreptatea? )

Rareori mai scriu, aici.

Comoditate, discreție, absență, liniște – le experimentez și mă bucur de toate, lăsând nesatisfăcute curiozitățile celor ce mă mai vizitează, din când în când. Mai ales liniștea, o savurez și mă umplu de ea, căci ani la rând am căutat-o și am vânat-o, fără speranța că o voi găsi...  

”Mi-e dor, ce simplu și firesc este să o spui.

În două cuvinte, se ascunde greutatea zilei, obida nopților nedormite și frământarea fără sens. Afecțiunea care nu a dispărut. Căldura și lumina ce te fac să zâmbești, fără motiv. Vindecarea ce vine la pachet cu acceptarea stării de fapt. Nici una din ele nu umple golul căscat undeva mai jos de capul pieptului, unde se naște dorul și se topește respiratia, tot fără motiv.

E greu și să spui. Și să simți. Dar mai greu e să nu fi simțit niciodată...”

2020 - nu te vom uita niciodată

Timpul nu mai avea răbdare.

Cuvintele acestea, întipărite cu ani în urmă în memoria de copil, au ieșit la iveală abrupt, dureros, fără să ne imaginăm că a venit vremea...Ne îngropăm părinții. Rudele. Prietenii. Nu trece zi, fără să auzi că a mai murit cineva. Cuuum, x? Păi abia am vorbit cu el, era ok... Cum, Y, păi? Îl văzusem cu ceva timp în urmă. Trebuia să ne vedem la o cafea. Trebuia să mergem împreună. Aș fi vrut să ne vedem, dar nu am mai avut timp....De fapt, ei nu au mai avut timp. Cei pe care i-am îngropat și cărora le-am zis cu voce pierdută ”Dumnezeu să îl ierte!”

Noi încă avem timp, chiar dacă nu știm cât sau cum. Ce facem cu el...e altă poveste.

Anul de grație 20-20 s-a prăvălit peste noi ca o tornadă (nu, nu am trăit niciodată nici o tornadă, dar am văzut în filme ce face și ce lasă în urmă). L-am așteptat cu nerăbdarea celui chinuit de anii din urmă, când alegerile păreau imposibile, când dramele păreau fără sfârșit, când oamenii nu erau aproape niciodată ce aveam nevoie să fie. Recunosc, mi-am pus multă speranță în el și l-am așteptat cu inima deschisă, descoper mereu că am resurse infinite în a dori și a spera cu inocența celui care știe că Universul nu doarme și răspunde cu generozitate...

2020 a fost anul despre care se va scrie mult timp, de acum înainte. Anul care ne-a schimbat viețile (dar oare nu ăsta e rostul fiecărui an?), care ne-a dat mult și ne-a luat chiar și mai mult. Privesc în urmă, acum la sfârșit și cântăresc, subiectiv, ceea ce acum 12 luni părea imposibil...și nu ne da Doamne, cât putem duce!

2020 ne-a lăsat fără metafore. Fără replică. Ne-a pus la grea încercare și mintea și inima, dându-ne alegeri imposibile. Ne-a lăsat singuri, față în față cu năpasta. Ne-am plâns de greu înainte ?! Poftim greu, poftim tristețe, poftim lacrimi și spaime – singurătate și izolare - și apoi, vezi ce mai rămâne, din tine, din ei, din voi!

2020 a fost un război, cu un dușman nevăzut, dar prezent pretutindeni. Anul în care aproape 2 milioane de oameni au murit. În singurătate, poate pe un pat de spital, poate în spatele unor uși închise, poate plângând pe cei care au plecat înaintea lor, poate plângând pe cei rămași pustii, în urma lor.

Să cauți binele în cel mai negru an al vieții noastre de muritori, de până acum...iată o încercare îndrăzneață, însă amară și ea, stingheră, la fel ca bucuriile care ne-au mai încălzit zilele, în vremea pandemiei.

A fost anul acesta momentul când am încetinit ritmul, am respirat și am stat. Dintr-o dată, am căpătat timp, chiar dacă ni s-a limitat libertatea. Când nu am știut ce să mai facem cu timpul, căci orizontul a devenit finit și obscur. Când am renunțat la planuri, în favoarea clipei – mai mult ca oricând, am trăit în prezent și am renunțat la ”când o să am timp, o să...”. A fost anul în care am muncit până la epuizare și dincolo de ea, din convingere, de plăcere și de dragul datoriei. Când rezultatele au întârziat să apară, dar conștiința a dormit liniștită.

2020 a fost anul în care am călătorit mult, muntele și marea fiind reperele între care am cutreierat, iarnă sau vară, căutând libertatea pe care o crezusem pierdută. Deși granițele au rămas închise, muntele ne-a primit mai curat și mai bun ca niciodată – Ceahlău, Apuseni, Retezat, Ciucaș, Făgăraș, Măcin, Piatra Craiului ne-au alinat dorul de munte și de oamenii dragi din țară. Marea a fost refugiul perfect, o oază de pustiu la margine de lume, doar petru noi, atunci când aveam mai multă nevoie de liniște, de frumos, de simplu.

2020 a fost un amestec greu de dus între teamă și bucurie, întuneric și lumină, constrângere și libertate furată, fugă și asumare, egoism și dăruire, singurătate și căldură risipită împrejur. A fost luptă de guerilă între grija și nevoia de a-i proteja pe cei mai bătrâni sau vulnerabili și dorința de a ne continua viața, ca și când...a fost anul care mi-a adus lângă mine oameni simpli, senini și fără prea multe așteptări. Anul în care am reînvățat să râd și să mă bucur și de banala ploaie și de urcușul anevoios de la miezul nopții, de preacunoscutele trasee din Ceahlău și de nopțile state la povești, de dansul până la epuizare sau de joaca de-a adevărul și provocările. Provocări și obiceiuri vechi, oameni care nu se schimbă sau care se întorc mereu în același punct. Anul în care am amânat planurile și proiectele pe termen lung, însă am petrecut mai mult timp cu tinerii și cu cei de lângă mine. Cu mine și cu Ioana mea, construind pas cu pas, pentru viitorul ce ne așteaptă fără îndoială.

2020 a fost anul gesturilor mici, care mișcă inimi și cântăresc greu.

A fost despre reconciliere și răni care nu mai dor, ferestre deschise către lumină și orice ne rezervă ziua de mâine. Despre oameni, fără de care viața e mai grea și dorul mai adânc. Despre oameni ce vin și pleacă, uneori fără să înțelegem de ce. Despre oameni care ți-au devenit prieteni în plină criză - care rămân, chiar și după. Despre oameni pe care nu i-ai văzut de ani și care între timp, s-au ”împlinit” cu doi copii, despre vin și zacuscă de casă aduse la cabană, cu drag, în dulcele stil românesc. Despre oameni de la sute de km, pe care îi vezi 5 minute, la o cafea, în trecere, însă e destul. Despre ciocolată de casă în dar și căsuțe de turtă dulce cu lumină pâlpâind înăuntru. Despre seara de dans și noaptea licuricilor. Despre cartea pe care o căutai de multă vreme și clubul de carte unde se adună poveștile lună de lună. Despre discurile de vinil cu poveste, dăruite să o ducă mai departe. Despre telefonul dat fără motiv, într-o zi oarecare și simpla întrebare ”tu ce mai faci?”. Despre cântecul preferat, când te aștepți mai puțin. Despre momente care te lasă fără glas. Despre relații vechi sau noi, care încă se nasc și duc speranța mai departe. Despre bradul împodobit la început de decembrie cu Ioana și hohotele de râs de pe covor. Despre mirosul de prăjituri din bucătărie, care nu mi se datorează. Despre acasă, acel acasă unde te întorci mereu, când e greu. Despre renunțări și acceptarea a ceea ce nu se poate sau nu îmi face bine. Despre multe altele, spuse și nespuse, visate și neatinse, sperate și nefăcute, amânate sau lăsate, așteptate sau alungate. Căci toate sunt ale mele și bune și rele...și peste toate se întinde speranța, infinită și a toate răbdătoare, cel puțin cât mai avem timp.

PS1. Roma e acolo de mii de ani, ne va mai aștepta un pic. Cât e nevoie.

PS2. La trecerea dintre ani, să nu uit. Să mulțumesc, să sper, să zâmbesc, să îmi doresc, să cred, să vă îmbrățișez, să iubesc. Ceea ce vă doresc și vouă.

Noiembrie

”Natura ia în stăpânire locul, toate vor intra încetul cu încetul pe făgașul normal. Lanțul e categoric, dar absurd. Iarba e deja pe drumul ei, crește și nu-i pasă, merge înainte...Iarba oricum crește.” Viața merge înainte. (Nu pentru toți, nu în același fel. Nu acum, mai ales nu acum.)

Și stavilarul lacrimilor s-a rupt, lăsându-le să curgă tăcut, la cafeaua de dimineață. O dimineață oarecare.

Mi-e dor, ce simplu și firesc este să o spui. În două cuvinte, se ascunde greutatea zilei, obida nopților nedormite și frământarea fără sens. Afecțiunea care nu a dispărut. Căldura și lumina ce te fac să zâmbești, fără motiv. Vindecarea ce vine la pachet cu acceptarea stării de fapt. Nici una din ele nu umple golul căscat undeva mai jos de capul pieptului, unde se naște dorul și se topește respiratia, tot fără motiv.

E greu și să spui.Și să simți.

Să accepți că e greu. Când nimeni nu ne-a avertizat vreodată că poate fi așa de greu. Privesc în urmă și îmi vine să râd – ceea ce altă dată părea greu, acum e amintire. Ceea ce părea atunci dramatic, acum sunt calde amintiri. Tot ce a fost, m-a călit pentru ceea ce trăiesc acum - și tot nepregătită mă simt. Mirată. Resemnată. Curioasă. Liniștită. Recunoscătoare.

Cum ai putea fi oare pregătit pentru tot necunoscutul? Când toată durerea lumii apasă pe umerii noștri - la pachet cu o sumă de emoții și ele necunoscute, resemnare, negare, acceptare, furie, toate ale noastre, rând pe rând. Și de la capăt, în fiecare zi.

2020 a fost anul în care am renunțat și am amânat mai mult decât în toți anii din urmă, la un loc. Din listele de "to do", am făcut bucket-list-uri pentru era post-pandemie. Am amânat pe termen nedeterminat frumoasa Romă împreună cu Ioana, din primăvară, până când se va putea. Am amânat pentru necunoscut frumoasa Grecie, cu apele sale limpezi și nisipurile fine neumblate. Am amânat drumețiile în alți munți decât ai noștri, cine știe pentru când, căci a-ți face acum planuri e ca și cum te-ai costuma în Don Quijote și te-ai apuca de scris proiecte pe termen lung. Dar, nu am renunțat. 

M-am temut că, pierzând orizontul, îmi voi pierde dorința de a visa. Dorința de a lăsa ceva palpabil, după mine, în vremuri în care totul este atât de fragil. De a sădi în cei de lângă noi sămânța cunoașterii, când ignoranța devine lege.

Dar nu. Suntem vii. 

Învingem teama și ne adaptăm, ne remodelăm dorințele, dorurile, visurile. Ne antrenăm să nu renunțăm de tot, să supraviețuim, la cele văzute sau la cele neștiute. De câte ori nu ne-am imaginat eroi în filmele cu vreo apocalipsă sau actori iscusiți  în scenariul sfârșitului lumii? Și iată-ne acum, față în față cu un "pitic" care ne-a întors viata cu susul în jos și ne-a pus sub semnul întrebării însăși viața și sensurile ei. Nu e sfârșitul, nu are cum să fie, căci la sfârșit, oamenii sunt împreună, își spun ce mai aveau de spus, se îmbrățișează sau măcar beau impreună un pahar de vin (în pahar de sticlă cu picior musai J ).

Fiecare zi pe rând. Cu pași mici. Așa am învățat o dată să merg mai departe. Fiecare moment, fiecare om, fiecare amintire - toate sunt prețioase. Acum și aici, e tot ce am. Și nu, nu mai aștept să treacă "nebunia" asta. Nebunia asta e însăși viata noastră, fiecare zi care trece e minus, la numărătoarea finală.

Privesc în urmă, la anul ce se termină curând și simt că a fost unul strașnic, intens, dureros pe alocuri. Dar viu. Și știu, nu pot să mă opresc din trăit o zi, o săptămână, o lună. Căci ziua se va face săptămână și săptămânile se vor face luni și lunile se vor face ani. Zilele și anii noștri. Memorabili. Sau nu. O picătură de istorie - mai gri sau mai limpede, așa cum o desenăm noi înșine. Sfidând și strigând după o libertate prost înțeleasă și sau trăind responsabil, cu respect și decență. Pentru viața sau moartea celor de lângă noi. 

Noiembrie. 

Și o toamnă cum n-a mai fost. Agonică, dureroasă, apăsătoare. Caldă, ruginie, blândă. 

În singurătate sau împreună.Trăim în contraste greu de suportat. Dezbinați, ne irosim în lupte inegale și inutile. Ne despărțim sau ne unim definitiv. Iertăm sau ne îngropăm în regrete. Judecăm strâmb și cântărim cu măsura nepotrivită. Simțim enorm și vedem monstruos.  

Mi-a luat o viață să învăț să îmbrățișez.

Să înțeleg pe cel din fața mea, punându-mă și în locul lui. Încă îmi întind brațele către tine, către el, către voi, într-o îmbrățișare ce nu se mai întâmplă. E greu. Și nu știam că poate fi și mai greu. 

Și totuși... 

Viața merge mai departe. Cu sau fără noi. Grija față de cei dragi îmbracă astăzi forme ciudate. Pentru speranța unui mâine mai sănătos. Distanța nu poate schimba ceea ce simțim. Zâmbetul rezistă dincolo de mască, căci ochii rămân oglinda sufletului. 

Și ce moment mai bun, decât să privim, să citim, să dăinuim în ochii celuilalt, fereastră deschisă către un suflet mai bun, mai cald, mai aproape...

Îți mai aduci aminte vara lui 2020?

Motto: ”Orice faci, întreabă-te dacă faci din rană sau din iubire.Respiră ori de câte ori e nevoie, fă o pauză cât de mică, dar orice ai face, ia-ți un minut să te întrebi dacă e din ego sau din iubire. Iar dacă nu poți face asta, pentru că furia, frica, durerea te copleșesc în acel moment, întreabă-te după. Și fă tot ce ține de tine să repari, să ierți, să te ierți. Pentru că vorbele dor, tonul vocii doare, faptele dor, durerea ta doare. Și nu te va durea mai puțin pe tine, dacă îl doare și pe celălalt. Dimpotrivă.”

Îți mai aduci aminte vara lui 2020?

O cifră rotundă, care promitea atât de mult. S-a prăbușit peste noi, cu forța unei tornade care învăluie și mătură tot, fără preaviz și fără portiță de scăpare.

Vara lui 2020 nu mai știu când și cum a venit la noi - poate într-un loc neînsemnat, la umbra unei poieni, pe malul unei ape oarecare. Când am râs cu poftă în miez de noapte, aparent fără motiv și am mers la culcare fără griji. A venit și a trecut blând, fără furtuni și fără prăpastii, fără dureri și fără tristețile de altă dată.

În vara lui 2020 am muncit până la epuizare și mi-am amintit că bune sau rele, toate trec peste noi și noi prin ele, iar clipa și noi suntem efemeri...

Vara lui 2020 ne-a adus aproape pe noi, aparent diferiți, dar trăind aceeași bucurie și aceeași simplitate, fără judecăți și fără răutăți gratuite. Ne-a dus pe piscuri noi și ne-a așternut la picioare poteci nestrăbătute, înălțimi amețitoare și ape limpezi. Provocări, recorduri, noi hobby-uri. Fiecare în ritmul și la timpul său. 

Pădurea a răsunat de cântecele vesele de la focul de tabără, de râsetele copiilor liberi să cutreiere și să viseze, de joaca fără grijă a adulților ce au uitat de vârstă și au redevenit copii.

Vara lui 2020 a fost altfel decât toate verile pe care le-am trăit până acum.  Telefonul nu a mai sunat, distanța s-a consolidat firesc, după dorință sau interes, doar drumurile ni s-au mai intersectat uneori, căci pășim pe aceleași cărări, oricât de departe ne dorim sau gândim. A fost prima vară fără explicații (inutile), fără demonstrații, fără furia surdă și neînțeleasă  a celor de lângă mine, care mi-au amărât alte veri, fără presiunea așteptărilor altora față de mine, care aduceau cu sine poveri greu de sus. A fost o vară dreaptă, cinstită, limpede peste toate - așa cum ar trebui să fie toate lucrurile și sufletele pe lumea asta - în care singura mea treabă am fost eu și sufletul meu. Vara lui 2020 a fost vindecare.

   Vara lui 2020 a șters emoția momentelor noastre de altă dată, inima nu a mai bătut la fel de repede, învinsă de un pragmatism sec. Fără strălucire a rămas privirea ei, fără căldură cafeaua de dimineață, fără culoare și perspectivă orizontul lui. 

Vara lui 2020 a rămas în memorie ca o vară senină, în ciuda vremurilor, caldă, în ciuda distanțării, simplă, în ciuda dilemelor reale sau imaginare. Altfel am trăit, altfel am simțit, altfel am visat. Vara când am zâmbit cu adevărat și deplin, după mult timp, căci viața e atât de scurtă și atât de frumoasă.

Vara lui 2020 a fost vara când mulți au plecat de lângă noi, fără drum de întoarcere și fără să știm că îi vom pierde atât de curând. Când am înțeles că suntem mai efemeri ca niciodată, deși trăim ca și cum am fi veșnici. Când prioritățile s-au schimbat definitiv, iar lucrurile pe care le facem au căpătat mai mult sens. Când am știut că facem ceea ce ne place și suntem acolo unde ne dorim. 

În vara lui 2020, am fost, mai mult decât am făcut. Am trăit, mai mult decât am planificat. Am călătorit, fără țintă precisă, căci bucuria e a călătoriei, iar surpriza popasului depășește orice așteptare. 

În vara lui 2020, am rescris povestea Apusenilor, am îmbrățișat  din nou culmile Retezatului, am revăzut Făgărașul, am cunoscut sălbăticia Rodnei, am iubit și am respirat Marea cea neagră, în infinite nuanțe de albastru, pe o plajă pustie, până când a venit toamna peste noi... 

Vara lui 2020 ne-a dăruit speranțe noi, oameni buni, visuri proaspete și mai ales liniște, în toate formele sale - fără dor, fără poveri, fără reminiscențe. Vara lui 2020 a rămas în inima mea, încă o vară care a trecut - câștig sau pierdere, jumătate albă, jumătate în culori - până când le voi pierde șirul și toate verile vor deveni una, viața mea... 

 Vara lui 2019

Vara lui 2018

Vara lui 2017

Jurnal de pandemie - sfârșitul nu-i aici

...Nu putem înțelege niciodată ce nu am trăit.

Nu mai știu unde am găsit acest citat, însă m-a făcut să zâmbesc, căci da, recunosc, a fost o vreme când mă chinuiam din greu să explic de ce sau cum s-au întâmplat unele lucruri, de ce am acționat sau nu, într-un anume fel, de ce am simțit sau nu. 

Muncă în zadar. 

Căci da, nu înțelegem, decât dacă ne dorim să înțelegem. Poate să și acceptăm. Ce nu am trăit ne este străin, până la sfârșit. Ce nu vrem să știm, să înțelegem, ne va rămâne străin, necunoscut până la sfârșit. Vom respinge și vom nega orice încercare a celuilalt, convinși până la sfârșit de buna noastră credință, bunătate și bunăvoință. Nu mai contează că, în refuzul nostru de a păstra ochii sau sufletul deschise nu e nici o fărâmă de bunăvoință, de smerenie sau bunătate. 

E pragmatism. E interes. E acea abilitate pe care unii din noi o transforma în stil de viață, de a trage sforile care trebuie, de a mângâia urechile care contează, de a lupta pentru cauzele care contează și aduc foloase. Admirabil. Însă, complet lipsit de empatie. 

...De când a venit vara, pandemia nu mai este subiect de actualitate. Cifrele nu mai spun mare lucru, sau dacă spun, nu ne mai dau fiori, ne merge foarte bine și suntem mulțumiți că printre cifrele seci, nu sunt și ai noștri, sau dintre ai noștri. Pericolul pare că a trecut, regulile sunt pentru ceilalți, nu pentru noi. 

Privesc încă uimită la încercarea de a ne comporta ca și când viața își duce cursul firesc. Independent de dramele lumii, indiferent de piedicile pe care moartea sau boala le așază nefiresc și neprogramat, în calea planurilor sau tradițiilor noastre, neținând seama de orgolii. Anul acesta se încăpățânează să fie altfel. Unii din noi se încăpățânează încă să îi demonstreze că noi nu vom fi niciodată altfel, dimpotrivă. 

-au anulat campionate, festivaluri, concerte, toate cu tradiție de ani de zile. Sălile de teatru sau de film au rămas închise, stadioanele răsună a gol fără spectatori, școlile și grădinițele au rămas goale și reci la jumătatea anului și nu se știe când își vor primi elevii din nou. Și totuși, sfidând orice urmă de empatie și grijă pentru cei de lângă noi, în numele unor tradiții prost înțelese, unii planifică și adună la un loc oameni, fără urmă de discernământ. Se poate și așa, nu, atâta timp cât nu își asumă nimic din ce s-ar putea întâmpla.

O altfel de lume se desenează înaintea noastră. Suntem pregătiți pentru ea? Suntem în stare să ne adaptăm, sau rămânem în tiparele binecunoscute? Ne pasă și de cei din jur sau doar de binele nostru, atât cât îl știm?

...În timpurile astea, așa încărcate cu provocări, de tot felul, mi-e din ce în ce mai greu să scriu. Mi-e greu să mai aștern în cuvinte greutatea, uimirea, speranța, bucuria, liniștea care încheie fiecare zi. Știu, nu e musai, dar peste ani, ajută să îmi amintesc. De oamenii care nu mai sunt lângă mine și de locurile în care nu mai sunt eu lângă ei sau pe care le-am lăsat în urmă, când totul a devenit tulbure. Oameni dragi inimii mele, care acum nu mai au curajul să sune, nici măcar când sunt treburi de rezolvat. Oameni care au au blamat tot ceea ce s-a făcut ani de-a rândul și care acum... Nu își doresc altceva decât să facă aceleași lucruri, pe care noi le-am făcut și ei le-au criticat, după modelul construit de noi și judecat de ei. Poate e mai simplu să se ”inspire”, în loc să riște, să greșească sau construiască ceva nou, asta fiind și cea mai bună confirmare că am construit trainic și pe principii sănătoase, unde fiecare să își găsească locul. Căci, după umila mea părere, esențial nu e să fii un simplu păpușar, cât să lași ceva durabil, în urma ta...iar aici, știu că mi-am făcut datoria, până la capăt. 

...Cumva, cu sau fără pandemie, viața merge înainte, răstoarnă planuri, năruiește vise, omoară suflete. Face loc, curăță, dezinfectează. Fiecare zi ne aduce zâmbet și tristețe. Lumină și întuneric. Bucurie sau regrete. Celor mai norocoși dintre noi, doar bine, doar bucurie, doar bunăstare J.

Nu suntem făcuți să rămânem o viață împreună, însă mi se pare important să păstrez amintirea a ce a fost - caldă, luminoasă, necesară. Iertăm, uităm, mergem mai departe. Și ne mai intersectăm uneori, fără urmă de pică sau resentiment. Cu detașare, cu mintea limpede și inima ușoară. Cu aceeași încredere neștirbită, cu aceeași speranță infinită, cu și mai multă bucurie căci da, atâta timp cât suntem vii...sfârșitul nu-i aici !

Jurnal de pandemie - tânjind...

Într-una din zilele trecute, am văzut un film care, printre altele, vorbește despre Mitul Androginului - un mit din antichitate despre iubire, prezent în cultura universală, de la greci la Orientul îndepărtat, consemnat în scris pentru prima dată de către Platon, în Banchetul, în discursul lui Aristofan, dramaturg antic, prezent şi el la petrecerea care a servit ca pretext operei platoniciene.

Filmul m-a făcut să caut să citesc mai mult și iată ce frumoasă poveste am găsit :) .  

”Aristofan îşi începe discursul prin a sublinia că, deşi oamenii au ridicat temple în cinstea lui Eros, cei mai mulţi nu îşi dau seama de puterea iubirii şi o înţeleg superficial. Natura noastră umană a fost diferită altădată. Fiecare fiinţă umană era, de fapt, o sferă cu patru mâini şi patru picioare, două feţe pe un singur cap, două sexe, două jumătăţi lipite spate în spate, jumătatea bărbătească, copil al Soarelui, jumătatea femeiască, fiică a Pământului, amândouă închinându-se Lunii. Aşa arăta Androginul, iar puterea şi mândria lui erau imense, dorind să ia locul zeilor. Din acest motiv fiinţele androginice au stârnit mânia lui Zeus, care i-a tăiat în două, slăbindu-le puterea fără să-i ucidă. Dar fiecare parte regreta cealaltă jumătate pierdută şi, în dorinţa de a se uni din nou, s-au căutat, s-au îmbrăţişat, dar au murit de suferinţă şi dor. Au rămas jumătăţi de Androgin, bărbaţi şi femei, iar pentru a-i salva pe cei care au supravieţuit, zeii l-au făcut pe Eros, ca să-i unească prin iubire. De aici şi expresia, prezenta şi în limba română, “a-şi găsi jumătatea”, în sensul că atunci când între doi oameni, bărbat şi femeie, se naşte o iubire puternică, autentică, sentimentul este că fiecare “şi-a găsit jumătatea”. Astfel, Androginul a rămas imaginea simbolică a fiinţei totale, care îmbină caracteristicile fizice ale bărbatului şi ale femeii, dar şi resursele lor afective, intelectuale, magice.”

********************************************************************************************************

”Astăzi am învățat un cuvânt nou”, mi-a spus Ioana. Am zâmbit în colțul gurii, e un copil care încă citește momentan istorie, în engleză și fiecare ocazie de a învăța ceva nou e motiv de bucurie, pentru amândouă.

Stăm pe balcon împreună și privim norii – primăvara, norii sunt o splendoare, mai ales în zile de-astea luminoase, după furtuni și zile capricioase. Pufoși sau lăptosi, albi, gri, străvezii, cenușii sau vineții, într-un dans discontinuu, creionează personaje și povești pe care ni le împărtășim. E lună plină și la lumina ei, cenzurata de aceiași nori, visăm la o plimbare noaptea, sub clarul de lună. În curând?!

Eram fericiți și nu știam, pare a fi motto - ul acestei perioade. Eram fericită și o știam, o spuneam, o arătam, chiar și atunci când se ridicau sprâncene a critică sau neîncredere, ce tot atâta zâmbet și mare caz pentru orice fleac... Căci fericirea stă în lucruri mărunte, cel puțin pentru mine – o vorbă, un dar, un gest, un moment, care te lasă fără cuvinte. Cafeaua de dimineață, o mână întinsă, un duș rece, la nevoie, un prieten, o carte, un răsărit, un cântec pe care l-a învățat pentru tine, o pernă pe care să își odihnești picioarele, un borcan cu mici bucurii, un tablou, o plimbare, o tăcere.

Eram liberi și nu o știam, la asta mă duce gândul când văd, simt nerăbdarea celor din jur, pentru a ieși, pentru a evada, către munte, către mare, către oriunde, căci sufletul nu îl poți îngrădi, după ce ai gustat libertatea, nu te mai poți întoarce în matca strâmtă a patului lui Procust. 15 mai a devenit Anul nou din mijlocul anului. ”Șiii, ce faci de 15 mai, ți-ai făcut lista de dorințe, destinații, ce faci după aia, încotro?” 

Trec zilele și nu le mai număr, căci în anii din urmă, viața m-a învățat că astăzi e singura certitudine, iar fiecare zi pe rând e un mod de viață sănătos, simplu și la îndemână. Sper la tot ce e bun și frumos,și încerc să mă pregătesc pentru ceea ce mi se întâmplă. Mă las surprinsă. Mă uimesc încă multe lucruri. Îmi doresc în continuare lucruri și port în minte (sau în suflet?!) locuri unde să călătoresc, oameni pe care să îi vizitez și planuri pe care să le transpun în realitatea la care visez.

Însă, uneori e greu. Au fost multe zile în care, dincolo de greutatea zilei de ”azi”, mi-a fost dor. Căci, nu știu alt cuvânt mai simplu, mai plin, mai potrivit, pentru ghemul acesta încâlcit de emoție, pe care îl deșir și îl înfășor ca un copil cuminte, la gura sobei într-o iarnă uitată de lume

Dor de locurile în care puteam merge oricând, să le descoperim sau să le revedem, fără a ne plictisi de ele, locuri pe care le-am îndrăgit o dată cu oamenii locurilor. Dor de toate locurile în care încă nu am ajuns, și Doamne, câte sunt. Dor de primăvara capricioasă, verde și tânără în fiecare an, mirosind a crud și a viață. Dor de iarba verde și rece, prin care pășeam desculț ca la începuturile lumii, fără grijă sau teamă. Dor de nisipul rece de vamă, din nopțile nebune nesfârșite, printre oameni necunoscuți, dar atât de aproape în simplitatea unui dans, a unei băi, a unei  beri împărțite cu toți. Dor de răsăritul în rimt de Bolero, în căldura sacului de dormit, de ochii mijiți și gesturile fără sens, de chitara de pe plajă, de cântecele până în zori de zi.

Dor de focul de tabără, unde rănile și răul se uită, unde suntem toți egal de buni sau de răi. Dor de turele de munte nesfărșite, de durerea din umeri, de sudoarea de pe frunte și cea mai faină oboseală, cea de la sfârșitul zilei în aer curat. Dor de cafeaua din gura cortului, de mâncarea împărțită la toți, de dulceață, de prăjituri, de pălincă, de slănină și alte nebunii, care acolo, la munte sunt cele mai bune bucate mâncate vreodată... Dor de împachetatul din fiecare săptămână, de weekendul adevărat, de apusul furat pe Pietricica, indiferent cu cine, de alergatul pe cocaluri și care reușea să mă scoată din casă din când în când.   

Dor de cafeaua din oraș povestită, la ore total nepotrivite, de supa de ceapă pretext pentru a ne vedea, de ceaiul care mă trimite la culcare. Dor de noi, când eram noi. Când nu ne cunoșteam și încă ne plăceam, când încă ne suportam, când credeam că toată lumea este a noastră și vom fi veșnic liberi și prieteni.

Dor de oameni. Cel mai tare, mi-e dor de oameni, de îmbrățișarea pe care am învățat-o greu, în ani de zile, și fără de care nu mai pot, de zâmbetul sincer și cald, pe care îl găsești în ochi, dacă buzele sunt acoperite, de căldura lor simplă, de la începuturi, când noi eram noi și încă nu ne cunoșteam...

   

Trec zilele și nu le mai număr. Nu mai aștept o dată anume. 

Căci, în anii din urmă, am învățat să am răbdare, atât cât trebuie, indiferent cât de mult va dura.   

*** a tânji = A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lâncezi. 

♦ Despre plante - A se veșteji, a se ofili.

♦ Figurat - A stagna. A suferi de dorul cuiva; a fi cuprins de slăbiciune. A avea o boală neidentificată. A suferi mult din punct de vedere moral, a se consuma, a se topi. A dori mult ceva.