8 august 2018

Vara lui 2018


Îți mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea cu rădăcini delicate într-o iarnă cu dimineți blânde, când ți-a spus simplu și ai crezut "am venit să te văd". Cu gust amărui și miros de cafea aburind, cu ferestre mari și flori crescute cu prea multă grijă în umbra pleoapelor plecate în fața evidenței.

A fost vara aceea cu ochi verzi și nopți lungi, fără întrebări și fără îndoială, fără zbucium și fără durere, a fost vara aceea care a adus liniște și ne-a furat timp, tihnă pentru suflet, pentru voi, pentru tot ce nu poate fi. 
Când timpul era de plastilină și căpăta formă de joacă, atunci când era împărțit la doi - și se chircea dureros când distanța se așeza în drepturile ei, firesc, în cotidianul strâmb al zilelor noastre. 

Vara lui 2018 a fost una de nepovestit, căci i-au lipsit căldura, poveștile și morala. S-a sfârșit, încă înainte de a mai începe.

A început cu ploi reci și ceață densă peste drame scoase la drumul mare, cu zile cenușii și încrâncenări învechite, pornite din frustrare, din neînduplecare și refuzul de a coborî în pivnița cu angoase…a continuat cu ploi lungi și furtuni devastatoare, înăuntru și în afară, cu nori negri și curcubee ca un zâmbet larg al cerului ostenit…cu răbufniri tăioase și sămânță de îndoială atent sădite pretutindeni, de ”grădinari” egoiști, dornici de afirmare.

A fost vara lui 2018 o vară plânsă de ploi și în continuă mișcare, precum un montagne rousse - cu linii drepte și planuri conturate, numai bune de încălcat. Un carusel cu vârfuri atinse și căderi amețitoare, un dans pasional între ego și alții, între autentic și manipulare, între rațiune și gând, între emoție și conștiință, între a fi și a face.

Între mine și tine e un vid și o punte, strâmb croite cu un fir aproape invizibil de speranță, bucurie, neatârnare. 

În vara aceea, deformată de liniștea mereu tulbure, am redescoperit gustul deplin al libertății simple și al detașării de dependența altora – lupta lor nu e lupta mea și fiecare își croiește singur soarta - am strâns în mâini șufe de sprijin spre înălțimi, mâinile întinse altădată în gol s-au transformat în prietenie, s-au așezat și s-au decantat ape de prea multă vreme tulburi...

Atunci, în vara lui 2018, alergarea a devenit "mișcarea noastră de rezistență", când, la strigarea noastră, au venit prieteni din cele 4 colțuri ale țării, indiferenți la culoarea codurilor, atunci când cântecul ne-a unit din nou și zâmbetul ne-a încălzit inima, dându-ne forța să mergem mai departe, să visăm mai mult, să credem în autentic și să devoalăm măști goale de conținut. A fost vara care ne-a risipit în cele patru zări, cu preocupări și pasiuni diverse, lăsându-ne doar speranța că ne vom regăsi cândva, mai buni, mai curați, mai sinceri…
A fost vara în care vechi prieteni au dispărut, fără veste și fără motiv, căci drumurile se mai și despart uneori, când orgoliul învinge și uitarea e lege.

Îţi mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea intensă ca un cutremur și caldă ca un sărut – când te-ai schimbat și ai păstrat în tine furtunile, când ai zâmbit albastru și ai plâns verde, cu ochii larg deschiși către orice va veni, când ai întins brațele timid, într-o îmbrățișare fără promisiuni, fără viitor, fără vină…când ai lăsat timpul să-și toarcă povestea și ai trăit simplu, până la epuizare, tot ceea ce avem, clipa de acum, aici, atât…





A fost vara aceea vara în care oricâtă distanță s-ar așeza între noi, îți va fi dor de mine în fiecare zi și n-ai să mă găsești niciunde, până când toamna nu ne va bate din nou, cu blândețe și noi provocări, în ferestre mari, deschise prematur către nicăieri, către noi povești, către alți „noi”…








11 iulie 2018

Bate Toaca - pentru tine !

Ideea de a alerga la Bate Toaca a apărut prin 2016...dar anul acela nu s-a putut, prea multă nebunie la muncă, examene, oboseală etc. Anul următor, a existat dorința, nu și putința din motiv de prea multe ture și prea multă oboseală și prea multe weekenduri ocupate....astfel încât, în cel de-al treilea an...am trecut la fapte. Am început cu crosul de la Curtea Domnească, organizat tot de Andrei. Am supraviețuit și mi-a și plăcut….

Data concursului de alergare Montană Bate Toaca s-a cam schimbat în fiecare an - Andrei a reușit să fenteze vremea de câteva ori, concurenții având parte și de soare și de vreme bună, în general...anul asta însă... paparudele au venit și ele să alerge la maraton probabil, căci ploile au început cu o săptămâna înainte și s-au oprit la vreo săptămână, după, aducând cu ele și sămânța de îndoială că "ce-o să facem noi acolo pe ploaie"? 
O să alergăm, o să mergem, o să facem ceea ce ne-am propus să facem, așa mi se pare normal. Puține antrenamente, ceva echipament adecvat, încălțări de alergare cumpărate înainte cu o zi (știu, nu e indicat, dar na...), toate în viteză că așa îmi șade bine. Cu o seară înainte în camping, printre voluntarii noștri, mă simțeam stingheră, nici alergător de-adevăratelea, nici voluntar, însă cu urmaș de nădejde, Ioana preluând  tricoul de voluntar în locul meu - atmosfera caldă în ciuda ploii, frenezia și entuziasmul alergătorilor titrați, frământările celor de lângă noi, cadența sâcâitoare a ploii....toate împletite într-o imagine unică și bine întipărită în rândul amintirilor de păstrat. 

La start eram cu toții uzi - o ploaie insistentă ne-a însoțit de la început, însă energia pozitivă a oamenilor ce zâmbeau în ciuda ei, mi-a dat o stare de bine și de calm, ce poate fi rău, când faci ceea ce îți doreșți?! La ce folosesc lamentațiile și îngrijorarea, când nu ai altceva de făcut decât să te adaptezi condițiilor și să dai ce ai mai bun sau…să te duci acasă la căldură.
Panta până la intrarea în pădure a fost așa, de încălzire. Nu am viteză și am mizat pe ritmul susținut și pe continuitate. Am mai urcat o dată pe ploaie la Fântânele, noroiul a fost la fel de generos și bălțile la fel de ofertante. Oricum nu mai contează, așa mi-am tot zis, papucii erau plini de apă și noroi, geaca de ploaie era mai mult de formă, doar setea creștea direct proporțional cu numărul picăturilor de ploaie...poze și hidratare la Fântânele. Apoi coborâre spre Duruitoarea, aici se poate alerga, trec ușor pe lângă câteva fete care (încă) mai feresc bălțile - oricum nu mai contează, repet cu încăpățânare și relaxare :).
La Duruitoare, alte poze și apă multă. Niciodată n-am văzut-o așa furioasă, așa învolburată, și totuși voluntarii zâmbesc....scările astea urcă spre un cer prea înnorat, iar cărarea e deja un rău în care te afunzi fără să știi până unde, de-aici urmează greul...

Mi-ar plăcea să scriu frumos despre cât de înălțător a fost...cu metafore și vorbe atent alese, despre cât de bine m-am descurcat și ce curajoasă am fost...dar acolo am fost eu cu mine și știu că am ezitat, am strâns din dinți, m-am întrebat ”de ce oare”, și mai știu că a fost greu, al naibii de greu pe alocuri. Că am vrut să mă întind pe jos și să nu mai urc nici un pas la deal, pe suișul Poliței Arinis, care părea că s-a ridicat până la cer, fără să mă lase să trec....furie, neîncredere, dezamăgire, încrâncenare și o sămânța de renunțare sălășluiau simultam în mine...și s-au calmat toate cu o pauză de respirație și un baton de cereale cu urme de ciocolată...trecea pe acolo, că din întâmplare Max, care a avut răbdare să nu mă lase să zac uitată în momentul de rătăcire...Mulțumesc !

Citeam acum ceva vreme ce scria un prieten despre motivația sănătoasă….
”Motivația este o stare de spirit al scopului pe care nu îl uităm. Nu este focul dinăuntrul nostru, este răbdarea și înțelepciunea de a stă în genunchi și a suflă peste el atunci când bate gheață, vântul și ploaia”. 

Așa am ajuns pe platou unde vântul rece și ceață densă m-a izbit fără milă în piept și m-a trezit la realitate....da, e competiție, și nu-ți poți depăși slăbiciunea decât singur, nu sprijinjndu-te mereu pe ceilalți, decât dacă faci următorul pas, decât dacă te ridici din mocirla și scuturi pojghița de comoditate și confort....după ce vei fi dat jos toată spoiala și toate straturile, atunci vei șți cine ești și ce poți...nu demonstrând altora că poți, nu cerând păreri în jur, ci demonstrandu-ti ție că ești cine crezi că ești și poți ceea îți dorești...

Am fost voluntar din 2013 la Bate Toaca, în fiecare an dar niciodată în condiții că astea...mă uit la bieții voluntari adăpostiți (sau nu) de ploaia dușmănoasă și vântul ce suflă, stau de ore în șir, și mai au puterea să ne zâmbească, așa că nu-mi.mai vine să spun eu, că mie mi-e greu...
Mă gândesc și la stresul pe care îl are Andrei, până îi va vedea pe toți jos…așa combinație de determinare, pricepere și bun simt, elegantă, cum fac băieții ăștia trei, în echipă, Andrei, Adi și Răzvan, mai rar am întâlnit…



Aproape de cabană, se aude țiuitul sirenei și cu greu disting un fotograf în iarbă...mă ia pe sus și mă îmbrățișează incredibil de călduros Alina, nici nu știe ea ce bine îmi prinde îmbrățișarea ei. Mi-e foame, se răzvrătește organismul și încearcă să-mi pună bețe în roate...iau un pumn de cașcaval și fructe uscate și fug, știu că de aici încolo nu mai am nici o scuză, pe coborâre mă simt în largul meu....doar să nu greșesc direcția, ceață s-a lățit peste tot, depășesc câțiva alergători, mă depășesc și pe mine alții...mă îmbrățișează și Narci, încă o doză de energie. Alergăm cu toții, respir normal și încă mai avem energie să și glumim, ne tachinam cu alți alergători de calibrul nostrum (fără să vreau, mă întreb dacă oi fi ultima rămasă pe munte la ora asta...)

După Fântânele, coborârea se transformă în tobogan. Adidașii mei și-au schimbat culoarea de nenumărate ori - noroc cu bălțile și pârâiele că se curată instant, și-au făcut treaba perfect, nu am alunecat nici măcar o dată. Ies în șosea și văd un mic afiș motivațional, ”dacă era ușor o făceau toți”, încep să rad, stăteam încordată de ceva timp, concentrată pe ritm, viteză, pietre, noroaie etc. Și încă unul "astăzi eșți deja mai bun că ieri". Mi-au mers la suflet, bravo Nivea pentru idee. Toboganul devine periculos, până la pârâul din vale, cu porțiuni de argilă și iarbă năclăită cu mal. Ies în șosea și oamenii se uită ciudat la mine și la noi, suntem niște arătări botite, uzi, stropiți cu noroi până peste cap, dar avem un zâmbet....

Până la camping, nu m-am mai oprit.
Știam că s-a terminat, că am dus și cursa asta la bun sfârșit.
Că a meritat fiece pas și fiecare încordare de mușchi. Pentru că mi-am dorit să încerc. Pentru  că mi-am dorit să știu că pot. Pentru că n-a contat timpul sau clasamentul, ci mulțumirea mea sufletească și satisfacția acelui "am reușit", când la final, ioana m-a îmbrățișat mai călduros că niciodată...





6 iulie 2018

my kisses back

Din oră în oră, la radio se difuza aceeași melodie cu versuri ritmate, ascuțite și fără echivoc –


 I want my kisses back from you
 I'm takin' all my kisses back from you
 And every breath you held on to
 I'm takin' all my kisses back from you
 Give me the hello's and goodbyes
 And pack up every morning and goodnight....

-zâmbea și o lălăia absent până data următoare, când se încrunta și o lua de la capăt - ironie și dorință în același timp, căci cum ar fi putut să bată din picior și să ceară înapoi tot ceea ce dăruise sau crescuse in interior, cu migală și emoție,  fără a-și da voie mai departe de atât ?!

Îi zvâcneau tâmplele și rămânea încleștată intr-o ordine obiectivă impusă de toată vânzoleala dimprejur. Se fixase atent cu picioarele în pământ, înainte să o ia valul de nebunie ce creștea de la zi la zi - avea nevoie de luciditate, de stăpânire de sine și de hotărâre, căci cine să ia decizii în locul ei ?!

Tânjea însă adânc după limpeziea zărilor și după căldura ce altă dată umplea camera goală fără că vreunul din ei să facă vreun gest  - se ofilea sub ochii lui, întrebători, într-o agitație mută și o oboseală de toată nimicnicia banalelor fire despicate inutil la nesfârșit.
Avea nevoie de aer.
Avea nevoie de căldură. De albastru.
Avea nevoie de un simplu gest care nu se întâmpla niciodată, dar plutea împrejur - se simțea secătuită și din ce în ce mai absentă, prea mult cotidian, prea seacă trecerea zilelor, prea puțin timp, prea puțin timp acolo unde nu era nevoie decât de prezența lui. 
Și-atunci...ce idee bună, să clipesti din ochi de trei ori, ca în povești și să rostești cu ochii mijiți o vrajă și să iei înapoi tot.
Gândurile și nopțile nedormite.
Zâmbetul și brațele întinse mereu pe jumătate, într-o îmbrățișare ce nu e niciodată oportună. 
Privirea aceea cât toate cuvintele nespuse dar plutind în derivă, verde, albastră, fără orizont și mai ales fără teamă....
Să iei înapoi căldura și apropierea și clipa aceea de fiecare zi, când o simplă bătaie în ușă îl făcea să tresară sau să numere pașii, pe care îi recunoștea după determinare...

 I want my kisses back....

Ce bine ar fi...să îi ia tot, căci și așa nu îi foloseau, să-și ia totul și să le păstreze pentru inima ei încâlcită și secătuită de o așteptare ce nu avea să se termine nicicum – să-l lase și pe el gol, în noianul de lucruri de făcut, reci și absente, fără urmă de frumos sau de emoție, caci cine mai are nevoie de emoție, în lumea asta a oamenilor mari ?!?

Să croiască în jurul ei o platoșă de cuvinte de lemn, alese cu grijă și goale de miez, plicticoase, care să o îmbrățișeze neutru și să o păzească de dorinta asta năucitoare de a întinde mereu brațele către el, într-un dans inefabil, tăcut și din ce în ce mai pustietor, în absență....

16 iunie 2018

avem (nevoie de) timp




Zâmbea…

Cu buzele, cu ochii, cu fruntea, zâmbea, se lumina la față când îl privea - și privea atent, adânc, fiecare gest, fiecare ezitare - căci creștea neudată o sete de a ști, de a găsi acolo, bine ascunsă, sămânța de bunătate simplă, de zâmbet dezinteresat, de cald, de frumos. Blândețea din vorbă și din gesturi. Prezența.

Lumina aceea și zâmbetul cald, copilăros, îi dădea o frumusețe aparte - căci cuprindea în ea toată inocența, dăruirea, bucuria trecătoare a unei clipe. 

Căci, ce altceva ne dorim mereu, decât să avem timp ?! 
Timp pentru noi înșine.
Timp pentru cel de lângă noi.
Timp pentru cei dragi.
Timp pentru a primi și pentru a dărui. Pentru a face și pentru a lăsa ceva în urmă.
Timp pentru o poveste și o vorbă bună, din când în când.
Timp pentru a fi si pentru a simti. 
Pentru a fi prezent acolo, în secunda aceea dintre două plecări, ce nu se destramă și nu dispare din amintire, nici chiar atunci când timpul a trecut.

Când nu-ți dorești decât ca timpul să mai stea, măcar un pic...pentru că...n-ai cum să știi, niciodată…



28 mai 2018

missing

"Lipsește ceva"

Așa începea, când simțea că înăuntru se face un gol (era déjà acolo poate sau a apărut  de curând, cine mai știe) care nu se mai lăsa ademenit, nici cu duse și venite, nici cu acei mulți oameni dimprejur, nici cu aventurile demne de un roman bine scris. 
Privea  atent și cu mirare puzzle-ul din fața sa, ochi adânci și limpezi, mâini elegante și mereu curate, un calm molipsitor, un zâmbet în colțul ochilor și totuși de nedescifrat. De-aia se cheamă puzzle - iar rezolvarea lui vine mereu din exterior către interior, așa învățase pe vremea când era copil, marginile, colțurile, apoi conținutul. Fiecare piesă lipsă, pe rând. 
Așa că dă târcoale tiptil, face un ocol lung și ezitant, apoi încă unul. Pășeste însă apasat și gravitează împrejur, pentru că toate ezitările sunt strâns încolăcite pe un cuib de fluturi colorați și de nestăpânit.
Caută. 
Și respiră adânc, stând destul de departe, undeva în fundalul gri al cotidianului, e liniște în prezența lui, liniște si soare blând.
Piesele unui puzzle neînceput sunt risipite în vorbe aruncate la întâmplare, priviri lungi și gesturi neterminate. Când zilele trec prea repede și le aștepti pe următoarele. Undeva acolo, în aerul neîndestulător și irespirabil dintre ei, există niște răspunsuri, dar cine să rostească întrebările ?
Fiecare moment de nemișcare între a pleca și a rămâne. 
Fiecare metaforă transformată în zâmbet neînțeles în afară. 
Fiecare umbră de albastru preschimbată în flori verzi la ferestre ce nu se deschid.
Așa creștem.
Așa înflorim.
Așa simțim gustul dulce-amărui al bucuriei simple cu aromă de dimineți cu cafea.

Până când ne vom revedea.

7 mai 2018

Fără ea



Se trezea dimineața devreme, cu ochii pe fereastra cât jumătate de cameră – de la răsărit până la apus, era lumină, o baie de lumină totală, o dureau ochii și tot nu se sătura de privit către nicăieri, spre zări albastre. Iubea ferestrele mari. Și-ar fi construit o casă cu pereți din ferestre, să intre lumina, să strălucească soarele, să cuprindă în fiece clipă cerul, albastrul acela infinit pe care îl purta oricum pe retină, chiar și când închidea ochii, să nu mai vadă nedreptățile lumii ce o înconjurau…

Privea adânc, dincolo de aparența de care se izbea zilnic. Scruta atent lucrurile care o înconjurau, oamenii cu care se intersecta, învățase odată demult că ochii sunt oglinda sufletului – ați observat cum zâmbesc ochii, natural, instinctiv, autentic, așa cum nici un alt zâmbet nu e?! Cine nu zâmbește cu ochii, e mai trist și mai gol, oricât de zgomotos ar râde și oricâte zâmbete largi și-ar lipi pe față…

Privea către un acolo doar de ea cunoscut și atins în momentele în care se conecta insesizabil la emoția celui din fața ei – fire nevăzute o legau indescriptibil de anumiți oameni, cărora le simțea adânc starea de spirit, zâmbetele interioare, căldura neexprimată decât stângaci sau cifrat, emoția aceea necuprinsă într-o secundă ce dăinuie totuși. Nu putea trăi altfel, decât autentic, și furtunile și calmul, cu o intensitate ce speria și te lăsa fără reacție – așa cum rămâi nemișcat, spectator al furtunilor de vară, în dosul ferestrei, admirând și totuși binecuvântând distanța de stropii mari de ploaie, fulgerele tăioase și vijelia trecătoare…așa cum te bucuri de curcubeul ce vine după sau de mirosul proaspăt al asfaltului încins.

Era o ființă solară, până în adâncul sufletului, și el albastru, cu tristeți adânci precum iarna polară. Tânjea după lumină și, precum în legenda cu floarea-soarelui, își îndrepta zâmbetul după sclipiri atât de efemere că păreau simple închipuiri. 
Aștepta în tăcere și cu speranță, o nouă zi, un nou crepuscul, ceva nou, ceva bun, ceva…să poată merge mai departe, în fiecare zi…

29 aprilie 2018

Despre flori și alte buruieni


Motto: ”Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă”.

Există o vreme pentru plantat și există o vreme pentru cules. Căci e nevoie doar de o sămânță, aruncată uneori la întâmplare, pentru ca o nouă viață, o nouă ființă, o nouă metaforă să se ițească curajoasă de unde nici nu te aștepți. Și cum o floare nu poate crește fără un grădinar…mă duce gândul mereu, la micul prinț și florile lui. Și tot gândul mă aduce chiar și fără voie, printre ”florile” zilei, multe din ele ciulini sau buruieni fără nume. Căci, oameni suntem și muritori cu toții, dar sădim cu spor și cu migală semințe de speranță și încredere și admirație și iubire, în oamenii de lângă noi, cu credința oarbă în sensul și valoarea florilor ce vor crește ele mari odată…
Și ce dar mai de preț avem, dacă nu timpul nostru, niciodată de-ajuns, dar neprețuit când e bine împărțit, căldura noastră și toată atenția, fără de care nimic nu ar crește, poate o lacrimă, două, să ude pământul sterp și fără gând de rod, poate vreo rugăciune ca lucrurile să se îndrepte și să răsară simplu, natural, fără cazne mari și pierderi colaterale…Căci investim timp, chiar și atunci când rezultatul e incert. Dăruim căldură, chiar și atunci când e nevoie de distanță, intindem punți chiar și atunci când apa ne ajunge la gât sau ne lasă fără suflare.
Cine poate bănui câtă sudoare și câte nopti nedormite înseamnă o floare bine-crescută? Câtă dorință și câtă răbdare ascunde verdele crud și lucitor al frunzelor sau culoarea vie a petalelor încă imature?! Câtă grijă și veghe, să nu se usuce prea devreme, să nu o bată vântul imprevizibil, să nu o îndoaie furtuna tăioasă, să nu o rănească soarele nemilos, să nu o curme cruzimea vietăților dimprejur, să nu o fure vecinii pizmași pe strălucirea ei unică – căci toată lumea iubește florile, dar cine mai are răbdarea să le crească, să aștepte până-s gata a fi culese, de cine le merită și mai ales, la bun timp ?!
Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte. Cine n-a sădit o floare, să facă un pas în spate, să privească și să învețe să asculte, cu răbdare de chinez, cum crește iarba, frunzele, florile. Căci prea devreme și nedrept uneori, ne grăbim să culegem ceea ce alții, cu migală și dăruire, au sădit, au crescut, au ocrotit…
Iar în graba noastră, strivim, călcăm în picioare, năruim…uneori fără să ne dăm seama!

Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Pentru ea am ucis eu omizile, în afară doar de câteva, pentru fluturi. Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. 
Fiindcă e floarea mea.”

(Antione de Saint Exupery - Micul Prinț)


20 aprilie 2018

Poveste de primăvară III

... Se uita întrebător de jur împrejur, fără să zărească nici urmă de vocea ce încerca, sâcâitor, dar constant, să o trezească din amorțeală (poate doar își imaginase?!). Amorțeala aceasta pe care ceilalți o tratau drept detașare și indiferență, ținea loc de crisalidă - nici așteptare, nici destin, știa doar că într-o zi, când pereții se vor despica și mici fisuri imperceptibile vor ajunge la miez, ceva semnificativ se va întâmpla. Simțea uneori că aparține unei specii diferite, se privea curioasă și știa că într-o altă viață (cine le mai ținea socoteala?!) fusese un început – o sămânță, un ou, un punct în mișcare.

Și, precum fluturele, la începuturi, își așeza sămânța pe un teren primitor, așa căuta mereu, cu răbdare un loc potrivit – pentru sine, pentru a rămâne, pentru a construi. O larvă – sau poate un adăpost. Unde să se dezbrace ușor de hainele ponosite ale anilor duși, de măștile slinoase și îndoielnice ale unor roluri în care nu se mai regăsea, de încălțări prea largi și care mai mult îi răneau picioarele decât să o ducă pe drumul cel drept – să le lase și să își ostoiască pielea fină, neatinsă, cu primele raze ale unei primăveri premature – să renască și să se recunoască, așa cum recunoștea primele semne ale unui nou anotimp, primii stropi de ploaie ce prevesteau furtunile cotropitoare ce urmau să vină.

Ghemuită, cu genunchii strânși, în adăpostul ce-și pierduse culoarea și forma, trăia intens, fiecare moment al existenței pe care o presimțea fremătând în interiorul ființei sale – se transforma și nu era cale de întors la începuturi. Fisura era inevitabilă și o aștepta zâmbind, așa cum aștepta ploaia, orientându-se după câțiva nori și eterna boare de vânt. Fluturele e încă ferit și doar câteva zile îl mai despart de zbor.

Știa.
Într-un fel ce nu putea fi explicat – privea adânc, dincolo de învelișul exterior pe care îl îmbrăcau și gândul și vremea și prejudecățile. Era acolo și într-acolo, vie și neînsemnată – doar vocea aceea insinuantă dispărea și apărea, jucându-i feste și invitând-o mereu la un joc de-a v-ati-ascunselea fără miză și fără final.

Se trezise și aștepta. Sperând…
Vocea aceea rece și străină de emoția cuibărită în timp, în colțuri de suflet, se îndepărta din ce în ce, până la pierire. Lăsa loc tăcerii, străjer de încredere al celor neîncepute și risipite în gesturi abia schițate, cu delicată sfială. 

Se deschidea dintr-odată o lume întreagă la picioarele ce abia învățau (a câta oară?! ) să pășească - aripi noi creșteau dinăuntru și se întindeau către zborul nesfârșit al libertății fără de care nu se poate - se înfășura timid în cuvinte lucioase dincolo de care doar ploaia își croia drum, din când în când, cu o lacrimă, cu un curcubeu, cu o străvezie rază de lumină. 

Era liniște.

Furtuna era aproape – mirosul de vânt și praf aspru o învăluiau în fiece zi – după o iarnă nefiresc de caldă, când își încălzise mâinile în buzunare prea mari – primăvara aceea nebună o înconjura de sus până jos, o copleșea cu miros de flori de cireș sălbatic și petale spulberate de haos. Se orienta după soare și după norii dezlânați atârnați pe cer, devenea ea însăși anotimpul nedefinit al ființei sale. 
Se îmbrăca în stropi mărunți de ploaie gri, cu miros proaspăt și șiroaie de gânduri, fără șir și fără zăgaz, izolând-o discret într-o lume ce nu-i aparținea și căreia nu-i aparținea, decât atunci când răcoarea dimineții căpăta pe neașteptate blândețea caldă și senină a unui răsărit, a unei cafele, a unei apropieri...

(Sfârșit )

15 aprilie 2018

Poveste de primăvară II


“Cioc-cioc ! Se poate ?”

Așa dădea buzna în încăpere, de fiecare dată, fără preaviz și fără să mai aștepte răspunsul dinăuntru – oricum ar fi intrat, nu părea genul căreia să-i placă să aștepte. Intra grăbită și flecărind, vrute și nevrute, umplea camera cu prezența ei, luminoasă și uneori zâmbitoare, dar mereu cu sclipiri în ochi și o energie ce te molipsea, oricât de blazat te-ai fi simțit. Se lumina de jur împrejurul ei, nu avea stare și agitația pe care o împrăștia în jur contrasta puternic cu un calm senin, afișat ostentativ când își rezema spatele drept de spătarul negru al scaunului tapițat, trecându-și piciorul drept peste piciorul stâng de parcă se așeza discret într-un colț de cafenea unde cântă muzică bună și miroase a cafea neagră.

Se așeza. Se ridica. Se așeza iară. Mai stătea o vreme rezemată de ușă, nehotărâtă să plece, așteptând mereu un cuvânt care să o facă să rămână. Pleca scurt și repezit, când nu găsea cuvântul. Pleca, doar pentru a reveni a doua zi, cu altă ocazie sau fără.

O privea amuzat cu o curiozitate nedisimulată – nu mai cunoscuse așa copil în trup de femeie, un amestec haotic de joacă și râsete zglobii, bucurie de a fi, energie și entuziasm, naivitate și răni adânci, neștiute și mascate cu grijă de zâmbete largi, convingătoare. Părea că știe ce face și știe ce vrea, până se fâstâcea inocent, la cel mai simplu gest de camaraderie. Simțea o dorință sâcâitoare să o protejeze, cumva, de tot ce putea fi împrejur.

Într-un fel inexplicabil, îi aducea aminte de tinerețea lui zbuciumată, trăită liber și fără grija zilei de mâine, când totul era bun și nimic nu îi îngrădea dorința aceea de nestăvilit, de a pleca  în explorarea zărilor și a necunoscutului. Când noaptea sfârșea în zile lungi, iar zilele păreau nesfârșite căci mereu le urma o noapte și zori de zi. Acum, se simțea ca un urs, căzut într-o hibernare lentă și sigură – crescuse și pășea apăsat pe drumul cântărit și bine-cunoscut, nimic neprevăzut, nimic neașteptat, pas cu pas, către ceea ce începuse să construiască mai de mult. Se simțea responsabil și atent și genul acela de om, pe care te poți baza. Un reper, pentru el și pentru alții. Cu bucuriile mici ocazionale, fără artificii, pe care ți le dă rutina aceea confortabilă, de o viață. Se simțea ruginit pe alocuri, trecut pe o linie fără întoarcere, retrăia amintirile povestind mai departe celor dispuși să mai asculte.  

Nimic nu anunța furtuna ce intra din când în când pe ușă, bătând la ușă formal și invadându-i spațiul în care lucra, în care gândea, în care respira…

Se cunoscuseră în tăcere. Era o ființă neobișnuită, o femeie care tace și care râde la copilării ?! Muncea în tăcere, cu o dăruire pe care rareori o văzuse la altcineva, fără să pună întrebări fără sens, fără să strâmbe din nas sau să ridice pretenții aberante. Îi plăcea liniștea și lipsa cuvintelor aruncate degeaba. Zâmbea des și convingător. Din orice. Și tăcea. În vremea din urmă, flecărea, despre vreme sau orice, uneori, stătea o vreme, privind spre zări albastre de ea înțelese, apoi dispărea, o zi, două, trei. Până la următoarea cafea. Sau până la următoarea vizită.

Îi stârnise curiozitatea.
O sămânță de îndoială – că rugina era doar o părere și o alegere, că viața nu e doar rutină și datorie, că emoția există și îmbracă uneori forma unui zâmbet luminos, sau a unei strângeri de mână la întâmplare. 
O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…

(va urma)

8 aprilie 2018

Poveste de primăvară I


Hei…you ! “Just pull yourself together
There's no point crying about it.”


O voce de deasupra tuturor negurilor îi vorbea. Părea că vine de departe și nu știa de ce i s-ar adresa cineva, vreodată, acolo, cumva. Așa că, mult timp, nu avu nici o reacție, stătea ghemuită cu genunchii strânși și mâinile adunate sub rotula lucioasă, cu pielea străvezie și nefiresc întinsă, într-o poziție de o măiastră flexibilitate – pentru care și cei mai îndârjiți yoghini ar fi invidiat-o.
Stătea nemișcată (și n-ar fi putut spune de când, dacă s-ar fi găsit cineva să o întrebe de când și mai ales de ce) - de ceva vreme, memoria îi juca feste și o păcălea deseori, așa că nu se mai baza pe datele din calendar, ci pe percepția subiectivă a trecerii timpului, după care măsura vag cele mai importante etape ale trecerii ei pe un tărâm unde, din ce în ce mai des, se întreba, cu uimirea unui nou-născut, ce caută?!
Nemișcarea era deopotrivă tăcere și teamă, curaj și nepăsare, acceptare și surpriză, liniște și înfiorare, căci acolo jos, unde găsise adăpost, era ferită de impresii și de iluzii, era stăpâna absolută a unui efemer regat, limitat și totuși necuprins, unde încăpeau, fără grijă, toate gândurile, emoțiile, sclipirile și zâmbetele unei generații întregi – semințe neprețuite ale tuturor poveștilor ce urmau să vină și care încă așteptau să fie scrise, pe pagini imaculat neîncepute, cu mâna delicată și tremurul firesc al oricărui început cu ”a fost odata...”
Se trezise acolo, fără preaviz, într-o toamnă aurie cu zile prea scurte pentru câte aveau să-și spună, când într-o dimineață oarecare i-a spus zâmbind verde și cald, ”am venit să te văd pe tine” -  răspunzând simplu tuturor gândurilor nespuse și sublimate în luciri albastre de licurici ascunși în hățișul tăcerilor de fiecare zi. Crescuseră pădurile și se uscaseră tulpinile ierburilor sălbatice ce sălășluiau peste tot și făceau umbră pământului, scuturându-și întâi sămânța șireată a îndoielii și a legilor nescrise care spun că nu se poate. Se crăpase pământul sub apăsarea fiecărui pas, căci fiecare umbră ce îmbrăca formă de gând, aducea cu sine uscăciune și adâncirea unor văgăuni neștiute și ticsite cu pânze de păianjeni niciodată acasă. Și peste toate, se lățise tăcerea, cel mai de încredere străjer, al celor neîncepute și neștiute.
Din când în când, fără să știe cum și de ce, găsea câte o dâră de lumină străvezie cu formă de raze și clinchet cristalin, ce îi amintea vag de râsul unui copil – se așeza tăcută alături, respirând încetișor și vorbind mai deloc, cu teama de a nu destrăma căldura clipei și emoția de a respira același aer, de a fi acolo, un moment suspendat în timp și imposibil de recompus vreodată…
Se ascundea deseori cu sfiala păsărilor de noapte, care veghează și le simți acolo, fără însă a le vedea sau prinde cumva, căci starea de trezie devenise un mod de viață, simplu și la îndemână, ferit de prădătorii avizi de cunoaștere și iscoditori până la prăsele – supraveghea atent și cu ochi ageri, ocrotitori, asupra a ceea ce avea semnificație și valoare doar pentru ea – mărunțișuri împrăștiate de-a lungul zilelor și nopților împărțite mereu inegal și nedrept.
Și uite că, acum aude voci. Un zumzet sâcâitor ce a trezit-o din somnolență și deopotrivă a nedumerit-o, căci nimeni nu știa unde își duce veacul și unde îi bântuie gândurile… Își ridică alene capul cu fruntea înaltă și înnegurată de vremi, privirea încețoșată de tristeți nebănuite căuta vocea ce pătrunsese așa dur în regatul cu grijă ascuns, al inimii sale – cine ești și ce vrei?!

(va urma)