10 martie 2019

Imagine...



Demult, un amic mi-a spus cu emfază că el refuză să mai aștepte sau să își mai petreacă timpul cu oameni care nu își fac timp pentru el - (l-am înțeles atunci, deși primea timp, dar nu timpul era problema) - era supărat, iar supărarea nu înțelege de logică, de argumente, de explicații. Este o alegere, conștientă și asumată. De fiecare dată. Dacă trece, lucrurile pot întra pe un făgaș normal, dacă doar pare sau spunem că a trecut și sămânța de furie rămâne adânc înfiptă, vor rămâne și semne, care răbufnesc când te aștepți mai puțin, mai o ironie, mai o bârfă nevinovată, mai o înțepătură, mai o tăcere.
Dintre toate, tăcerea îmi pare cea mai provocatoare, cea mai alunecoasă și cea mai tristă - o vorba o mai interpretezi, o mai sucești, o mai despici în patru, o mai poți reproșa, în timp. Tăcerea însă...e poveste lungă. E un semn bun pentru supărare. Pentru îmbufnarile de copil, indiferent de vârstă. Pentru discreție. Pentru rezervă. Pentru oameni care nu au curajul să își exprime o părere, decât în particular, unde se simt protejați și nu trebuie să își asume public nimic, niciodată. E semn de maturitate, și asta... Tăcerea e o barieră perfectă - dincolo de ea, e teritoriu minat - pentru ce să o depășești? Când celălalt (spune că) își dorește doar să fie lăsat în pace? Merită ? Când celălalt alege conștient și voit să fie supărat / îmbufnat / furios / tăcut, în privința lucrurilor despre care ai fi crezut că sunt importante pentru voi...
Demult, o prietenă mă avertiza îngrijorată cu privire la trădările care ar putea exista, cu argumente și semne atent studiate. M-a pus pe gânduri, căci nah, spiritul de observație, experiența, grijă față de aproape, credința în bunele intenții și mai ales, greutatea acelui "trădări vor mai fi, ai grijă" au cântărit greu la momentul respectiv. 
Așa că, am devenit la rândul meu, mai atentă, nu neapărat și nu doar la cei spre care se îndrepta degetul, cât așa, de jur împrejur, la oameni, la fapte și la vorbe - căci cine ne învață cele mai bune lecții decât oamenii la care ținem cel mai mult sau care contează cel mai mult și care ne vor cel mai mult binele?! 
Dacă știm atât de bine cum și ce ar trebui să facă sau să spună sau să gândească cel de lângă noi...cum se face că nu aplicăm același standard și aceeași măsură nouă înșine și celor pe care îi creștem lângă noi? Cum se face că privirea și degetul sunt mereu îndreptate către celălalt, niciodată către noi înșine ? Cum se face că ne îndoim mereu de celălalt, și de bunele lui intenții, niciodată însă de noi sau de ale noastre? De unde atâta vanitate și cui folosește?!

Mi se spune des, învață ceva de aici. Mai schimbă și aici ceva. Mai uită-te acolo, poate vezi și tu ceva. Mai fă și tu aia sau cealaltă, poate te ajută și pe ține. Multă bunăvoința, multe sfaturi, o grămadă de oameni atenți să fac/să spun/să gândesc/să mă comport/să devin așa cum trebuie (și inevitabil, mă întreb, ”cum trebuie”, de acord...dar după standardele cui)? 
Cum rămâne cu pivnița aia, din dosul conștiinței, de care ar trebui să ne îngrijim și să mai descoperim ce frici și ce demoni ascundem acolo, de ne încrâncenăm atâta împotriva celor de lângă noi, în numele cui și pentru ce? Dacă tot vorbim de principii și dacă tot strigăm sus și tare că mai credem, în una - alta... cum ar fi să începem să și credem? Real și fără echivoc, fără excepții, fără degete sau priviri sugestive îndreptate în direcții alese al naibii de subiectiv și de cele mai multe ori fără motiv....cum ar fi să ne îngrijim și de sufletul ăla care se presupune că mai există, undeva, într-o lume în care sănătatea e valoarea și preocuparea supremă, în numele căreia înfieram și punem etichete și ne detașăm demonizandu-i pe cei care, ghinion, au alte valori sau principii...
Cum ar fi oare să ne uităm în jur, cu aceeași atenție dar cu altă inima și cu altă abordare? Să vedem că nu doar noi sau cei de lângă noi au probleme (reale) sau provocări cărora tre să le facă față? Cum ar fi să-i înțelegem cu aceeași generozitate și pe cei pe care nu-s legați de noi, pentru că nu prezintă interes și-s destul de puternici să se descurce singuri?
Cum ar fi să îi creștem și pe cei de lângă noi cu o altă mentalitate decât cea de victimă și de ajutor permanent, să îi încurajăm și să îi lăsăm să își trăiască viața lor, independent de nevoile sau fricile noastre? Să le insuflăm puterea de a fi și de a încerca și de a greși, de a-și deschide orizontul și a cunoaște ce e bun și ce e rău, de a gândi și a simți altfel decât prin filtre bine și îndelung ticluite și comod aranjate... Să le dăm aripi să zboare, cu încrederea că se vor întoarce sau vor evolua, nu să îi pironim în micimea zilei de astăzi, pentru nesiguranță noastră, cu teama că ar putea oricând să găsească alt orizont, presupunând că ar ști că există, undeva....
Cum ar fi să întrebăm mai înainte de a trage concluzii? Cum ar fi să ascultăm înainte de a emite ipoteze despre lucruri de care habar n-avem sau nu ne interesează, cum ar fi să ascultăm înainte să ne supărăm sau să închidem cu orgoliu orice cale de comunicare?! 
Cum ar fi să fim noi, cei din oglinda pe care o ascundem mereu și să acceptăm că și ceilalți sunt exact ca noi - cu nevoi, cu așteptări, cu dorințe, cu afinități, cu alegeri, cu vise, care...chiar dacă nu coincid cu ale noastre, nu înseamnă și că sunt greșite, rele, nepotrivite? Cum ar fi, să întoarcem oglinda sau să schimbăm locul în care ne aflăm, să privim și o altă perspectivă, că nu doare, dar nici comod nu e, să ne asumăm surpriza că și din partea cealaltă lucrurile noastre se văd la fel de strâmb, la fel de îndoielnice, la fel de deformate...Cum ar fi, oare, să fim și noi,să fim întâi noi, așa cum recomandăm altora, cu elocvență și multă convingere, căci nah....știm noi mai bine cum stau lucrurile, de fapt și de drept...

5 februarie 2019

ultima zi acasă



Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

      


Pășea atent și cu multă sfială între pereții ce stăteau să cadă, într-un loc ce altă dată era acasă, pentru amândoi. O cameră banală la prima vedere, cu mobilă veche, adunată în timp, după nevoi – un pat, martor al nopților fierbinți, două noptiere, pline cu cărți și foi ce așteptau mereu scrise, o măsuță de toaletă la care se așeza ea, dimineața devreme, pentru a mai visa o vreme cu ochii deschiși și a-și așeza buclele rebele ce refuzau cu obstinație să se așeze, cumva, draperiile grele de mătase oriental, închise la culoare să nu le tulbure soarele somnul ce venea ca o mângâiere după nopțile zbuciumate. Acordeonul cu care își alina deseori dorul și își stârnea amintirile. Câteva fleacuri aruncate peste timp, prin toate colțurile , care își pierduseră însemnătatea o dată cu absența ei. Pick-up-ul vechi, pe care se odihnea de ani buni, un vinil cu Edith Piaf -  Non, rien de rien, non, je ne regrette rien, Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal – care îl făcu să zâmbească unei amintiri. Așa fredona, când se îmbrăca în rochii vaporoase și se strâmba cochetă, nemulțumită de imaginea din oglindă, căutând mereu altceva decât farmecul ușor frivol pe care îl risipea în jurul ei.

Ferestrele largi din care nu mai rămăseseră decât niște găuri hidoase mărginite de rame de lemn scorojite și roase de carii înfometate. Miros de praf și extincție venită prea devreme. Se așeză mirat pe pat, șubrezit și el, dar păstrând totuși cearșaful bine apretat, sub cuvertura de lână primită cadou, nici nu-și mai amintea și nici nu mai conta, de la cine…

Pufăia încet, dintr-o pipă cumpărată cu doi firfirei, din bazarul turcesc, cu lentoarea celui care nu se mai grăbește nicunde. Unde să se mai grăbească? Cumva, trecuse viața pe lângă el (Prin el? El prin viață?) fără să știe când și cum și de ce. Acum era tânăr și avea lumea la picioare și mai ales pe ea, Apoi, dintr-o dată…pășea gârbovit și adus de spate, căutând răspunsurile într-o pivniță sinistră, ce fusese o dată ”acasă”.

Fusese și el tânăr, nu cu mult timp în urmă. Înalt și slab, deșirat chiar, cu părul scurt și ochi pătrunzători, mâini neliniștite cu unghii frumos tăiate, cu o iuțeală în mișcări ce îl împiedica să stea, în tihnă, să aștepte sau să se bucure de momentele acelea care îți taie respirația și…se duc. Îi plăcea să flirteze și o făcea fără remușcare, știa mereu să spună ce era potrivit de spus, avea mereu o glumă la îndemână, un compliment, un joc de cuvinte. Politicos până la a fi plictisitor, ascundea în bunele maniere teama și timiditatea bărbatului care n-ar ști ce să facă cu o femeie, dacă i s-ar întâmpla… 

Până când, într-o zi, a văzut-o într-un parc, pe o bancă ferită de razele zgârcite ale soarelui, răsfoind cu interes o carte, nici astăzi nu își amintește ce titlu avea, deși atunci, cartea aceea era cel mai atrăgător subiect de conversație. Și singurul, de altfel…cumva, au ajuns să bea o cafea. Apoi un ceai. Apoi să se plimbe seară de seară pe aleile orașului, nici nu știa că sunt atât de multe. Apoi să asculte aceeași muzică. Să citească aceleași cărți. Să cunoască aceeași oameni. Să privească pe aceeași fereastră. Să împartă nopțile, să înmulțească diminețile și să se piardă în aroma cafelei de dimineață. Când ea încerca să așeze buclele rebele la locul lor, iar el să-și aline dorul neostoit, mângâind clapele unui acordeon pe nedrept uitat într-un colț prăfuit. Între ei domnea mereu o tăcere ce părea singura cale sigură de comunicare a două suflete ce ascundeau un hău și o pierzanie.

O privea cu o dragoste niciodată exprimată în cuvinte, îmbrățișând-o cu ochii, respira aerul ce o înconjura, cu teama că se va evapora, cumva, dintr-odată, învățase să stea într-un loc și să graviteze în jurul ei, era hipnotizat de căldura și lumina care o înconjurau, oriunde se afla. Era o ființă solară, până în adâncul sufletului, și el albastru, cu tristeți adânci precum iarna polară. Tânjea după lumină și, precum în legenda cu floarea-soarelui, își îndrepta zâmbetul după el, se lumina la vederea lui, trăia datorită lui, prin el, pentru el…credea că va rămâne o viață lângă el, fiecare zi pe rând, să ferească draperiile grele, să facă loc soarelui și zilelor ce nu erau niciodată la fel…

Suflete, te-ntorci acasă…aşa îmi șopteai odată, demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă. De atunci, au trecut ani peste noi şi încă te-ntreb, unde-ai rătăcit atâta amar de vreme, pe ce drumuri pline de colb ai umblat, fără ţintă şi fără scop? Ce mâini ţi-au alinat tristeţea? Ce străini ţi-au şters lacrimile curse în tăcerea înăbuşitoare, în fapt de seară târzie?

Păşeşti sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite de pe marginea drumului s-au aşezat strâmb pe nisipuri mişcătoare. Strângi pe lângă tine haine nepotrivite şi reci, îmbâcsite de umezeală, ce atârnă stingher, fără sens. Le porţi, dar nu-s ale tale, se aşază strâmb şi te dau de gol că nu eşti tu sau nu-s pentru tine. Te opreşti şi cu ochi întrebători de copil priveşti în jur…unde ești și mai ales de ce? Nu te mai recunoşti în oglinda îngălbenită sub povara vremii…Unde e zâmbetul ei senin, unde e sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme… unde e dragostea fără grijă şi tăcerea aşezată cuminte în cești de cafea?


Iar după vara aceea, n-a mai fost nimic. S-a trezit bătrân, el care știa că va îmbătrâni tânăr, că va fi mereu înconjurat de femei care flirtau la fel de mult și de atent ca el, că dragostea durează o viață fără să faci nimic, că omul de lângă el va rămâne acolo, la fel ca în povești, până la adânci bătrâneți…

Bătrânețea care îl cuprinsese, fără să știe că după ea nu mai este nimic, era hidoasă și nu avea nimic din imaginea desenată în tinerețe. Pe jumătate chel, cu degetele încovoiate și tremurânde, aplecat de șale și abia mijind ochii obosiți de cărțile citite și paginile nescrise, pășea pe podeaua plină de colb, căutând în zadar urma pașilor ei – dispăruse într-o zi, fără o vorbă, fără un semn, fără a-i lăsa măcar speranța că în altă zi se va întoarce acasă...

Era bătrân și pufăia alene, ultimul fum dintr-o pipă uscată și ea – pivnița cu ferestre largi, dar goale, nu mai era ”acasă” - devenise o capcană care îl copleșise cu amintiri, fără a-i da însă răspunsurile pe care le purtase, fără să știe, atâta amar de vreme, într-un suflet încătușat prea devreme, de teamă, de singurătate, de dragoste neîmpărtășită…   

14 ianuarie 2019

2019 - What if ?!?


La început de an, totul e entuziasm și distracție și scântei și focuri de artificii - la an nou, oameni noi, dorințe noi, oportunități noi, noi...noi. De parcă, vorba cântecului "între două zile, nu-i decât o noapte", de la o noapte la alta...devenim alții și perspectiva se schimbă...dintr-o dată, avem 365 noi oportunități așternute în față noastră, cei noi. Zău?!
Păi nu tot 365 aveam înaintea noastră și în oricare altă zi? Și mâine și poimâine și luna viitoare? (gândind optimist, că avem încă un an la dispoziție, să facem ce știm, ce vrem, ce visăm din el...)

Așa că...ușor nedumerită...mă întreb pentru ce atâta euforie? Și dacă ne stabilim obiectivele pe 31 ianuarie și nu pe 31 decembrie...ce se întâmplă ? Dacă visăm la cele n+1 oportunități de anu asta începând cu 14 ianuarie...sunt mai puține șanse să le "pescuim"?! Dacă ne dorim lucrurile de care avem nevoie sau care ne lipsesc, de pe 11 ianuarie, o fi greșit, poate Universul e mai puțin receptiv, decât pe 1 ianuarie? 
Și dacă anul ar începe pe 1 februarie ? O fi bai? Poate ianuarie e așa...o repriză de încălzire sau un soi de training, să ne antrenăm mușchiul inimii, să putem dori mai intens, să ne antrenăm răbdarea, să putem aștepta mai senini, să așternem pe hârtie planuri care ne sperie și pe noi și să le dăm timp...să se coacă. 

Toate bune și frumoase cu euforia, naturală, artificială sau întreținută...dar ce te faci când anu nou a venit, fie pe 1, fie pe 14, fie în oricare altă zi, și tu, tu cel care te privești din oglindă în fiecare zi, descoperi că tu...tu ești tot cel vechi, chiar și fără bruma aia de entuziasm, tot singur, tot speriat sau îndoit, tot frământat și cu toate întrebările lumii pe umerii tăi, tot zâmbind conform sau izolându-te în colțul unde te simți acceptat și bine protejat, cu toate ale tale, cu aceleași tabieturi ce au devenit rutină, prins între credințe rigide la care nici măcar soarele cunoașterii nu mai poate ajunge...Ce să faci cu toate oportunitățile alea, ce ai mai făcut și ti-e cunoscut sau poate să încerci ceva nou, precum pisica cea curioasă, care se ascunde, dar observă și întinde lăbuța, să simtă, să cunoască, să ajungă unde își dorește, chiar dacă miroase a necunoscut și provocare?! 

Și dacă totuși...ăsta e anul acela pe care îl aștepți de atâta vreme? Și dacă totuși, anul acesta se schimbă ceva ? Și nu te mai amăgești, așteptând să se schimbe ceva, dinspre alții  sau dinspre ceilalți și...schimbi tu ceva, la tine, în viața ta, cu mâinile tale, după nevoie și după dorințele pe care, iată...trebuie să începi să le cunoști și să le recunoști. 
Dacă anul acesta, care, am stabilit deja, începe pe 1 februarie, e loc pentru tot ce n-au avut cei din urmă ? Dacă îngerul pe care l-ai tot provocat neîncrezătoare acum un an, a încheiat demonstrațiile pe care le avea de făcut și s-o fi așezat și el, dorind să mai cunoască și tihna și bucuria și limpezimea lucrurilor simple?!?!

Dacă ar fi așa (și știm că poate fi oricum)...aș alege o țară mai calmă, vorba cântecului...


Dacă e așa…să ne bucurăm de început, așa cum ne-am bucurat de sfârșit. Să ne bucurăm de liniște, așa cum am savurat adrenalina. Să trăim intens afecțiunea, nu atașamentul. Să alegem independența, nu dependența, oricât de caldă și ademenitoare ar fi ea. Să fim noi, în loc să trăim visele altora, să construim drumul nostru și să ne bucurăm că ne sunt și alții alături. Să fim inspirație și nu copie la indigo. Să creștem și să îi sprijinim și pe cei care aleg să facă pasul următor, în loc să privească mereu cu regret înspre ”cum ar fi fost dacă”…

La an nou, dorințe noi. Și vechi dar și noi, prin energie, prin motivație, prin contexul diferit.
Să călătoresc mai mult și cu mai mult folos, acolo unde n-am ajuns sau unde mi-a fost bine. Să dau timp și să îmi iau timp de la oamenii care aleg să îl împartă cu mine. Să fiu prezentă, atunci când și unde e nevoie, pentru oamenii care își doresc asta. Să nu mă mai pierd în detalii. În hățișuri de îndoială sau suspiciune sau neîncredere. Să fiu dreaptă. Să nu devin partizan în lupte care nu-s ale mele. Să am încredere în ceea ce simt, nu în ceea ce mi se arată, ostentativ.  cred. Să știu. Să simt. 

Să duc la bun sfârșit lucrurile propuse. Să-mi propun altele noi, fără teamă. Să mă adun. Să nu mă pierd pe drum și să nu mă opresc la primul obstacol. Să mă bucur de nou și de cele n+1 oportunități. Să las să se ducă și să-i las să și le ducă. Să respir mai ușor, să mă bucur mai intens, să fiu recunoscătoare mai des, să trăiesc mai simplu.

Să fiu și să fim sănătoși, căci anul e tânăr și loc e destul pentru rezoluții, pentru vise, pentru dorințe, vechi sau noi, motivate sau nu, atinse sau încă gravitând către generosul Univers...

3 ianuarie 2019

2018 - la răscruce de vânturi


Încă un an greu ca o piatră de moară – dacă în anii din urmă mă întrebam la ce folosesc toate lecțiile și testele și încercările la care Universul ne supune – anul acesta mi-am dorit să treacă, să se ducă, să ne lase, până nu ne zăpăcește de tot…și ce să vezi, chiar s-a dus !

Încă un an așa de frumos și așa de plin, încât îmi e greu și să aștern în cuvinte tot ce ne-a dăruit – dar nici nu mă pot abține, fie doar pentru plăcerea scrisului…

2018 a fost anul în care metaforele s-au sfârșit sec și au devenit cotidianul de lângă noi. Dramele s-au diluat până la ridicol și ne-au făcut spectatori fără voie – într-un teatru inutil ce ne-a împărțit pe nesimțite în tabere ce nici măcar nu erau ale noastre. Am râs și (ne-)am plâns, cu motiv sau pur și simplu, căci durerea împărțită la doi pare mai suportabilă, în loc să cauți cu răbdare de chinez bătrân soluții pentru probleme ce sunt și rămân doar ale tale, indiferent pe cine ai sau lângă cine te așezi….

2018 a fost un an bun. Un an mai intens decât mulți alții la un loc – un an după care pot spune zâmbind ”dacă am trecut și prin asta…înseamnă că pot mai mult” – a nu se înțelege că îmi și doresc asta :).

Așa că, în fața unei cafele negre și fierbinți, număr binecuvântări și răsfoiesc amintiri, căci bune și rele, negre sau luminoase, la grămadă sau solo, sunt ale mele și peste toate, se așază un mare mulțumesc, Universului & comp, căci dacă e ceva ce nu îmi place…e să mă plictisesc, iar pentru asta, n-a mai fost loc în 2018.

Am muncit mai mult și mai bine, am acceptat mai multe provocări și m-am bucurat de fiecare moment de adrenalină, uitând de oboseală, de conservare, de ”orientare”
Am călătorit în locuri la care visam de ceva vreme, memorabile au rămas turele de iarnă, în Giumalău și Mălăiești, Musala și Retezatul, cei doi munți cu ochii albaștri, unul al lor, unul al nostru, Grecia cu fascinanta insulă Samotraki, Rarăul inedit de fiecare dată,  Craiul cel drag, care ne-a lăsat să îi cunoaștem sălbăticia, Chilia Veche care, chiar și înnămolită, mi-e la fel de dragă...și toate celelalte locuri în care revin cu drag și emoție, căci mă leagă de ele acei oameni…

Timpul cu Ioana a fost unic și ne-am bucurat de fiecare clipă împreună, chiar și atunci când a însemnat contradicție, argumentare, îmbufnare, efort, reproș, vârfuri cucerite, lene, indignare, cântece, lacrimi sau hohote de râs. Timpul cu mine și pentru mine, prea puțin și prea rar.
Am citit mai mult și am alergat mai mult decât în alți ani, cu plăcere și nu pentru competiție, însă mai puțin decât mi-aș fi dorit – nu-i bai, avem timp pentru asta și în 2019. Am scris mai mult, despre mai puține lucruri și mai mult despre ceea ce contează. 

Uitarea – care a netezit sau a șters de tot ceea ce era în plus sau degeaba. Iertarea, pe care o cer, da, pentru mine, căci așa recunosc că am greșit – mie și pentru mine, nu pentru tine, căci daca pot schimba ceva, e la mine, nu la ceilalți și nu așezându-mă pe piedestalul de înțelept sau specialist în diverse domenii. Acceptarea, a mea și a lor, căci alegem, conștient sau nu, ce să facem, cu cine să ne petrecem timpul, pe cine să controlăm sau pe cine să păstrăm lângă noi și mai ales de ce - și asta, indiferent de context sau de alte pretexte. Sănătatea, fizică și mentală. Recunoștința, pentru toate momentele în care mi-am dat voie să fiu eu, cea neconformă cu așteptările celor de lângă mine, în ciuda reproșurilor și a criticilor pe care e așa ușor să le livrăm, altora, nu nouă, căci paiul e mai mare decât bârna, inclusiv în realitate, nu doar în proverbe.

Inspirația și oamenii care m-au surprins cu prospețime, talent, dedicare, idei inedite. Proiectele care mi-au dat mie ocazia să transform în realitate idei mai vechi, și altora prilejul să crească, să învețe, să se cunoască. Prietenii care au fost și care au rămas, sub diverse forme. Echipa, atât cât a fost, când a fost. Lacrimile de fericire și lacrimile de tristețe, momentele acelea care mi-au tăiat respirația, fără ca tu să ai habar, cuvintele aruncate la întâmplare sau în joacă, ale tale și ale mele, culorile, zâmbetul în nuanțe, dorul, regretele, alegerile, cele mai bune și cele mai proaste posibil, furtuna și calmul adânc, hăul și preaplinul omului ce nu știe să trăiască precaut – căci toate sunt ale mele și mă definesc.

Da, 2018, a fost un an pe cinste.
Spre care mă uit zâmbind, cu duioșie și cu satisfacția că îmi e de ajuns să știu că pot. Iar asta...e mare lucru, căci cine știe ce surprize ne mai rezervă Universul în 2019 ?!

25 decembrie 2018

nu e iarnă cum ești tu



Râdea limpede, cu gura ei mare, râsul acela plin, ce umplea liniștea dintre ei. I se luminau ochii și ziua se făcea mai frumoasă. Râdea la fleacuri și la lucruri mărunte, devenite ale lor, nici ei nu știau când, dar pe care și le aminteau rareori, când se făcea liniște – râdea senin, ca un copil ce se bucură de baloanele de săpun sau de o gogoașă pudrată cu zahăr ce se împrăștie obraznic peste hainele de sărbătoare.

În vremea din urmă, ceva se schimbase, pe neobservate, părea că apele s-au așezat în matca lor, astrele s-au aliniat după dorință, iar capriciile s-au evaporat, la primul zâmbet de iarnă sau la ultima strângere de mână.
Pas cu pas. Așa se țese liniștea, starea aceea de înțelegere între doi oameni, care comunică dincolo de cuvinte, în tăcere și cu muuultă răbdare… 

Îi asculta tăcerile, de ceva vreme, curioasă, dar cuminte în discreția ei – gândea și muncea în tăcere, se bucura în tăcere și rezervat, nici urmă de emoție nu răzbătea în afară, până la ei, cei de lângă el. Drămuia atent și grija, și bucuria, și dăruirea, sub cele mai ciudate forme – era un om bun, prezent pentru oricine și oricând avea nevoie, blând până la tandrețe, și aia, mai mult ghicită, decât afișată. Stăpân pe sine și cald, neclintit, precum o stâncă pe care îți odihnești sufletul ostenit de trecerea vremii.

Dar…ascultând, îi înțelegea și rezerva și tristețile și emoția,  dar mai ales, tăcerea…așa că, se bucura la rândul ei, de liniștea care se împărțea acum la doi, privea atent și respira fără urmă de apăsare, fără urmă de regret. Cumva, se risipise ceața, bătăile în ușă reveneau deseori, sub aceeași formă veselă de ”cioc-cioc”, iar încăperea se umplea din nou de râsul zglobiu și bucuria de a fi acolo, de a împărți timpul, cafeaua și albastrul dimineților înghețate.

Doar căldura, o păstra pentru ea, pitită cu grijă în umbra unui zâmbet larg și sincer, pentru zilele de iarnă ce au să vină și au să plece, la fel ca ei, în tăcere…


24 noiembrie 2018

30+ sau Doar ochii mi-au rămas de copil...


Doar ochii mi-au ramas de copil…

Noiembrie este luna mea și o aștept așa cum un copil așteaptă să desfacă, în ajun de Crăciun, cadourile atent împachetate și pitite abil, cu emoția că va fi și îndoiala că nu știe cum va fi… În fiece an, noiembrie e altfel, mai nouă, mai vie, mai neîmblânzită, mirosind a nou și a reavăn, a iarnă și a toamnă blândă, dar de necuprins, mai aproape de sfârșitul de an, dar deschizătoare de orizonturi nebănuite…

Privesc în urmă ca în fiecare an, trag linie în matematica întortocheată a firii omenești și socotesc, cu luciditate dureroasă uneori. Deși tăioasă, e singura care îmi e oglindă fidelă a ceea ce sunt, cât mai sunt. Și oamenii și poveștile lor sunt parte nedezlipită a sufletului meu care, într-o încăpățânare tăcută, continuă să creadă, chiar și atunci când pare că totul e pierdut sau merită lăsat să se ducă…

A fost anul în care am simțit în metafore, m-am ascuns în cuvinte încifrate și am respirat în culori – în ciuda nevoii de cuvânt și de real, fără așteptări și fără dorință, trăind aici și acum. Bucurându-mă de cuvinte simple, rostite la întâmplare sau în joacă, în dimineți luminoase cu miros de cafea și calde datorită simplei prezențe. Sau lăcrimând din aceleași cuvinte, prea ușor lăsate să cadă, în miez de noapte, la întâmplare…

A fost anul în care mi-am găsit liniștea în locul unde emoția cea mai puternică nu lasă loc de nimic altceva, unde ochii senini nasc scântei și împletesc zâmbete, unde o strângere de mână, din când în când, are valoarea unei promisiuni niciodată încălcate, unde căldura ne vindecă și lasă loc bucuriei de a fi, noi înșine, față în față cu sufletul nostru…doar să ne dăm voie.

A fost anul acesta din viață un an bun, un an intens, un an de trecere, cu toate ”gropile” în care am călcat, în goana după oameni sau după obiective…am înțeles o dată în plus, că pot fi inspirație sau exemplu, atâta timp cât cred în lucrurile pe care le fac – căci am în jurul meu oameni fabuloși, cu povești demne de odisee nescrise, de la care iau putere să mai fac un pas și încă un pas, atât cât e nevoie. Am înțeles că e atât de ușor să greșești, atunci când ești în mijlocul lucrurilor și e atât de ușor să te vezi perfect, când stai pe margine și te simți spectator. Că sunt oameni de evitat și oameni de ținut chiar și mai aproape.

Am înțeles că deși tonul face muzica, uneori, tăcerea e mai grea decât orice voce ridicată, indiferent din ce motiv. Așa cum am înțeles că prieten nu mi-e neapărat cel care mă mângâie pe creștet, cu vorbe meșteșugite, cât mai ales cel care mă trage de mânecă și mă trezește la realitate, oricât de neplăcută ar fi ea – așa cum frumos spune un proverb,”iubește-mă atunci când o merit mai puțin, atunci am nevoie cel mai mult….

A fost anul în care mi-am dorit mai puțin și m-am bucurat mai mult – de oameni, de locuri nedescoperite, de experiențe neobișnuite care m-au dus la limită și au dat cu mine de toți pereții, uitând de confortul în care mă scăldam. ”Don’t grow up, it’s a trap”, mi-a șoptit deseori îngerul pe care, la începutul anului îl provocam, cu inconștiență - ia zii îngere, mai poți?! Maturizarea a venit la pachet cu dezamăgiri de la oamenii pentru care aș fi băgat mâna în foc. Cu căderi și cu lehamite, cu nedumerirea acelui ”de ce” la care nu primești nicicând un răspuns și după care nu mai există nimic. Cu strâns din dinți și cu multă acceptare – cu iertare și uitare, căci nu putem înainta ducând pe umeri răutatea și povara zilelor care trec oricum…

Însă…peste toate și dincolo de ele, am găsit energie, de la oamenii dragi mie, oamenii mei, de la momentele ce te lasă fără respirație când te aștepți mai puțin, de la întâmplările și visele transformate în realitate.
Am găsit motivație să merg mai departe și să visez mai mult, să-mi doresc să fiu mai bună și mai prezentă lângă cei care își doresc asta.
Am învățat să primesc. Am învățat că pot, încă mai mult de-atât, și-asta mi-e de ajuns… căci ochii mi-au rămas de copil… și, uneori, sufletul.

Și tot cu suflet de copil, de ziua mea, îmi doresc ceea ce îmi doresc în fiecare zi…

Sănătate. Omenie. Autentic. Toleranță. Sinceritate. Curaj. Integritate. Senin. Dragoste. Recunoștință. Bucurie. Loialitate. OAMENI…

Și iarăși îmi doresc, să fiți bine, cu voi. În singurătate sau în mijlocul celorlalți.
Fiți buni, că nu doare.
Fiți lângă cei ce au nevoie de voi, atât cât îi mai aveți lângă voi.
Fiți bine, cu voi și nu mai judecați, căci fiecare are crucea lui și nimeni nu știe ce povară duce fiecare!

Căci binele meu, binele tău, binele lui, binele nostru înseamnă recunoștință pentru ziua de ieri, zâmbet pentru ziua de azi, speranță pentru ziua de mâine…





19 noiembrie 2018

tulbure



...Zâmbea stins, ca după o iarnă lungă și mohorâtă, uitase că iarna aceea nici măcar n-a venit. 
Zâmbea silit, conștiincios, respectând toate normele de conviețuire și politețe – lipsea însă energia aceea împletită cu entuziasmul care o definea atât de bine, nu mai umplea încăperea de lumină și nici nu mai ajungea la el vreun strop din căldura de altă dată. 
Se simțea stingheră și nu-și mai găsea locul acolo unde altă dată pășea cu îndrăzneala celui care știe unde aparține – pășea șovăielnic și fără tragere de inimă. 
În ciuda dorinței de a se apropia, punea între ei o distanță confortabilă și mai sigură decât orice ezitare – activase toate scuturile și devenise peste noapte arici (un arici drăguț și amuzant, cu glume seci și umor negru), dar tot arici. În dosul unei carapace de care uitase, cu o încăpățânare uneori îmbufnată, alteori semănând a disponibilitate, căuta răspunsuri și soluția care să dilueze amestecul acesta tulbure de schimbare și nesiguranță.

Tulbure. 
În jur și pe dinăuntru, așa simțea. Cu simțurile ascuțite precum vietățile ascunse în negura nopții, aștepta să se limpezească  - în jur și pe dinăuntru. 
Căci avea nevoie de căldură, de lumină și de prezență...


...O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. O recunoștea cu greu, tăcerea se transformase în priviri absente către lumea dimprejur, fie în argumente logice și bine definite, îndrăznea să vină cu puncte de vedere proprii și întrebări mereu neașteptate. Crescuse și se transformase nici el nu știa când, în cineva cu care nu mai știa cum să se poarte…îi amintea de el și încăpățânarea lui de neclintit, când toate răspunsurile erau la el și singura voce care conta îi aparținea. Distanța era mereu mai mare decât ar fi trebuit. Absentă era mereu, mai mult decât ar fi avut nevoie. 
Pustiu rămăsese și spațiul în care se desfășura atent, într-un iureș ce nu-i lăsa timp, pentru el, pentru prea multe gânduri, pentru nimic…Nu înțelegea mai nimic și nici nu se străduia, privea de sus așa-zisele toane, ce veneau la pachet cu furtuna ce intra din ce în ce mai rar pe ușă – avea treburi mai importante și spera, fără vorbe, că va trece și va reveni cumva, cândva, la starea aceea de simplitate, căldură, senin. 
Care îi lipsea în fiecare zi, chiar dacă nu ar fi recunoscut niciodată.

2 octombrie 2018

ochii care nu se văd...




”O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…
Dar nu. Se făcuse toamna déjà, o toamnă prea blândă și fără personalitate și furtuna venea din ce în ce mai rar. Nici un pas apăsat pe scările prăfuite, nici o bătaie nerăbdătoare în ușa ce îl despărțea de toate. Oricum, ușa era mereu deschisă oricui, intra și ieșea oricine oricând oricum voia – dintr-o dată, spațiul în care gândea, în care simțea, în care exista îi era invadat și nu mai era nici măcar acela, al lui.
Spațiul în care alteori era cald și senin și unde putea fi el însuși, pe care îl alesese cu grijă și îl adaptase cu migală firii sale îndărătnice, acum devenise mai neutru ca niciodată. Îl sufoca. Și nu reușea să își găsească locul, umbla fără direcție și se lăsa în voia zilelor care treceau oricum, fără nimic notabil, căzuse din nou în blazarea aceea pe care o cunoștea în cele mai fine detalii...

Avea nevoie de aer.
Avea nevoie de căldură.
De culoare și adrenalină.
Avea nevoie de un simplu gest care nu se întâmpla, dar plutea într-acolo și nicăieri - se simțea din ce în ce mai absent, prea mult cotidian, prea seacă trecerea zilelor, prea puțin timp, prea puțin timp acolo unde nu era nevoie decât de prezență... 

Fără să știe când și de ce, dispăruse orizontul albastru și aroma cafelei de dimineață nu îi mai colora zilele. Nu înțelegea și le voia cumva înapoi. Nu îl mai intrigau prezența nejustificată sau plecările bruște, pentru că peste vară, peste toate, se așezase o distanță aparent de neșters, așa cum valurile înspumate ale marii șterg fără milă orice urmă pe nisipul fierbinte...
.
Ochii care nu se văd, se uită... Unii la alții?! De tot ?!

10 septembrie 2018

Samothraki sau paradisul pierdut


”Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea asta, că nu poţi fi sigur niciodată că muntele tău de suflet ar fi şi cel mai frumos de pe pământ. E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători. E chemarea care naşte în noi acea ,,febră a descoperitorului”, simptom extrem de acut, care nu trece cu nicio aspirină, cu niciun  paracetamol, cu nimic alceva decât cu o privire aruncată dincolo de zare. Şi...cu cât zarea e mai depărtată, cu atât povestea de după tură, iată, poate deveni mai interesantă...”



Insula
Pentru mine, ideea de insulă înseamnă izolare și libertate, sălbăticie și exotic, distanță și timp pentru orice...așa că, să alegem concediul în insula grecească Samotraki a devenit o simplă formalitate - după n +1 permutări, am rămas puțini și am plecat la drum, cu gând de relaxare, confort și răsfăț după 6 zile în sălbaticul Retezat. 
Drumul în sine e o poveste, ca orice drum care se respectă - cu service înainte de plecare, cu auto-service pe drum, cu gps-ul pus pe soții și drumuri nou-construite. Cert e că am.fost (prea) punctuali la ferry-boat-ul din Alexandropouli, care a înghițit în burta sa de balenă sute de mașini, autocare, motociclete și pasageri.
Două ore și jumătate ne-am lăsat fermecați de apele verde turcoaz ale Marii Egee, însoțiți fiind de pescăruși flamanzi și meduze plutitoare, de soare blând și priveliștea simplă dar atât de intensă... 




Prima impresie este și cea mai puternică - uscăciune de deșert, muntele stăpân peste juma de insulă, marea vis a vis de curtea noastră, case alb-albastru simple și confortabile, șoseaua bine întreținută, cu câteva porțiuni unde a fugit terasamentul la vale, puțină lume și mulți români.
Doi orbi ținându-se de mâna se plimbă relaxați, pe marginea drumului pe care circulă cu viteză autoturisme, scutere și biciclete, un el o ghidează cu blândețe pe o ea, ambii cu părul alb de vremea ce-a trecut. Un râu de bolovani rotunzi și prăvăliti alandala se lățește de-a stânga și de-a dreapta șoselei. Un camping pitit printre arbori seculari și îngălbeniti de prezent, unde locuiesc fețe exotice, turiști veniți cu rucsacul în spate sau în rulote luxoase.


Explorând, fără hartă la început, ajungem în sălbăticie, urcăm printre stânci tăioase și copaci contorsionați și striviți parcă de un strâmbă-lemne autohton. Uscăciune și nuanțe de galben auriu, păduri de ferigi uscate, înalte cât un stat de om. Platani uriași și bătrâni, jupuiti de secetă și capre flămânde și sfrijite ce umblă bezmetice peste tot. Spini și vegetație uscată în tufe rotunde, aliniate corespunzător pe marginea drumului de țară acoperit cu praf negru și gros. Cascade și mini-golfuri ascunse, de un verde-albastru ispititor. Urcăm transpirând și descoperim locuri pitite pe câte un petic de pământ drept, acoperit de nisip, unde pustnici contemporani și-au întins cortul și meditează în poziția lotus, lângă o ademenitoare ceașcă de cafea. Uite și o căsuță în copac. Scorburi. Urme de civilizație. Un leagăn atârnă nefiresc de creaga unui platan, ca într-un film de groază cu final previzibil. Tronsnesc crengi, fâșâie frunze uscate și mișună peste tot șopârle de toate culorile. 





Escaladăm pentru a ajunge nici noi nu știm unde. Undeva sus, găsesc un golf și o cascadă în două fire de apă repezi căzând în stropi strălucitori...eu aici rămân, un pietroi alb devine șezlong, deviez cursul de apă din laguna ascunsă și îl transform în jacuzzi personal, mă bucur de soare, cerul albastru și sentimentul de liniște fără limită aici, la un capăt de lume nedefinit...



În altă zi, căutăm plaje...cea mai aproape, cea cu nisip negru, unde savurăm un apus blând, în apă lină și călâie, cu ochii spre tărâmuri turcești, cea cu nisip fin fin, ce-mi amintește de deșert - Pachia Ammon, greu accesibilă, fiindcă e plaja de la celălalt capăt al insulei, unde de ajunge după un drum sinuos, deasupra țărmului, între cer și pământ, între galben și albastru,între munte și mare...golful pare rupt dintr-o poveste cu șeici și cadâne, câțiva copaci par pierduți în imensitatea deșertului de nisip încins, câteva taverne, șezlonguri și o bucată de munte ce străjuiește plaja fără echivoc, închizând cercul explorărilor aici... 

La întoarcere, întrăm pe un drum oarecum asfaltat, ce pare să urce până în munte, drumul se îngustează până la absurd și ne duce la ceas de seară la un castel pe care vag îl bănuiam aici...un sat aparent uitat de lume, pe ale cărui străzi incredibil de înguste se plimbă turiști ținându-se de mână, cuprinși și ei de o vraja inexplicabilă...

Altă zi e dedicată cascadelor, căci așa cum bine ne spune Petrus, un localnic zen, ce-și petrece vara pe insulă, mesteșugind și vânzând suveniruri pe marginea unui pârâu, plajă și mare găsești oriunde, dar așa cascade...doar în Samothraki. Drumul până acolo e o potecă prăfoasă, printre platani și arbori al căror nume nu îl cunosc, dar care par chinuiți de un uriaș invizibil, sunt diformi și suciti și găunoși în forme înspăimântătoare....Prima cascadă e invadată deja de turiști, mai mult sau mai puțin îmbrăcați, o poți vedea de jos doar dacă înoți până la ea, noi alegem să urcăm, traseul este marcat cu punct roșu și are atâtea locuri de belvedere....a două o ratăm deocamdată (s-a dovedit ulterior a fi și cea mai frumoasă), a treia e accesibilă și pustie, așa că o parte ne oprim aici, e liniște, e soare, sunt stânci și golfurile astea parcă ne așteaptă pe noi :)



O parte escaladează mai departe și își ating obiectivul de a le vizita pe toate patru, noi ne bucurăm de pozele lor.
Sub soarele nebun al amiezii, vizităm și templul marilor zei, un ansamblu de ruine și vestigii antice, ce ne amintesc de Legendele Olimpului și aventurile năzuroșilor zei de altă dată...

Muntele. 
1611 m are vârful Fergari al muntelui Saon, ce străjuiește impunător insula și te urmărește parcă în oricare punct te-ai afla - pare deopotrivă mic, căci ce-s 1600 m, comparativ cu orice alt munte din palmares, și pare inaccesibil, căci cum pășești din mare, către piscuri colțuroase, strâmb croite și alandala înșirate pe zeci de km?!




În ultima zi aici, vine și rândul lui, dincolo de entuziasm însă, există și nelipsita îndoială, un avertisment discret al unui prieten mi.a spus să ne așteptăm la un fel de Mordor, în plus, localnicii vorbesc despre acest vârf cu mândrie și admirație, dar și cu oarecare pioșenie și teamă, îndemnându-ne să nu uităm că suntem în Samothraki...


Plecăm la răsărit, cerul e fără nor, răcoarea se risipește rapid, drumul urcă încet și sigur, curg apele de pe noi, noroc cu antrenamentul din Retezat, că încă respirăm normal. Praf, ferigă uscată, capre peste tot, platani pe jumătate colorați, marcajul E6, cărarea lină și ascendentă, asta e prima parte a traseului. Dăm într-o pădure de stejar (pitic la frunză și fructe), aerisită și luminoasă, se umplu ochii de verde, parcă totul a prins viață în jur, inclusiv zecile de insecte care bâzâie peste tot - zărim chiar câteva floricele, printre pietrele ce acoperă solul - e o liniște incredibilă, nu e nimeni pe munte, încă, așa că pășim alert, fiecare cu gândurile lui. Găsim un izvor aproape secat pe valea ce face trecerea către un alt versant și un alt marcaj - umplem sticlele cu apă rece, ce-mi amintește de izvoarele de acasă (este deja foarte cald și mă gândesc că apa nu e niciodată suficientă). Urcăm până la ieșirea din pădure, unde zărim întinsă în toate părțile culmea pietroasă și dezolantă a acestui munte, străjuit de bolovani uriași și cărări ascunse, munte ce nu și-a arătat încă adevărată față. Avem 3 ore de mers și abia am ieșit din pădure - peisajul este copleșitor, marea s-a unit cu cerul senin într-un albastru total, casele par piese de puzzle, iar muntele și-a așezat căciulă de nori pufoși, pe alocuri cenușii...să purcedem, după bulina roșie ce mai mult se ascunde decât se arată...așa ajungem pe un vârf dușmănos, cățărând peretele de stâncă și dând de un cuplu de bulgari de vârsta a treia, el îmi spune haios că lui îi ajunge cât a urcat până aici, să urc eu că-s tânără, el va mai urca dată viitoare, în altă viață...în față, se lățește creasta ascuțită și neagră a muntelui, pe care se văd la distanță considerabilă 3 vârfuri mai răsărite...deja știm că al nostru e, bine-nțeles, ultimul....


Descopăr bulina mai la vale și mă dau jos de pe spinarea dihaniei colțuroase, mă simt că un copil jucând șotron la scară mai mare, sunt veselă, nu mă doare nimic și simt deplin că dragostea dintâi e muntele, căci aici mă simt liberă, mă simt vie, fără griji și fără îndoială. 
Aici totul e simplu, totul e limpede, nu e loc de ezitare, nu e loc de răzgândeală, nu e loc de scăldat în două ape - aici ești tu, cel adevărat, cel cu care trăiești zi de zi, aici sufletul tău știe ce contează cu adevărat, aici e liniștea aceea primordială, aici ești mai aproape de Dumnezeu, aici orice gând poate deveni rugăciune, aici chiar și tu poți deveni cine ești, dacă vrei...
Jocul de-a cățăratul devine serios, cărarea urcă și coboară, trecem prin culoare înguste, înguste și ne cocoțam pe culmi amețitoare - fac poze în toate părțile, oricum transmit și cuprind prea puțin din măreția și frumusețea acestor locuri - marea e în depărtare, de jur împrejur, suntem într-un cerc albastru care a adunat la un loc toate culorile, nuanțele toamnei, griurile norilor ce se adună amenințător, negrul pietrelor, verdele strălucitor al pădurilor...


Compar traseul acesta cu alte creste sau munți prin care am ajuns, nu găsesc nici unul similar ca dificultate și grad de solicitare fizică și de atenție. Dar experiența, atât cât e, e binevenită, îmi face viață mai ușoară - așa concediu activ nu am avut niciodată cred...ajungem pe vârf, la 5 ore și jumătate de la plecare, vârful e un stâlp metalic pe care flutură ultimele rămășițe dintr-un steag alb-albastru...la pauza de masă, ne ajung din urmă patru bulgari gălăgioși, pe care îi lăsăm în urmă și care ne vor ajunge din urmă la un moment dat...s-a făcut foarte cald, cerul s-a înseninat de tot, noi ne ținem aproape de bulina buclucașă, așa că drumul de întoarcere pare mai rapid, coborâm într-una, umplem sticlele din nou cu apă rece și atât de bună, după alte 4 ore și la finalul celor 29 km, ne oprim la Therme, obosiți dar cu bucuria că am reușit să facem cunoștință și cu acest munte, nu foarte prietenos, dar atât de frumos....





Samothraki....Surprinzătoare. Vie. Sălbatică. Ofertantă. Colorată. Provocatoare. Uscată dar plină de viață. Și, chiar după ce crezi că ai văzut totul...încă mai ai de descoperit. Poate data viitoare. Poate într-o altă viață, cine știe ?