Suflet de nomad

 ”Am mai putea rămâne, ne-am putea muta aici o perioadă, am putea reveni... Dar despre ce naiba e vorba aici, de ce plecăm cu sufletul franjuri și cu inima grea ca o stâncă, de ce parcă iar nu avem suficient oxigen în plămâni?”

   ...dau pagina și închid coperta lucioasă, colorată în nuanțe de turcoaz, a celor "Trei săptămâni în Himalaya" - povestea seducătoare a unui drum spre streașina lumii, o călătorie și o carte care te eliberează de tot ce îți prisosește înăuntru. Mângâi coperțile și închid ochii, căci simt apăsător dorul acela ce nu dispare, undeva mai jos de capul pieptului. 

Nostalgia drumului. Fascinația pașilor ce par să nu te ducă nicăieri, dar te poartă pretutindeni. Seninătatea călătorului și ispita orizontului. Suflet de nomad. Inimă de țigancă. 

        Acum vreo mie de ani, când aveam doar câțiva anișori și eram un copil bucălat, cu părul drept, de un blond spălăcit, tuns regulamentar, cu ochi limpezi și curioși, mergeam la bunici în vacanță sau weekend. Casa bunicilor era colțul meu de rai, din mai multe motive. 

        Era destul de departe, încât trebuia să schimbăm cel puțin două, trei mijloace de transport, tren, mașină, barcă sau luntre, aceasta din urmă presupunând să trecem Bistrița prin luncă, însoțiți de un luntraș chefliu, bronzat și mereu pus pe șotii. 

        Avea o curte mare, veșnic verde, cu iarbă deasă și via împrejurul gospodăriei, cu grădină de legume ce ne fascina prin diversitatea straturilor, culori și interdicția de a păși dincolo de poarta ei. Găinile care îndrăzneau să încalce zona verde erau strașnic muștruluite cu un măturoi și sudalme neînțelese pentru noi copiii, fiind pedepsite să ouă, pentru a fi iertate, cel puțin până la următoarea încălcare... 

        Ne aduna pe prispa casei sau în tindă, în jurul unei mese mici, unde liniștea era sfântă și orice zgomot, altul decât lingura din strachină și plescăitul de plăcere, era imediat și precis pedepsit cu o lingură în frunte, punct ochit-punct lovit. 

Ei bine, pentru ca acest colț de rai să funcționeze, era nevoie de ordine și reguli precise, pe care tătuca, Dumnezeu să - l odihnească, ni le insufla o dată cu dragostea lui de bunic pe care, la vremea aia, rareori o banuiam că există: deșteptarea și mesele la oră fixă, somnul de-amiază, când Doamne ferește să cotcodăceasca vreo găină sau să chirăie vreun copil! laptele proaspăt muls cu plozii împrejur, nerăbdători să se înfrupte cu spuma din doniță, adunările de familie când glumele își făceau loc printre adulți și zburau între ei mai ceva ca săgețile pe câmpul de luptă. Căci da, simțul umorului era piesa de rezistență a familiei, iar tătuca, om hâtru cum nu am cunoscut mulți. Când el glumea... Țineai minte toată viața. 

Astfel încât, la cei câțiva anișori ai mei, s-a gândit să îmi spună că pe când eram bebeluș m-ar fi găsit ai mei chiar în gară, unde trăgeau trenurile de marfă, la coada trenului și, fiindu-le milă de mutra mea, m-au luat acasă să mă crească cum se cuvine. Cireașa de pe tort era că gara se afla într-un oraș în care populația era majoritar de origine minoritară, respectiv rromă - adică, fără teamă de discriminare, îmi spunea că sunt un pui de țigan, blondă ce e drept, dar tot de-a lor...Am căutat mult timp în oglindă, cu curiozitatea vârstei, orice indiciu că bunicul avea dreptate și negăsind, m-a amărât mult timp povestea asta - dacă totuși avea dreptate?! 

Anii au trecut, iar povestea cu puiul de om găsit la coada trenului este una din cele mai puternice amintiri pe care le am de la tătuca. Și cele mai dragi, căci ceva de acolo a rămas în sufletul meu de veșnic călător. Dorința de a căuta, ceea ce nici măcar nu știi că există. Nostalgia drumului și reperele pe care le avem, pentru a ne întoarce. Rădăcinile. (Căci curtea e tot acolo, iarba la fel de verde, via mai frumoasă și mai bogată, colțul de rai găzduiește mai departe suflete de copil, binecuvântate de povești ce au devenit realitate.)

Suflet de nomad.

        Călătoresc de pe vremea când eram copil, iar ai mei se dădeau peste cap să ne ducă undeva, oriunde, la mare, la munte, altundeva decât acasă. Amintirea locurilor s-a estompat, însă sentimentul acela de nou, curiozitatea de copii uitați de capul lor, dorința de a explora - toate sunt atât de prezente. Briza mării dimineața devreme și zgomotul tablelor pe plajă ziua întreagă, clasica poza nud cu o cămilă, cine știe cum ajunsă pe plajă, drumul infernal de lung până la mare, aerul tare din Poiana Brașov și sarea din aer de la Lacu Sărat, Peleș - ul și tihna din stațiunile cu băi. 

        Anii au trecut și, la un moment dat, am descoperit semnificația cuvântului pelerin. Abia revenisem pe munte, după o lungă perioadă neagră, când am cunoscut un om cu povești de spus, cu dor de ducă și planuri în această direcție – Tibi șipelerinajul lui prin Dobrogea cea fascinantă au stârnit în mine o furtună, ce nu s-a potolit decât când am știut că voi face la rândul meu, primul pas către un drum ce trebuia să îmi ofere toate răspunsurile. Toamna lui 2014 m-a găsit în spital, cu analize proaste și interdicția de a face orice fel de efort fizic, o lungă perioadă. Timp aveam berechet și, ascultătoare cum mă știți, mi-am cumpărat online bilete de avion pentru Spania, pentru că visam să devin pelerin cu acte în regulă, pe renumitul Camino de Santiago, unde trebuia să învăț să mă orientez, să mă descurc singură, o lună de zile.

700 km erau targetul pentru picioarele mele, liniștea și claritatea erau obiectivele pentru sufletul meu zbuciumat - cred cu tărie că un astfel de drum e cel mai sigur drum către tine – cum altfel te vei cunoaște, decât față în față cu tine însuți, în cea mai lucidă singurătate, fără măști, scuze sau căldura pe care ți-o dă confortul, trăind simplu și aproape de începuturi – cărând în spate tot ce ai nevoie, umil, căci nu ești cu nimic mai presus decât cei aflați pe același drum, iertând și uitând, pas cu pas, către o destinatie fie ea și necunoscută!

Până la sfârșit, au fost peste 800 km, pe un drum care mi-a schimbat viața și mi-a dat mai multe întrebări, decât răspunsuri. Care, în loc să îmi aline dorul de ducă, doar mi l-a crescut și l-a decantat, în culori vii, cu textură de nisip fin, colb alb și buze uscate de vânt în arșița soarelui. Drumul acela s-a încheiat acolo, pe malul unui ocean întunecat și furios, cu nori negri și vânt aspru.

Fără regrete, fără suflete rănite, fără cale de întoarcere, pentru noi, muritorii de rând. Fără la revedere, doar un rămas bun, care lasă loc speranței că într-o zi, voi porni din nou la drum, cu aceeași neîngrădire, cu aceeași nevoie de senin, cu aceeași sete de oameni, veșnic neostoită....

..........................................................................................................................................................

 Până atunci, am citit cu nesaț jurnalul de călătorie în Himalaya al lui Marius Chivu, trăind alături de ei emoții atât de familiare, dar atât de îndepărtate...iată și câteva pasaje, doar pentru a vă face curioși – să citiți sau să plecați, încotro vă îndeamnă inima!

”Mai devreme mi-am amintit de el, pentru că mersul ăsta ore în șir te eliberează de lesturile prezentului. Mergi ore în șir fără să vorbești, da și fără să te gândești la ceva anume. Ești atent doar unde pui piciorul, deasupra ta se ridică stâncile colțuroase iar și mai sus de ele, munții, undeva jos în stânga, râul ondulat își rostogolește apele și bolovanii precum măselele unui Sfarmă-Piatră, iar tu mergi, pui un picior înaintea altuia, uric trepte de bolovani, sari rădăcini de copaci împinse afară de solul pietros, treci prin sate cu case și oameni desprinși din cărți vechi, mergi și transpire toate gândurile ce-ți prisosesc...De-aia nici nu vorbești, de-aia nici nu mai a ice să gândești, mergi și te eliberezi, devii gol, ușor și tot mai tăcut. Urci muntele coborând în tine.”

”Să călătoreşti încontinuu fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă.(…) Să nu te oprești nicăieri mai mult de o zi, să saluți lumea din mers, în timp ce îți iei rămas bun, niciodată la revedere...Să fii curios și să te miri încontinuu, știind că dacă nu te miri, te rătăcești!

Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare, să nu ai un loc al tău, pe care să-l posezi şi căruia să îi aparţii, să nu ai datorii şi responsabilităţi, să nu te blochezi în promisiuni, să nu fii legat de nimic în afara propriei indisponibilităţi de a te ataşa de ceva sortit să se schimbe, să se destrame, să dispară. Să fii tu cel care controlează schimbarea, să exişti în această perpetuă trecere şi sosire, întotdeauna înspre tot, pasagerul mobil al lumii, mereu altundeva, altcândva, altcineva pentru cei care nu te vor revedea, nu te vor face al lor, mereu străin, nou, interesant şi indiferent, deci inepuizabil şi dorit, mereu proaspăt în ciuda vechimii, să nu te (re)cunoască nimeni, doar tu să-i întâlneşti pe toţi…”

”Niciodată nu am fost atât de departe de tot ce-mi defineşte viaţa. Când am plecat am crezut că plec doar pentru a ajunge altundeva, dar de fapt nu ajungi cu adevărat nicăieri, pleci ca să rămâi cât mai în urmă, să ai perspectiva din spate, nu de sus, oricât de mult ai urca. Iată, mi-am părăsit viaţa de ceva mai mult de o săptămână şi totul chiar a rămas în spate, atât de în spate! Contururile prietenilor, ale obiectelor personale, ale gesturilor zilnice s-au estompat de parcă aș fi plecat de luni bune. Este efectul muntelui, al înălțimii, al oamenilor, al lumii de aici, unde sunt doar un tip cu barbă, bătând potecile și cărările astea printre blocuri massive de piatră, printre stânci uriașe, traversând câmpuri văi și păduri, sub picioare ape, deasupra capului zăpezi, aici unde sunt un fel de nimeni chiar și pentru mine.”