24 noiembrie 2016

30+ sau despre o zi ca o cafea neagra


Şi tu, tu ce-ţi mai doreşti de ziua ta?!

Înca îmi răsună în urechi întrebarea asta, la un an distanţă, uşor incomodă. Aşa că, precum împăratul din poveste,  cu un ochi care rîde şi unul care plînge, mă uit înapoi şi înainte, către aşa-zisul Univers şi către presupusa “listă cu mulţi de “şi” încercînd să aşez în cuvinte nerostitele dorinţe. Ironic, nu? Privesc în urmă şi mă amuză  cîtă veselie şi exuberanţă aduceau anii trecuţi – o replică îmi stă pe limbă “dar eu am tot ce-mi doresc!” şi totuşi, ştiu că pot mai mult :).

Anu’ ăsta e anul în care am scris mai puţin. Anul în care mi-am dorit mai multe. Anul în care am provocat Universul să răspundă la dorinţe imposibile. Anul în care am luptat pentru fiecare mică victorie şi poate şi mai mult pentru fiecare înfrîngere…dar despre asta, în episodul următor…

Noiembrie e luna mea. Aşa cum luna e a mea, uneori. 

De ziua mea îmi doresc un pic de linişte. Liniştea aceea pe care o ai în vîrful muntelui, cînd respiraţia se aşază şi ochii se fac una cu cerul senin. Cînd, într-o cabană uitată de munte, sorbi din cafeaua fierbinte cu ochii închişi şi mîinile calde sperînd ca momentul acela de graţie să nu se sfîrşească. Cînd adormi zîmbind, căci ştii că veţi privi acelaşi răsărit. Cînd numeri stele şi visezi cai verzi.

Îmi doresc normalitate. Oameni buni. Oameni calzi. Oameni autentici. Vă rog eu, lăsaţi măştile la uşa. Simplitate. Un cîntec noaptea tîrziu la telefon. Un pic de sinceritate. Un pic de bucurie. Zîmbet pentru toata lumea. Prietenii în jurul meu. Emoţie. Să simt că trăiesc. Chiar dacă pare că drumul se-nfundă. Vise noi şi recunoştinţă pentru toate, bune şi grele, pînă la capăt. Sănătate, multă sănătate. Răbdare pînă la sfîrşit şi putere pentru toate provocările. Poate mai puţine provocări şi mai uşoare apăsări. Poate umeri mai uşori şi zile mai puţin aspre. Credinţa…Un pic de înţelepciune. Iertare. Şi multă dragoste. Poate…speranţă. Infinită speranţă.


Îmi doresc să fiţi bine. Bine de-adevăratelea. Să traiţi. În fiecare zi. Pentru că, departe sau aproape, sunteti în inima mea, iar în zile ca acestea, îmi doresc cel mai mult să fiu cu voi, poate într-un gînd, poate într-o amintire, într-un zîmbet ghiduş sau poate în lacrima din colţul ochilor, pînă la sfîrşit…

7 august 2016

Vara lui 2016

Îţi mai aduci aminte de vara lui 2016?

A început prea devreme, într-o primăvară cu  glasuri de copii  cristaline şi lipsite de griji. Cu planuri de schimbat lumea şi o lume a noastră, a celor care mai credeam în oameni şi în vise de împlinit. Cu răsturnări de situaţie şi furtuni de vară cu forţă de taifun. Cu dor de drumuri nesfîrşite şi doruri neîmplinite. Aceleaşi nopţi albe, acelaşi cer cu stele, doar noi mereu alţii, căutînd să umplem goluri, vînînd magie şi metafore, căutînd căldura în răceala detaşării ce n-a mai venit, căutîndu-ne, prieteni fără prietenie. 

Vara aceea cînd am renunţat la poveşti şi am coborît cu picioarele pe pamînt…Îţi mai aduci aminte apusul cu strălucire stinsă şi umbre de Ceahlău încrustate în pereţii de stîncă colţuroşi?! Şi cîntecul fredonat în surdina gîndului refuzat….nu e nimeni să-i înţeleagă…. Clipe furate, plimbări fără sens, iluzii renăscînd mereu din cenuşa împrăştiată în 4 zări. Un mal pustiu cu crăpături de apocalipsă şi armonii de chitară risipite în liniştea înşelătoare a nopţii.

Îţi mai aduci aminte de vara aceea în care căldura a devenit înăbuşitoare şi distanţa s-a transformat în limbaj universal? Cînd lumea noastra s-a aşezat în reguli simple, schimbîndu-şi culoarea, direcţia, sensul de a fi...cînd pe suflet s-au pus lacăte grele...cînd am închis ochii la gesturi imprudente şi fără de-nţeles. Vara cînd am învăţat să aştept. Cînd a trebuit să renunţ. 
Cînd fiecare şi-a urmat solitar drumul sinuos, fără speranţa că ne vom întîlni altfel decît prieteni, la un foc, pe vreun munte, la vreun capăt de lume, în lumina difuză a răsăritului dureros de simplu...vara lui 2016 a fost vara cînd ne-am maturizat brusc şi fără voie, prea devreme...

Îţi mai aduci aminte vara lui 2016?!

A fost vara aceea cînd am pierdut emoţia şi a rămas dezamăgirea...vara aceea pe care nici măcar n-o vom putea povesti curînd...atît de fragilă şi atît de puţine amintiri...


23 iunie 2016

Scrisoare sufletului meu

Suflete, te-ntorci acasă…aşa mi-ai spus odată demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

De atunci, a trecut un an peste noi şi încă te-ntreb, unde-ai rătăcit atîta amar de vreme, pe ce drumuri pline de colb ai umblat, fără ţintă şi fără scop? Ce mîini ţi-au alinat tristeţea? Ce străini ţi-au şters lacrimile curse în tăcerea înăbuşitoare, în fapt de seară tîrzie?

Un an lung şi greu cît o piatră de Sisif. Iţi scriam atunci cu naivitate Drumul acesta se sfîrşeste aici. Dar adevaratul drum începe de mîine sau de poimîine, sau într-o zi oarecare, cînd întoarcerea la realitate se va întîmpla firesc, cînd provocarea nu va mai fi necunoscutul şi aventura, ci cotidianul, rutina, banalul….”

Păşeşti sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite de pe marginea drumului s-au aşezat strîmb într-un labirint cu nisipuri mişcătoare. Strîngi pe lînga tine haine nepotrivite şi reci, îmbîcsite de umezeală de colţ de stradă pustie. Le porţi, dar nu-s ale tale, se aşază strîmb şi te dau de gol că nu eşti tu sau nu-s pentru tine. 
Te opreşti şi cu ochi întrebători de copil priveşti în jur…pînă unde şi pînă cînd? Nu te mai recunoşti în oglinda îngălbenită sub povara vremii… Unde e zîmbetul tau senin, unde e setea de vis şi sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme…unde e dragostea fără grijă şi tăcerea aşezată sub formă de simboluri nedesluşite?

….Descopăr în mine o sensibilitate şi o putere de care nu ştiam că există. Descopăr că oamenii pot fi meschini şi că, uneori, nu poţi avea încredere nici măcar în tine, pentru că te poţi păcăli singur. Durerea are mereu ediţii noi, adăugite şi revizuite. Descopăr că iubirea nu e răspunsul la orice. Oricît ai dărui, se va gasi cineva să îţi ia tot. Mor oameni şi se sting poveşti. Poate n-am iubit de-ajuns, poate am greşit prea mult sau am iertat prea puţin… 

Odată demult ţi-am promis 10 km de drum – ştii, in 10 km iţi pui ordine în viaţă şi o iei de la capăt – dar unde e capătul!? Cine mai are nevoie de ordine?!
Unde încep şi unde se termină poveştile?

Ce drum te-aşteaptă să-l îmblînzeşti, de mîine? 
Să ai o inimă uşoară să te poţi bucura de ceea ce ai….astăzi. Şi în fiecare zi… Dă-mi mîna ta şi umăr lîngă umăr, vom păşi drept, pas cu pas…
În ochii albaştri se oglindeşte o rază, cîteva vise, o lume – speranţă - căci nu se poate sfîrşi aşa, nu aici, nu acum! Scutură praful şi îndoiala, lasă greul şi apăsarea, îndreaptă umerii şi priveşte cerul, acolo nu există decît simplitate şi senin…
Zîmbeşte! Crede! Şi mergi mai departe, suflete…!




16 mai 2016

Măcin - cu bujori în obrăjori :)

“La anu’ tre să văd musai bujorii de Măcin, nu mă interesează cînd faceţi voi Lira, eu vin să văd Bujorii” – mă aud bodogănind cu un an în urmă, la finalul Lirei Poveştile Măcinului. Dupa 3 ani în care i-am ratat la mustaţă. Zis şi facut, dar anu asta, nici o vorba despre nici o liră…multe treburi, oameni ocupaţi şi mai multe priorităţi, noroc cu Cosmin care ne ispiteşte cu o invitaţie de 1 mai…care culmea, pică o dată cu Paştele ortodox. Speram însă, pînă la un moment dat, aşteptăm, nu se întîmplă nimic, nici un plan, nici un organizator…la întrebarea cine merge în Măcin, un singur raspuns…Max, Roxana, poate Doru, poate Robert….eu îmi iau gandul, calendarul meu nu mai are weekend-uri, nu mai are zile libere, nu mai are loc decat de muncă, stress, oboseală L
Asta, pînă în joia Paştelui…cînd aflu cu stupoare că mai sunt şi alţii care mort-copt tre să fie în Duminica Paştelui acasă, cu familia J. Printre telefoane şi mesaje, bagaje şi haosul obişnuit, îmi amintesc, cu Lidia, rîzînd, de plecările noastre în pripă în Poiana Tapului, la trofeul de la Caraiman sau în Leaota, la Trofeul celor de la CPNT, dar şi de distracţia care le-a urmat... aşa că…vineri, după amiază, pe cai că se filmează, fiecare trasură cu vizitiul şi prinţesele aferente :D.

Nici n-am plecat şi oprim să îi aşteptăm pe cei întîrziaţi. Hai să mîncăm. Hai să mîncăm o îngheţată. Hai să mai oprim o dată. Hai că la Braila iar ne invartim în no men’s land. Iară apusul, iară Dunărea…n-am spus nimănui că-s aici, bat din picior ca un copil răzgîiat, Cosmin mi-a retezat-o sec “să nu mă suni, decat dacă vii…tre sa vii”. Poate Mariana, cu puterile ei de vrăjitoare, să simtă că-s pe-aproape J - dar nu, mă sună să ascult si eu chitara lui Cristi J

Se întunecă, facem tradiţionalele cumpărături în Măcin city. Şi apoi, orbecăim. La Greci, drepta, pe un drum, printr-o padure, număraţi cîtiva copaci (cine mai stie cîti, de anu trecut), băietii nu întreabă, se orientează ei cumva, stînga, dreapta, înapoi, înainte, că înainte era mai bine. Recunosc pădurea. Se iţeste un pavilion, dar e prea multă linişte, nu-s ei. Urmează cîmpul cu popîndăi lipsă, apoi la capăt de drum cu gropi, dăm nas în nas cu Cosmin, venit în ajutorul vizitiilor dezorientati. Suntem salvati :p.
În tabara…e liniste si pace…oameni vechi si noi, imbratisari si multa bucurie – nu speram eu sa ii vad asa curand. Întindem cortul, of, iar ajung la vorba lui Nicusor, cum să pui cortu’ pe-ntuneric ?! Apoi ne-mprastiem, care la masa, care în cort la caldură, care la foc, dupa inimă, dupa preferintă. E foc, e cantec, e caldură, sunt oameni, zîmbesc larg, fără să-mi mai pese de nimic…e nevoie de atît de puţin, uneori. Noaptea se scurge lin, pe melodii uitate, din caiete afumate si mereu imbogătite. Focul ne tine impreuna, pana dimineata, ramanem 2-3 oameni…apa minerala de la izvorul 7 dezleaga limbile, ajungem la discutii de principiu in gura mare, ma gandesc ce interesati or fi oamenii astia din corturile de aproape de argumentatia noastra :D.

Si, cum dragostea e raspunsul universal…nu ajungem la nici un numitor comun, dar ne prinde rasaritul, se lumineaza rapid, se imprastie ceata si ma duc la somn.
Mi se pare…doar azi e ziua bujorilor, maine plec iara in lume…hai cu cafeaua aia, sarumana Robert, ne mai afumam un pic, pana ajunge soarele si pe taramul Iacomistilor, unde e liniste si pace. Strig, intreb, nici un raspuns, unii is obositi, altii sunt scumpi la vorba si la vedere…pai asa grup suntem noi, mai fratilor ?!!! 

Se pleaca in traseu in…5 minute, in ritm de plimbare, relaxarea e cuvantul de ordine, in tabara, raman copiii, femeile si ranitii J. Padurea verde ne invaluie, Thor ma calca pe picioare si ne conduce mandru nevoie mare. A crescut si parca nu mai e asa urat :p. Printre copaci, pete de rosu intens ne fura privirea, ne imprastiem, care incotro, avizi de frumusetea asta brusc dezvaluita ochilor curiosi. Palcuri de bujori incandescenti sub razele calde de mai se lafaie printre verdele crud neatins. Thor face tumbe, soparlele tremura sub pasii marunti, gaze si bondari zumzaie – o broasca testoasa devine vedeta pe moment, noi nu mai prididim sa facem poze cu bujori, printre bujori, langa bujori…iesim intr-o poiana unde au trecut mistretii inainte si au culcat la pamant tufele bogate. Urcam si poposim pe un varf de stanca fiecare in lumea lui…nici o graba, nici o proba de dat, nimic de facut, decat de privit si de simtit…inca nu-mi vine sa cred ca sunt aici….coboram senini, cu rosu aprins in ochi si verde pe talpile de drumeti in vacanta. E bine.



Tabara e aproape pustie…urmeaza Cheile, un alt traseu frumos, mai ales pentru cei ce nu-l cunosc…raman la dolce far niente sub un soare arzator si cateva vorbe. Liniste si bucurie. Se lasa seara bland, apar culori pe masa si pensoane si zambesc in sinea mea, amintindu-mi de vremea in care desenam, in cuvinte. Oua colorate. Joaca de copii uitati de capul lor. Ne asezam la masa de lucru, pensoane, galben, albastru, rosu, curge culoare in picaturi sau in tuse groase, zboara replici malitioase si ironii fine, un “si eu te iubesc” aruncat peste umar ma lasa fara replica – pe care munte si in care clipa or fi devenit oamenii astia si “ai mei”, atat de aproape si atat de prieteni ?!

Isi face aparitia un cuplu pe care il asteptam, desi nu-i cunosteam – stim doar ca-s de la Bucuresti si ca ea, Dana, canta la chitara – e destul pentru noi, ii supervizam indeaproape cat isi pun cortul – si ii primim sa ne omeneasca (tot ei) cu o sticluta de culoarea gutuii aurii J . Sedinta scurta, iara nu suntem cu totii, de ce ma mai mir oare? – maine dimineata plecam, oricat de frumos ar fi, ne asteapta parintii, familiile, etc.

Seara se scurge bland in acorduri de chitara si o voce noua vibreaza in linistea noptii. Piele de gaina, asta e senzatia…”e prima seara in care nu mi-e asa  dor de Puiu” zice Cosmin, dand glas fascinatiei celor de la foc…si lui Puiu i-ar fi placut sa o asculte pe Dana sau sa stea la focul mic sub cerul plin de stele…unii zambesc, altii se incrunta, unii mediteaza, altii uita, singuri sau impreuna, tristi sau seninin, ne leaga bune si rele…peste toate, peste timp, peste dureri, aici gasesc de fiecare data tihna, caldura, drag. Si mai nou, bujori J


Noaptea Invierii capata dintr-o data alta culoare – ouale atent dichisite se sparg, se aprind luminite, Pastele a venit, fara sa ne dam seama….o alta pagina a povestilor noastre se scrie, altfel, alti oameni de pastrat, aceeasi bucurie, aceleasi locuri unde revenim, de fiecare data cand ne chemati…

10 martie 2016

Iarna la Malaiesti - Trepte spre cer

 
"Facem o tura de Bucegi iarna? Cu nameti, cu coltari, pioleti, de-aia grea, de tinut minte ?!" A aparut de undeva intrebarea, timid, asa ca baietii au pregatit temeinic o tura de iarna la Malaiesti, la sfarsit de februarie…dar, ia iarna de unde nu e. Soare cald si temperaturi de primavara rebela ne-au insotit pana la Brasov – drum cu veselie si reconfigurare traseu – terenul bate harta si GPS-ul, Florine J !

Din ceata de 11 Iacomisti si restul stranieri, ne-am infiintat la Rasnov la Penny de voie de nevoie – ultimele cumparaturi, musai apa, ca sus nu este…dar ce apa, plina de minerale, la vedere, ca niste bacterii plutitoare, un dulce, ceva paine, ceva, ceva  - gata, se pleaca, dar stai, ca mai sunt de venit – ii asteptam pe drumul spre Uzina Electrica, facem exercitii, facem planuri, asteptam, asteptam…vin brasovenii, vin albatrosii, incepem sa urcam, cand se lasa seara…de fapt, incepem sa inotam prin noroiul vascos de pe drumul forestier, pana la noroiul plin de frunze putrede din padure…

Rucsacul e prea greu, ce-oi cara oare, ca haine nu-s, mancare nu e, bautura nici atata…se mai plang si altii, ma consolez singura…de la piolet tre sa fie greutatea, sigur, poate de la coltari, ca-i am la loc de cinste in rucsac. “Parca vad ca-i car degeaba, ce-mi trebuie mie coltari”, bomban in sinea mea, dar, sub amenintarea ca n-o sa pot urca pe Hornuri, m-am aliniat standardelor impuse la aceasta tura, culmea, de fetele mele... Si muntele asta e cu varful in sus…gafaim usurel, facem pause dese, e bezna si vreme buna de mers. Numa Cosmin nu crede ca e curba de nivel, una dupa alta, i le arat, tot nu ma crede J. Dam de zapada, se mai lumineaza. Rasar stelele, parca e din ce in ce mai bine. Suntem rasfirati pe traseu, e liniste si merg singura, fara frontala.

E linistea aceea…pe ultima panta inainte de cabana, se lasa o pacla deasa, fumurie.Bocancii de iarna is in rucsac, langa coltari, asteapta ziua de maine, eu urc la deal in 4 labe, deh, pastrez bocancii aia buni J. Cabana e la locul ei, tot frumoasa, cum am lasat-o acum fix un an de zile – cocheta, dar cam rece, nu s-a facut foc, nu sunt multi turisti – iar cei care sunt – ghici… asculta muzica rock J - vorbesc tare si mult, pana noaptea tarziu. Iar noi, avem, din nou, camera de jos...Ne relaxam, mancam cu totii, salate, sunca, ceapa, ciorba, branza, toate asortate cu noua senzatie culinara, turmericul…

Dimineata devreme, ne trezim cu gandul deja pe munte. Odihniti sau nu, orbecaim dupa o cafea, un ceai, apa, fie ea si cu bacterii…mic dejun rapid, cu turmeric, fireste, echiparea si la lupta, plaiesii mei. Doar daca aveti coltari, nu asa s-a stabilit la sedinta dinainte de plecare ?!  Zambesc neincrezatoare, inca, poate totusi…dar pregatesc coltarii, adica ii scot din rucsac, de pregatit i-a lustruit Irina, doamne ce frumosi is, negru taciune, luciosi, dar verdele asta…imi scoate ochii…si nu se asorteaza cu nimic, nici macar cu geaca cea noua, albastra ca cerul senin al Coreei de Sud J. Cum ii prind? Cat ii strang? Dar de ce? Ma alint, stiu, dar e prima data…prima data pe Hornuri. Prima data iarna, pe Hornuri. Prima data cu coltari. O zi numai buna pentru a deveni memorabila…

Plecam. E frig si ceata. Nori josi, intr-o goana nebuna, ne impresoara si ne amagesc, ma gandesc ce spectacol o fi sus. E zapada destula, coltii se infig scurt in stratul casant de zapada, inclestarea asta precisa imi da o siguranta aparte si o bucurie tainica, pasesc cu mai multa incredere spre inspaimantatoarele Hornuri – in jurul nostru, topaie un trubadur vesel ce canta incontinuu – Razvan e mezinul acestei ture – dar a batut in lung si-n lat muntii acestia. La baza Hornurilor, o scurta pauza de hidratare, cateva raze de soare ne ademenesc spre inaltimi, cateva capre negre stau la taifas pe un ciot de stanca. La cabana, a ramas Alex si cei fara echipament. Dana, Doru si Ioana se hotarasc sa urce si ei cu noi.

Hornurile se inalta spre cer, incetosate – Hornul Mare e drumul nostru, n-a urcat nimeni pe-aici de ceva vreme, Max rupe zapada, atat de mult si-a dorit o iarna pe munte, baietii il urmeaza. Urcam pieptis, prin zapada afanata – s-a depus un strat de jumatate de metru, peste stratul de zapada inghetata de dedesupt. Pas cu pas, prin ceata miscatoare, picioarele sunt din nou cel mai bun prieten – coltarii se infig in zapada, lunecand usor pe alocuri. Stancile hidoase strajuiesc cararea, doar florile de gheata mai estompeaza taisul de piatra si imaginea de drum fara intoarcere..

Trepte spre cer. Atat a ramas, in urma celorlalti. Urc neobosita, fredonand melodia asta, ciudat, pare ca se potriveste…
“Intr-o zi o sa-ti aduc in dar,
Viata mea traita sus pe creste,
Fara ceas si fara calendar, ca-ntr-o poveste…
Va mai trece inca un an, cu raspunsuri si mistere,
Vom mai ridica o treapta catre cer…
Lasa-mi dreptul sa visez, lasa-mi dreptul sa mai sper…



Se zareste “caldarea”, parca prea devreme, ceilalti au urcat deja in platou. Muuulta zapada, o cornisa sculptata sta suspendata pe buza haului – pe platou sufla un viscol dusmanos, stau la adapost pana vin ceilalti. Poza de grup, multe dulciuri si pornim increzatori catre Vf Omu. Panta acoperita de gheata si viscolita ingreuneaza mersul, stalpii de marcaj au platose grele de turturi stravezii – in dreapta mijeste alta prapastie, strajuita cu stanci diforme si o mare alpina ispititoare ca ştima apelor…

O raza de soare strapunge pacla laptoasa si ne lasa fara multe cuvinte – ne-am imprastiat pe platou, fiecare cu gandurile sale, incercand sa prindem in fotografii frumusetea asta salbatica, singurul raspuns la intrebarea pe care o primim deseori ”ce naiba cautati voi pe munte, cand ati putea sta acasa, la caldura ?”. Am urcat treptele, acum sunt singura, atat de aproape de cer…Statia meteo, inghetata, cabana troienita pana la ferestre, Omu asteptandu-ne cu soare si cer senin, iar de jur imprejur, la 360 grade, doar splendoare si pustiu…


Valea Gaura se casca in dreapta noastra, in stanga, Costila sta de veghe, precum farul de la capatul lumii, urcam hotarati catre cel de-al doilea varf cu inaltimea peste 2500 din Bucegi, Varful Ocolit sau Bucura Dumbrava, fratele mai mic al Omului. Ne ingramadim chicotind la umbra crucii de pe varf, poze, 2 cate 2 sau cate mai multi, dupa afinitate si ne intoarcem sa-l recuperam pe Doru, care a tras si un pui de somn la cabana Meteo (sau doar a visat la el J).

Lungul drum catre casa ne intampina cu un vanticel subtire de iarna, avem 2 variante, sa coboram pe Hornuri, sau sa experimentam pe Saua – Refugiul Tiganesti- Padina Crucii. Cu 1 vot impotriva si 1 abtinere, votam Tiganestiul J. Cine ne cunoaste, stie ca varianta “simpla” nu ni se prea potriveste niciodata….J

Parca pentru a ne intoarce din drum, viscolul se inteteste, aruncandu-ne din nou in marea de ceata de pe platou, urmarim stalpii de marcaj din aproape in aproape, stam grupati, urcam…desi coboram. Cand sa coboram…stai sa vezi ca e o vale abrupta, intesata cu zapada (cat o fi de stabila…vedem!), coboara Luci si Lcucica, deschizatorii de drum, fac trepte, pasesc atent, coboram si noi, la distanta, unul cate unul. La prima “curba”, malul de zapada e cat un stat de om, acopera cararea si blocheaza trecerea…Florin intinde o coarda, Doru vrea sa ne intoarcem, pe ruta cunoscuta, dar e prea mult, scurta sedinta tehnica, adjudecat, directia – doar inainte. 

Gandul imi fuge acum la Rapa….Sa te-ntorci inapoi nu ai unde, Inainte sa mergi ti-a ramas. Zambesc in sinea mea, desi atmosfera e incordata, am incredere in baietii astia, cunosc traseul, stiu ce fac, iar calmul si zambetul lui Luci e molipsitor – doar Lucica mai e tentat din cand in cand sa coboare…pe de-a dreptu! 

Cei fara coltari sunt escortati cu grija de Luci si de Max, trecem de coama de zapada, urcam inca un varf, din varful caruia panorama ma lasa cu ochii in soare J  - in fata, muntele unde se ascunde Lacul Tiganesti si Cabana Malaiesti, in spate, Piatra Craiului, in lateral, un castel de piatra – siluete de stanca, alungite, cu forme de turle ascunse vederii, amintind de Ciucas. Destula zapada, se merge usurel, pe curba de nivel, coltarii sunt cel mai bun prieten al meu, tura asta. La coborare, inca o vale periculoasa, Florin face o regrupare rapida, pare ca se joaca, in zapada, cu corzi si echipamente necunoscute mie, vreau sa cant Ninsoarea de Adio, dar, pe vaile astea, e interzis cuvantul “Adio”….

Ajungem la Refugiul Tiganesti – cel mai colorat Refugiu  pe care l-am vazut vreodata – nou, lucios, rosu ca o ciuperca – pauza de masa, dar cine mai are ceva de mancare, la ora asta ?! Max….linte…nu, multumesc, tot ciocolata e de baza J. Inauntru…urme de om…mizerie crunta…cum or putea lasa atatea gunoaie in urma lor ?! Plecam, de jur imprejur e prea multa frumusete inghetata in lumina blanda a apusului…inca un apus de neuitat, inca niste amintiri pretioase…Razvan fredoneaza in continuare….

Daca n-ai visat sub luna, trist esti tu si esti batran,
Daca n-ai iubit o data, mai presus decat orice,
Daca n-ai stiut ca-n viata, tot ce e, iubire e….


Sunt de acord cu el, fur aparatul Irinei si fur cateva cadre, pentru posteritate. Coboram lin, pe zapada zgrunturoasa, ce se crapa sub pasii grabiti. Ne-am rasfirat iarasi pe 2 dealuri, in vale, lacul e inghetat si acoperit, de jur imprejur, imparatia alba, mai saraca decat anul trecut – glumim, facem planuri pentru urmatoarea tura – ne intalnim apoi pe carare cu pasii celor ramasi la cabana, doar pana aici au putut ajunge, fara echipament…E atata liniste in jur...

Poza de grup traditionala pe Padina Crucii, unde coltarii au loc de cinste, coborarea abrupta spre cabana, iar jos, ma asteapta un zambet cald si o imbratisare adevarata, a ajuns si Miha cu prietenii…E bine intre prieteni, poate ca, uneori, altceva nu mai conteaza, decat clipa de acum, iar acum nu lipseste nimic. Cabana, chitara, caldura. O lacrima in coltul ochilor, de sufletul celor dusi.... Munte….Plecaciune, Maria Ta, pentru maretie, pentru alb, pentru poveste, pentru adapost, pentru trainicie, pentru ca, spre deosebire de noi, oamenii, tu ramai, mereu, acolo unde e nevoie de tine…(Gianina Paun, 27 februarie 2016 )




Traseu: Rasnov – Malaiesti (1720 m) – Hornul Mare Malaiesti – Varful Omu (2507 m) – Varful Ocolit (2503 m ) – Turnurile Tiganesti – Refugiul Saua Tiganesti (2195m) – Lacul Tiganesti (2050 m) – Padina Crucii – Cabana Malaiesti – 10 ore

14 februarie 2016

Calimani - Poveste de iarna

Un munte pe lună…aşa a fost înţelegerea pe care am făcut-o cu inima mea.  Chiar şi iarna? – se  aude  îndoiala. Mai ales iarna…

Ianuarie – care iarnă ? că bate vînt de primăvară,  ce senin şi fain e…noroc cu gerul din Ceahlău. Ciucaş…hmm, mai bine nu, lasă că îl vizităm cînd o fi împodobit cu flori. Călimani?! Am fost o dată şi ce frumos a fost! O dată propusă, tura în Călimani ne face ochii să sclipească…vorbesc cu Alex de la Meteo, confirmă iarna ce dă tîrcoale pe sus, nu putem să ne cazam la Retitiş, ne recomandă cazarea la un prieten din sat, evaziv… Vorbesc cu prietenu’, mă lasă în ceaţă…multe întrebări, o fi caban, o fi casă de om, o fi vreun pod cu fîn?! Eu nu-s pretenţioasă, dar mai sunt atîţia….vin băieţii de la Braşov, vin şi de la Suceava… studiez ceva trasee… îmi amintesc de vorbele de la curs… terenul bate harta. Aşa o fi, dar am citit destule articole… am şi fost în Călimani, acu 2 ani sau 3. Ne descurcăm, clar :D. Deşi  Ionuţ cu cabana spune că nu avem nici o şansă pentru Pietros…
Ziua cea mare a venit.  E cam seară, multe opriri, o ţigară, o ciocolată, de la Liviu. Cine e Liviu ? Are barbă şi pare aşa, inabordabil. Bine că are ciocolata. Şi cipsuri… Cum fac, cum nu fac, la împărţeala pe maşini ajung în maşina cu prietenii  Lidiei, 2 băieţi tineri cu plete şi barbă – “hmmm, aşa ai început anu, la cabana, între rockeri, aşa-ţi trebuie!!!”, cîrcoteşte spiriduşul vesel.  Ajungem noaptea în Gura Hăitii. Se anunţă ninsori. Şi ceva coduri colorate, cum altfel. Pînă la cabană… trecem prin nişte curţi, ogoare, ajungem lîngă o şură…mă pufneşte rîsu, poate dormim in fîn!…dar uite, e şi o casă şi un foc?!  Foc adevărat, de lemne, în mijlocul curţii…bun, să intrăm, să vă mai zic ce frumos ninge şi ce frig e ?
Înăuntru e cald. Miroase a ciorbă…în camera mare, tronează pe masă plăcinte – plăcinte adevărate, aburinde. Ceai fierbine…lapte cald. Ciorbă de afumătură. Am ajuns în Rai ?! Ionuţ e vesel şi vorbăreţ, voluntar la Pompieri. Ne anunţă fără milă că n-avem şanse să-l salutăm pe Pietrosu mîine. Zîmbesc neîncrezătoare, cum adică, păi lumea asta, pt asta a venit…şi mai sunt,încă pe drum, băieţii de la Braşov mai au cîteva ore…noaptea e scurtă şi senină, ninge dintr-un cer cu mii de stele… dimineaţa vine prea devreme, se sfîşie norii şi răsare un soare generos – după vreo 2 săptămîni de viforniţă.
Pornim, cam tîrziu faţă de ora propusă. Masinile înoată prin zăpadă neatinsă, e un alb dureros de jur împrejur, brazii grei de zăpadă străjuiesc drumul pe care odată, demult, am mai trecut… Serios? Nu-mi amintesc nimic, clar, iarna nu-i ca vara J!

La barieră…stop joc. Maşinile nu au nici o şansă, n-a urcat nimeni de 2 saptămîni, stratul de zăpadă are vreo juma de metru. Hai, un pic de mers pe jos n-a omorît pe nimeni, ne facem încălzirea…o oră…poze multe, peisajul se iveşte de jur împrejur…şi… unde tre să ajungem?! Pai…cum să vă spun, nu se vede Vîrful încă – şi nici din zona asta...în gînd, alt spiriduş chicoteşte”pîn la vîrf mai aveţi de frămîntat zăpada, bucuraţi-vă cît mai puteţi”. Încă o oră...alb, alb, nebun de alb, o linişte deplină se aşterne, mărşăluim în şir indian, băieţii sparg zăpada, noi îi urmăm. Cariera…nu mai e ce era J. Acoperită parţial de zăpadă, nu mai e o  rană în munte, pare un castel năruit mai degrabă…
Pauză de hidratare, Irina scoate hărţile…reconfigurare traseu…crucea roşie pornea de undeva din sat, urmînd Valea Pîrîului Hăitii. Aici avem triunghi albastru, Via Maria Theresia, marcat cu stîlpi pînă sus, pe creastă,  la intersecţia cu traseul de la Retitiş, spre Vîrf…Brazii se pleacă, împovăraţi de albul neatins, peisaje de vis, atîta iarnă e în noi, atîta iarnă mi-am dorit, pare că toată zăpada de anu asta s-a adunat aici. Urcăm, pas cu pas, nu e greu, dar e zăpadă, se afundă picioarele, agăţăm jnepenii, mai zboară un bulgăre razleţ, mai nişte fotografii, parcă avem prea multe în rucsac, unde e Max, să-şi primească bataia cu zăpadă?!
Ajungem pe curbă de nivel…panorama la 360 grade, ne-am răsfirat pe cărare, pete negre în împărăţia zăpezii, sunt fascinată, parcă nu mai contează  unde e vîrful, cînd drumul e atît de ofertant – totuşi, cîntăresc în gînd timpul, e amiază şi nu prea dă pe plus – de ce n-oi fi lăsat îndoielile acasă?!

La răspîntia traseelor, scurtă şedinţă foto şi tehnică – prea scurtă, se hotărăşte continuarea traseului spre vîrf – coborîm, culmea, pentru a urca, zăpada are peste 1 m, e îngheţată pe alocuri, ne învineţeşte picioarele şi ne taie din elan. Ne scufundăm în jnepeni, înaintăm în genunchi, mai glumim, mai zîmbim galeş la fotografii îngheţaţi, dar realistă şi ascultînd vocile joase din urma noastră, care nu s’au prea auzit la şedinţă, cer o reconfigurare traseu – mai avem 2 ore de lumină şi e imposibil să urmăm cu toţii traseul, aşa că ne împărţim în 2 echipe- temerarii, spre Vîrf, ceilalţi spre cabană. E senin, zările s-au deschis, aerul rarefiat ne aţîţă nările, doar Pietrosul în zare are o cuşmă de nori cenuşii şi îmbufnaţi, de parcă nu e cea mai bună zi a lui…

Păşim  uşor pe stratul pufos de zăpadă, relaxaţi că avem la picioare cariera, Negoiul Romanesc  ciuntit de cei care au excavat pe vremuri – îmbracat în straie albe nu mai pare aşa hidos, ne permitem şi cîteva poze, ne regrupăm – la sfat cu Liviu, hotărîm că vom ocoli Negoiu pe partea stangă, să  coborîm prin carieră pare riscant; începem să rupem zăpada, se lasă tăcerea, fiecare cu gandurile sale-mergem de ore bune, parcă am vrea să ajungem, dar nu se plînge nimeni, nici nu prea e loc, parcă picioarele nu mai vor să asculte…Alex şi Liviu se opresc brusc, scrutează muntele de peste vale, Negoiu Unguresc – uite un urs!…aud parcă prea tare…  Zău, băieţi, lăsaţi glumele, că oamenii n-au chef de-a v-aţi ascunselea cu Moş Martin…îl văd şi eu, şopteşte Alex…Bine, bine, să nu uităm de ce-am venit! Îi imping de la spate, să-şi vadă ursu’ de treaba lui, aoleu, păi pe versantul ăla sunt ai noştri, pe acolo trec, spre vîrf…bietu’ urs, nici n-are ce să mănînce, aia-s toţi nişte slăbănogi :D.
Mergem pe curbă de nivel, ocolim muntele, care pare să se tot alungească, încă o curbă şi încă una, nu facem pauză, nu mîncăm, nu bem apă, îngheaţă mainile instant, daca le-ai scos din mănuşi…după n+1 curbe…îl văd pe Liviu întorcîndu-se uşor descumpanit – nu e bine, am ajuns pe buza prăpastiei – suntem prea aproape de munte, drumul e undeva peste 7 văi şi 7 dealuri, ca-n poveştile copilăriei….Făt Frumos nu-i pe muntele ăsta, iar Zmeul are aici formă de iarnă ademenitoare ne-ncepută şi ceaţă ce-ţi întunecă vederea în 30 secunde. Doru se lungeşte în zăpadă, eu mănînc un sandvich îngheţat fără gust, Nadia ne îmbie cu un ceai călîi. 5 minute pauză, şedinţă de consiliu scurtă şi tăioasă – e multă oboseală şi ceva nelinişte, dar nu e loc de diplomaţie – Liviu e calm, îmi inspiră încredere şi ştie ce face – merg pe mîna lui, pînă la capăt.

Să te-ntorci  înapoi nu ai unde, înainte să mergi ţi-a rămas….trebuie  să ajungem la drum, aşa că ne afundăm în pădure, fără alte  ocolişuri. Nu e loc de cîrteală, mă fac că nu aud vocile din spate, nu e timp şi nu e loc de panică,  om discuta la cabană, după, mereu e de învăţat cîte ceva din aventurile astea – calm, înaintăm prin zăpada ce-mi ajunge la piept, înot pe un jgheab domol ce coboară spre o întindere lină, albă – o fi lac, o fi pajişte, nu ştim, cabanierul ne tot sună, cum sa-i explic unde suntem, cînd muntele ăsta e alt munte decît cel pe care am urcat acum 2 ani?! Se descarcă telefonul – deci  am rezolvat problema comunicării. O dată ajunşi la drum, se aud iarăşi voci – şi ceva veşti bune, temerarii se-ntorc, n-au găsit Pietrosu acasă, şi-au dat întîlnire pentru la vară. Ajungem la carieră. E bine, e atît de bine…Andra e bine, sunt mîndră de rezistenţa şi ambiţia ei, dacă a dus traseul ăsta, poate merge oriunde, Robert  păşeşte protector în preajma ei, Doru se luptă în continuare cu rucsacul prea mare, prea plin şi uşor deformat, Nadia e mereu cu zîmbetul pe buze, fata asta nu crîcneşte niciodată, Lidia şi Sebi merg împreună, firesc, ca într-o plimbare de seară, Dana e zen şi veselă,  Liviu e la fel de indescifrabil ca şi pînă acum – zîmbeşte scurt şi sec. Strecor cu sfială un mulţumesc  simplu, căci uneori, cuvintele nu-şi mai au rostul – cu oameni de felul acesta, mergi  pînă la capăt, fără teamă.
E noapte deja, la drumul forestier, hai, încă o oră jumate şi mai bine de zăpadă – dar sunt stele şi cer senin  şi zăpadă scînteietoare şi o linişte în mine, atîta linişte că merg cu ochii închişi, fără frontal  – gîndul îmi zboară la cei din urma noastră, coboară şi ei, pentru ei nu-mi fac griji, că ştiu ce pot. Nu mai ştiu în care moment am îndrăgit oamenii aştia de lîngă mine şi mai ales de ce, dar nu-mi mai doresc  nici un munte fără ei şi fără căldura care vine de la ei….gerul se lasă aspru, numărăm curbele şi visăm la ciorba lui Alex, care, deşi a fiert şi azi noapte, mai tre să mai fiarbă vreo 2 ore, teamă mi-e că nu mai apucă – relaxarea nu e bună, v-am zis eu….visăm la plăcinte, paturi şi la saltele, dar nu e aşa simplu, că ajungem la cabană…
….Unde Nelu ne dojeneşte blînd cu o îmbrăţişare strasnică, of, unde-aţi umblat, bezmeticilor,  atîtea ore, las că muntele nu pleacă de aici, haideţi şi vă încălziţi cu un vin fiert  şi un ceai cu miere şi o ciorbă prea+fiartă !!! Doamne, aşa o fi în Rai, cald şi omenie, vin fiert şi zîmbete, cartofi cu usturoi,  munte şi cer cu mii de stele J ?

Ne aşezăm cu toţii la masa neîncăpătoare…ce oboseală, ce ore de mărşăluit prin nămeţi, ce trasee nemarcate, parcă sunt din altă poveste…aici e bucuria şi căldura, poveştile nesfîrşite ale lui Nelu, vinul fiert ce ne colorează obrajii arşi de ger, ne dezleagă limbile şi ne îmbie la vorbă –şi băieţii aştia de la Braşov, parcă-s cu noi de cînd lumea, deja se fac planuri, alţi munţi, alte cabane şi refugiul ăla, la care visăm de ceva vreme…
Un foc arde singuratic în liniştea nopţii – o ţigară pufăie leneş între 2 bărboşi sfătoşi – unul vorbeşte, unul ascultă. E pace. Doru ne alungă din bucătărie, l-am cam surghiunit zilele astea, vrea să doarmă şi el puţin…ne mutăm pe scări, precum copiii puşi pe şotii, ascultînd snoavele lui Nelu şi rîzînd pe înfundate -să nu trezim şoferii J - cu o umbră de melancolie, zorii ne găsesc ascultînd Queen şi Metalica.


Duminică – cei 12 Apostoli ne vor aştepta din nou, în zadar – prea multe ore, prea multă zăpadă, prea multe coduri – promisiunea e facută, vom reveni la vară cu forţe noi şi poate mai multă smerenie – muntele rămîne, vîrfurile aşteaptă, dar oamenii, oamenii sunt lîngă noi pentru atît de puţin timp…să ne bucurăm, aşadar, de “acum”, de “aici”, de cei care sunt – pînă cînd ne vom revedea…. 

24 ianuarie 2016

2016 - un an ca o luna plina

Din cand in cand, mi se face dor de hartie si de stilou. De litere neglijent aruncate pe pagina alba si indiferenta, sau atent aliniate, cu migala celui ce se vrea bine-inteles, cu ocazie sau fara, cu sens sau mai degraba fara. Din cand in cand, mi se face dor de frumos. De omenie. De caldura aceea care se strecoara pe furis inauntru si-ti aduce un zambet larg pe fata. 


Dar, din ce in ce mai mult, ma bucur de lucruri mici, de momente pretioase, de oamenii de langa mine…va spuneam poate, ca 2016 a inceput simplu si de neuitat, la o cabana de munte uitata de lume, cu artificii in maini de copii si pahare de sampanie in maini inghetate de adulti – asa ca, la miezul noptii, un gand razlet a luat locul dorintelor ce se ingramadeau sa prinda un loc pe lista de Anu Nou – sunt vie si am langa mine toti oamenii pe care mi i-as fi dorit langa mine :). Mai tarziu, insa, dorintele neglijate m-au asteptat acasa, sa le asez intr-o ordine oarecare si sa le arunc drept provocare generosului Univers…

Astfel incat, pentru 2016, imi doresc  munti de urcat si drumuri de strabatut, locuri neumblate de descoperit si povesti nespuse de ascultat, intamplari de trait si oameni noi de cunoscut. Sanatate si putere de munca. Pentru mine si ai mei. Imi doresc un an ca o luna plina – intens ca o furtuna de vara.

Zambet si  tarie pentru toate provocarile ce vor veni. Recunostinta si multumire pentru ceea ce este si pentru ceea ce lipseste.  
Sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Sa fac ceea ce spun. Sa nu ma las intimidata. Sa las in urma ceea ce nu foloseste. Sa incetinesc  ritmul si sa nu uit de sufletul meu.

Sa iert mai mult. Sa uit mai des. Sa nu mai pierd oameni. Sa-i pastrez aproape pe cei care conteaza.
Imi doresc  prietenie. Respect. Fair-play. Rabdare. Bucurie. Sa traiesc simplu.

Imi doresc  sa ajung in Grecia. Sa revad Clujul. Sa vad Fagarasul. Bujorii de Macin. Maramuresul. Marea de la Folk You. Poate Apusenii. Poate Dobrogea. Poate Cazanele Dunarii.

Sa nu renunt. Sa iubesc. Sa fiu eu.

Si mai vreau….1000 lucruri, pe care din discretie sau din superstitie, le pastrez pentru mine.


Sa inceapa ! Atata incredere si determinare n-am mai avut de mult. Si sa ne fie 2016 anul pe care nu il vom uita !
(sursa foto)