17 septembrie 2017

Apuseni - o simpla poveste verde

Draga mea prietena, 

Iata ca dupa 3 ani de dorinta, am ajuns in Apuseni, intr-un binemeritat concediu de o saptamana. Dupa toate povestile de la prietenii care merg an de an aici, am plecat la drum intrebandu-ma in sinea mea, ce-mi va oferi mie muntele asta, ce-oi mai putea eu descoperi nou, fata de tot ceea ce stiam deja...cu o tona de bagaje, sa fie de toate, drumul a fost aparent scurt si calduros, pana la Rachitele, punct din care, pana in Poiana Glavoi, am crezut ca masinile or sa cedeze nervos :) – ne-a lasat in pana doar toba de esapament a Daciei lui Alex, ce a pus la grea incercare abilitatile de mecanici ale baietilor.

Sambata seara tarziu, descindem in renumita Poiana Glavoi, un fel de Fata Morgana a vacantelor mele aproape inexistente din ultimii ani.

Despre ce sa-ti povestesc mai intai? Despre zecile de masini insirate pe pajistile nesfarsite, despre soarele ce mangaie bland, cu ultimele raze, culmea molcoma si intesata de brazi, despre un freamat de oameni si placut urechilor de muntzoman, despre iarba verde si deasa, imbietoare ca o ispita,  corturilor neintinse? 


Poate ar trebui sa incep sa-ti povestesc despre Roda si Micu, pe care ii stiam tot din povesti, care ne au primit ca pe niste buni prieteni care nu s-au vazut de mult, cu placinte pufoase si cartofi prajiti cu telemea, aburind irezistibil. Da, e concediu, putem sa ne facem de cap si sa ne bucuram de traiul simplu si exact. Viata poate fi simpla, asta a fost prima impresie si cea care avea sa-mi fie laitmotiv in zilele urmatoare. Cu gand de liniste si detasare am venit catre muntii astia noi si plini de mister, cu inima impacata si cugetul liber, am plecat mai departe…


Seara la foc facem planul pentru urmatoarele zile, pentru trasee cu nume de poveste, Cetatile Radesei, Cheile Galbenei, Focul viu, Poiana Florilor, Cheile Somesului cald, Cascada Evantai, Avenul Bortig, Cetatile Ponorului...nu e graba, pare ca timpul are nesfarsita rabdare cu noi si sentimentul acesta deplin, ca avem timp ne aduce zambet si relaxare. Asa ne amagim deseori, ca avem timp si putem sa il si pierdem…dar aici alegem sa il castigam – noaptea se lasa rece cu bolta de stele si umezeala ce ajunge la os, vai de capul celor cu sac de dormit de vara…

Duminica in Glavoi incepe cu o cafea aburinda si sune de talangi mioritice, oile traverseaza versantul din fata noastra, ordonate si fara graba. Peste noapte, verdele a capatat nuante de alb, un strat gros de bruma a imbracat pajistile si ne-a luat pe nepregatite. De mult timp insa, nu am mai dormit asa bine, stii doar povestile mele de nesomn din noptile la cort, iata ca a venit timpul sa facem pace si sa ma bucur de natura – ajuta ce-i drept si iarba deasa, locul de cort perfect drept, linistea inalta din acest templu natural.

Despre traseele din aceasta zona n-am sa-ti povestesc foarte multe, muntii acestia i-am indragit repede altfel decat prin provocare sau adrenalina. Mi s-au insinuat in suflet tiptil, ca un dor sau ca o nostalgie, a unei existente primordiale, unde nu exista zbucium sau indoiala, unde fiecare adiere de vant are un rost, fiecare susur de apa inseamna limpezime, unde fiecare piatra te face sa deschizi larg ochii, unde lumina si intunericul se invaluie intr-un dans fara sfarsit, unde verdele inseamna viata si vindecare, unde povestea sta in ciripit de pasari sau ciugulit de zmeura, mure si afine, caci da, draga mea, am dat iama in boschetii de zmeur si ne-am infruptat din mure negre ca ochii de tigan si zmeura aromata ca promisiunea unui sarut.
Am pasit pe covor de muschi viu, printre copaci fosnitori si paduri aparent neatinse, la fiecare cot, ciuleam urechile asteptandu-ne la vreo intalnire misterioasa. Soare bland si inima usoara. Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua J

A ajuns si Robert in tabara, pentru a doua oara in doua saptamani – asta spune multe despre ce inseamna Apuseniul pentru noi. Alt traseu, alta echiipa, astazi suntem cu copiii, deci e agitatie si voie buna, asa se caleste rabdarea – mai ales a celor care nu sunt inca parinti – fiind totodata o ocazie sa devenim si mai responsabili. Pestera, sufe, lanturi, umezeala, pietre alunecoase, lumini si umbre tainice, traseu la lumina frontalei in mijlocul zilei, iata si provocarile si adrenalina, sa nu cumva sa ne culcam pe o ureche sis a ne relaxam de tot. Pasesc apasat si-mi amintesc de Camino, gandurile zburda in voia lor, pana se face liniste si devin una cu natura inconjuratoare, nu e semnal la telefon, nu sunt problem de rezolvat, nu sunt solutii de cautat, e asa cum trebuie sa fie – fiecare pe drumul lui, purtand intrebari sau certitudini. Suntem mici de tot si atat de efemeri in fata acestor Cetati, a acestor monumente naturale ce coplesesc prin grandoare si permanenta, ne lasa muti de fascinatie nedisimulata.

Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a treia J
Dar inainte de asta, a fost foc de tabara si a gatit Alex. Au fost povesti si a fost cantec de chitara. Oamenii dragi aproape. Cer cu mii de stele. Si frig umed de toamna.

Au mai fost zilele astea alte cetati. Pesteri si drumuri parca neumblate de alti oameni. Avenuri misterioase si lanturi prea putine pentru dorinta de explorare a fetelor, Poiana Ponor cu verdele total si linistea deplina, ape unduind bland peste pietre colturoase dar cunoscandu-si locul in ordinea fireasca a mamei-natura. A fost timp pentru citit si pentru stat in leagan, in serile umbroase sau la cea mai buna cafea, cea bauta cu prietenii, a fost iarasi trecerea oilor si cantecul talangilor, o alta chitara si cantece nemaiauzite la vreun foc de tabara. A fost hotararea Ioanei sa se apuce din nou de chitara. A fost catararea pe stanca a fetelor mici si ambitioase. Au fost serile calde la foc, cu paste iuti din hribii culesi de Irina, cu Roda si Micu si o pereche de tineri casatoriti ce nu stiau ce frumos e in Apuseni si ce minunatii se ascund La Grajduri (nume dat Poienii Glavoi), au fost hohote de ras si glume desuchiate, a fost un urcus imposibil si cateva pesteri, memorabile, Meziadul este fabulos, as fi stat acolo o zi intreaga, dar a fost, peste  toate, o stare de bine si o rupere de ritm ce m-a surprins si m-a acaparat total in cele cateva zile in afara civilizatiei.


Se poate trai simplu si frumos, cu inima usoara si fara indoiala, cu spatele drept si privind drept inainte. Chiar daca e greu si chiar daca drumul nu e usor. Chiar daca uneori ramai singura si te intrebi ce ai putea sa mai faci. Atunci cand stii ca ai facut tot ce ai fi putut, la un moment dat…mergi mai departe, caci timpul pare sa nu mai aiba atata rabdare…



PS. Pentru cand te vei hotari sa pasesti tu insati pe aceste meleaguri de basm, sa gusti din bunatatile simple de aici si sa cunosti pas cu pas tot ce e nou, iti las cateva repere, sa nu cumva sa le ratezi:


9 august 2017

Vara lui 2017

Îți mai aduci aminte vara lui 2017? 

A fost o vară împărțită în două lumi - una a speranțelor, alta a dezamăgirilor, toate pentru noi, cei supuși greșelii. 
A fost vara aceea o vară în care curajul a luat formă de șfichiuiri tăioase și efervescente ca bicarbonatul în paharul cu oțet. 


Vara lui 2017 a fost despre creștere și renunțări. Despre cum am crescut monștri și i-am dezlănțuit. Despre cum am deschis larg ochii și am scormonit printre măști alunecoase, căutând omul de odinioară. Despre cum viermii au ros adânc, fie s-au preschimbat în fluturi ce și-au luat zborul. 

A fost vara aceea în care am râs mult și cu suflet, fie pe creste de Parâng, fie pe creste ascuțite de Via Ferrata, fie pe cărări bătătorite de Făgăraș. Când ne-am lipit de stânca rece și am închis ochii, căutînd până în cele mai de departe zări. Când în bucătăria verde, am mâncat înghețată cu toții din aceeași cutie și am plâns din cauza usturoiului ce a devenit lait-motiv.

Când am înțeles că nu numărul lor contează, ci calitatea, omenia, caracterul. Când am înțeles că prietenia stă în fapte mai mult decât în vorbe atent meșteșugite. Când oboseala a atins cota de avarie. Când s-au ars punți și s-au deschis orizonturi nebănuite. Când să privești înlăuntrul tău a devenit misiune imposibilă.

Vara lui 2017 a fost scurtă și intensă ca o furtună de vară cu picuri reci și grindină ascuțită. Ca un amurg mut pe un vârf de stâncă pustie. Ca un foc de vreascuri trosnind între oameni ce trăiesc din nou aceeași emoție, în aceleași acorduri de chitara, sub același binevoitor cer cu stele. Când ne-am trezit înlănțuiți într-un cerc fără sfârșit, capcană a propriilor întrebări nerostite și mereu amânate. 

A fost vara aceea o lecție aspră, început și sfârșit. Al iluziilor, al plăgilor, al amăgirilor. A fost vara aceea în care am ars până la capăt, scormonind în cenușă după cioburi de senin.

A fost vara lui 2017 o vară strașnică. Care a început curat, după ce tot întunericul se va fi stins și ușile se vor fi închis definitiv, sub semnul implacabil al schimbării care nu mistuie ci transformă.


În vara lui 2017, din cenușă s-au ridicat muguri, iar speranța ne-a îmbrățișat ca în orice poveste vrednică de a fi spusă mai departe…

16 iulie 2017

Despre Cupa din spatele povestilor...

Fără poveşti, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gîndului şi al speranţei, fără iubire. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Pregatirea Cupei a inceput cam de anul trecut, dupa ce facut analize, am invatat lectii si am tras concluzii. Anul acesta, in primele 6 luni, am avut 2 zile de sambata state acasa – o sambata si o duminica, in rest, la fiecare sfarsit de saptamana am avut ateliere cu tinerii, tabere, proiecte, ture de multe sau alte activitati. Cam mult, zice lipsa mea de somn si cearcanele stravezii, dar merita cand vezi bucuria din ochii lor si faptul ca duminica dupa amiaza mai ca nu mai vor sa plece acasa.

“Dupa Cupa, promit ca iau o pauza si ma odihnesc si incep si eu sa mai fac cate ceva pt mine, nu doar pt altii” – asa suna promisiunea mea la care cei de langa mine izbucneau in ras. Am suflecat manecile sip e la inceputul lunii mai am dat startul la organizare – grup de lucru pe facebook, mailuri, liste – sa stie toata lumea ce facem, sa-si  aleaga fiecare ce vrea sa faca, cum vrea sa se implice, este loc pentru toata lumea si atat de multe de facut ca am putea munci toti cot la cot. Listele-s gata, responsabilii la posturi, Andra vine cu ideea sa lespunem oamenilor povestile noastre, sa facem si niste banere sa ii incurajam pe traseu si sa le dam motiv de meditatie, Narcisa adapteaza proba surpriza, de fapt, toate se adapteaza dupa tema si motivatia acestei cupe….


Ceahlăul e un munte cîntat de poeţi şi înţesat de poveşti; cărturarii îl aseamănă Olimpului sau Pindului. Sihaştrii au vieţuit aici din cele mai vechi timpuri, lăsand în urma lor nume precum Ghedeonul,Bîtca Popii, Turnul Sihastrilor sau La Chilii. Atîta frumuseţe, istorie şi spiritualitate la un loc e greu de gasit în altă parte. Stîncile sale, nu foarte înalte, au forme ciudate, chipuri de zîne adormite sau zei păgîni ce au născut sute de poveşti pe care bătranii le istoriseau în serile de iarnă, la gura sobei.

Entuziasmul creste. Tinerii din Award vor si ei sa ajute, se deschide alta lista, uit de ei, are cine sa se ocupe. Am si eu listele mele, iata ca e gata si invitatia, de dus la sponsori si oficialitati, evenimentul e public si pe facebook, mediatizat zi de zi, oricine iubeste muntele si oamenii e binevenit si il primim cu bratele deschise – asteptam vreo 300 oameni, prieteni din toata tara dar si oameni care vin pentru prima data. Cu o saptamana inainte, o tura scurta in Parang, pentru sufletul nostrum si pentru incarcat baterii – mi-am luat concediu in perioada asta, sa fiu sigura ca ma pot ocupa de tot ce e de facut…sunt linistita, au fost muuuuulte intalniri si sedinte de lucru, fiecare stie ce are de facut, pentru ca totul sa mearga struna. Asa echipa n-am avut niciodata, plus voluntarii tineri – cati or fi – aflu cu uimire ca sunt 42 copii…nu-s sigura ca am atata treaba pt ei J - lasa ca ii impartim, Doru cu fotografii (fara numar), unii in posturi pe traseu, altii in tabara, la ceaunul cu fasole, altii la primire, deci peste tot J.

Vineri aterizeaza si Octavia cu Octav, forte proaspete si entuziasm fara limite – eu ma simt deja obosita si respire caci stiu ca voi avea ajutor de nadejde. Stam pe covorul din biroul Andrei si ne minunam ce faine sunt diplomele si ce bine se potrivesc cu trofeele Brandusei care s-a intercut pe sine inca o data, mesajele de pe banere sunt si ele wow ! N-are cum sa nu iasa bine….

Ziua cea mare e vineri – caci de ceva timp, cupa incepe la noi de joi – semn ca oamenii se simt bine si vor cat mai mult timp. Ajung si eu in tabara unde de oaspeti s-au ocupat Nicusor, Doru  si Robert, baietii sunt veseli si-mi povestesc cam cu juma de gura ce au facut tinerii in zilele din urma…bun, asta e subiect de discutat, dar nu astazi. Astazi e Cupa, vin oamenii, sa pregatim si noi receptia, primirea etc…bun, palinca si colacii is la mine, da paharele vin in urma, Tavi are in masina o parte din cele necesare, iar Max, o alta parte…ne descurcam noi  cumva o perioada. Tinerii sunt entuziasmati, au ajuns cam toti, le fac instructajul, sunt copii buni si vor sa faca parte din acest eveniment – imi creste inima cand ii vad, caci viitorul e in mainile lor, cum ii crestem, asa ii avem.

Trebuie banerul. E in masina la Max. Trebuie hartie, e in masina la Max, trebuie imprimanta, o aduce Tavi. Bun, respir. Irina  a plecat sa curate stanca…fata asta e incredibila, o mai vad doar seara, in amurg, cand se intoarce moarta de oboseala, dupa o zi de curatat stancile…
Vad fete cunoscute si oameni pe care nu i-am vazut demult. Se face dupa-amiaza, incep sa ajunga si ai nostri. Iara problema lemnelor, sunt si nu sunt. Ne salveaza Robert, merge la cules de lemne din padure, imi vine inima la loc. In mintea mea se deruleaza liste, sa nu uit de sedinta, sa nu uit de costuri, sa nu uit de orientare, sa nu uit de diplome, sa nu uit…mai canta o chitara, mai primim pe unu altu. E bine intre prieteni. Tavi imparte casute, Octavia taie chitante, e liniste si pace. Nu face nimeni poze la primire. Las ca-s bune si amintirile, se lasa seara si realizez ca nu e pregatit focul. Vaaaaai, seara fara foc? Iara le dam subiect de umor Albatrosilor…in tabara nici un barbat de la noi care sa faca focul…unii intarzie sau is pe drum, altii au iesit in statiune la o bere binemeritata, apare Cosmin care se ofera voluntar dar cere o lopata…pe lista mea nu e nici o lopata, dar ma salveaza Liviu, iata ca apare si Robert, deci se ocupa ei de foc. Bun, mai respir un pic, dar cu ochii din ce in ce mai mici. Sedinta cu voluntarii si membrii e seara tarziu, pare ca ne-am adunat toti. Ma trec fiori pe sira spinarii, copiii au legendele pe telefon, dar cin sa le citeasca – e si maine o zi. Pare ca fiecare stie ce are de facut, sa trecem la sedinta tehnica. Toate bune si aici, observ cu bucurie mare ce de lume e…o sa fie bine, trebuie sa fie bine ! A ajuns si Puiu Cazan, deja visez la cantecele lui la focul de tabara. Avem 3 copii sarbatoriti – dar e si maine o zi. Focul incepe sa arda incetisor, se aud timide acorduri de chitara. Il asteptampe Puiu si pe ceilalti, sa ne bucure cu a lor maiestrie. Eu cam plutesc, tre sa dorm ca maine e zi lunga si grea si cu siguranta frumoasa. Mi se face rau de la oboseala,mi-e frig si am frisoane, reusesc cu greu sa dorm 2 ore.


Dimineata devreme am parte de un dus rece, in loc de cafea. Spune o vorba “Oamenii  recurg la invective atunci cand nu au dovezi”.  E bine, sa stim care sunt lucrurile importante si cum le gestionam, cu prietenie J. Aproape uit de asta, nu de alta, dar avem o alta problema, reala. Fug la Salvamont, stau la discutii si plec dupa vreun ceas, cu multe ganduri si intrebari si mai multe. Incep sa simt din ce in ce mai tare cum apasa pe umerii nostri “greaua mostenire”, dar, cu inima curate si cu oamenii astia faini care sunt acum in club, nu se poate sa, nu fie bine!
Pleaca echipajele in traseu. Pleaca copiii in traseu. Pleaca cei de la orientare si alpinism in traseu. E un cer incredibil de albastru si senin, da-ne Doamne vreme dupa sufletele noastre! Ma doare-n piept, dar nu sa tip, ma adun caci avem de pregatit mancarea pt cei 300 oameni J

Fasole la inmuiat, ceapa,  ardei, morcovi, rosii, muult usturoi, 20 copii muncesc cot la cot la bucatarie. Octavia posteaza live despre eveniment, ceilalti fiecare la treburile lor. Eu umblu si fac si refac  liste. Canta puiu asa ca ma relaxez si eu pret de cateva melodii. E pace, oamenii sunt relaxati, zambesc si povestesc, de pe traseu vestile is bune. Fasolea bolboroseste in ceaun, masterchef Alex e coordonatorul perfect. Se face dupa amiaza si oamenii deja vin din traseu, panzele albe se coloreaza in chip de legend din Ceahlau, zambetele-spana la urechi, ma linistesc si eu si stiu ca e bine. Culturalul incununeaza o zi frumoasa si lunga. Se canta simplu si cu suflet, iara nu am avut timp sa ne adunam sa repetam sa cantam si noi cateva melodii, poate la anu cine stie. Octavia vine plangand in hohote si ne povesteste cum a jignit-o unul din colegii nostri, imi cade cerul in cap si nu mai stiu ce se canta si de ce se rade. Ma ridic si ma impleticesc cu sentimentul coplesitor al inutilitatii ca educatia nu se face la varsta senectutii. Vreau sa plec si sa nu ma mai intorc, sa faca fiecare ce-o sti, caci se pare ca toti stiumai bine decat mine c ear trebui facut si cand si cum. Si totusi, nu pot sa renunt, caci am muncit prea mult, si eu si ceilalti pentru a renunta inainte de finish, oamenii astia toti au venit aici pentru noi, pentru un pic de natura si frumos, pentru armonia si pace ape care doar inima usoara si muntele ti-o da…


Ma bucur de cantecele lui Puiu, Puiu nostru si Puiu Cazan, canta si Tibi si fredonez in nestire “Merg cu pumnii stransi pe strada…” In zori, ma duc sa dorm, inainte sa mi se faca rau din nou. Alta dimineata cu cer senin si soare generos, nu-s indeajuns de recunoscatoare pentru ceea ce am primit…scriem diplome cu Andra si calculam punctaje, sa nu uit pe cineva, sa nu gresesc, sa nu nedreptatesc…Flori asaza trofeele stralucitoare pentru ceremonie, steaguri si oameni imbracati in alb – caci albul e pur si e pentru ceremonie si pentru a sarbatori prietenii, bucuria, starea de a fi aici si acum langa oamenii care conteaza. Nu stiu cand spunem cateva cuvinte, nu stiu cand dispar premiile in mainile nerabdatoare ale celor ce au muncit pentru ele si le merita pe deplin. Zambete si bucurie, multumiri si recunostinta, gandurile mele sunt catre Brandusa care n-a putut fi cu noi dar care a pus o parte din sufletul ei aici, la felcumo parte din sufletul lor au pus in acest eveniment si toti voluntarii care au ales sa faca ceva sau sa se bucure pur si simplu de ceea ce li s-a oferit. Am o inima mare si i-as imbratisa pe toti, pleaca pe rand si ne felicita (dar merita ei insisi felicitari pentru ca doar impreuna putem fi), se goleste campingul si ne adunam putin si noi. Ii strang mana lui Robert la plecare si ii multumesc asa cum ma pricep eu pt ajutor. Stam la un pepene si o salata. Nu prea mai am cuvinte caci sunt aproape de epuizare, insa mi-ebine, zambesc cu ochii si cu fata si cu tot corpul caci simt o data in plus ca a meritat – noptile nedormite, listele in excel, truda celor de langa mine si fiecare gest de a se implica, fiecare dupa puteri si vointa.

…Si mai plansi ca doua lacrimi
Ne-om intoarce de pe drumuri…

Canta Tibi cu suflet, ma imbratiseaza OkO, Teo ne promite fotografii de poveste. Conduc atent caci oboseala a atins cota de avarie. Oaspetii vor fi ajuns pe la casele lor, postarile pe eveniment dau semn ca lumea s-a simtit bine sau foarte bine. 
Acasa, incep sa curga noroaiele, de parca ar mai fi fost o cupa paralela cu cea pe care am trait-o noi. Dupa razboi, fiecare stie exact unde trebuia sa stam sau sa faca fiecare, cum trebuiau organizate toate (ma intreb unde or fi fost atunci cand s-au facut listele J. Ascult, ca e util si mai cunosc si eu oamenii.  Fiecare da ceea ce are, cat are, cat poate. Fiecare traieste cum poate. Fiecare se bucura atat cat doreste. Alegem si traim ceea ce vrem, bun sau rau, curat sau murdar. Daruim sau pretindem. Construim sau distrugem. Ne plangem de mila sau suntem recunoscatori.  


Poate nu am stiut sa multumesc indeajuns. Poate nu am stiu sa felicit pe fiecare cat are nevoie. Poate nu am stiut sa fiu atat e buna precum cei care pretend sau reproseaza. Poate nu am muncit atat de mult ca ei. Poate nici nu mai conteaza.  Stiu doar ca tot ceea ce am facut, am facut cu suflet si cu daruire, caci altfel nu pot. Poate e putin, poate nu e destul, nu stiu, dar voi afla, pana cand ne vom revedea.

Caci muntele ne primeşte cu îngăduinţa, pe fiecare; e leac pentru minte si trup, alinare pentru suflet, învăţătura şi taina, deopotrivă. Veniţi la munte, să-l cunoaşteti, să-i descifraţi înţelesurile, să păşiţi pe poteci, fată în faţă cu propria persoana, dati piept cu ceea ce vi se arata in voi insiva si poate veti fimai linistiti…Noi vom fi acolo, de fiecare dată, parte vie a poveştii noastre, a oamenilor ce nu pot trăi fără munte, fără credinţă, fără speranţă….


11 iunie 2017

Despre “diamante” si alte frumuseti de prin Bucegi – Excursie de calificare Award – Nivelul de Aur


Povestea noastra din Macin merge mai departe cu excursia de calificare a echipei de aur, Gabriel’s Angels. Timpul a trecut repede, mesajele au curs garla, pregatirile s-au precipitat pana in preziua plecarii, in cele mai mici amanunte…emotii, adrenalina, nervi, muuuulte bagaje si prea multe maruntisuri ce pareau indispensabile. 4 zile par multe chiar si pentru noi, adultii, care am mai facut ture solicitante, strictul necesar pare prea greu de carat in spate, chiar si pentru mine, cu experienta sutelor de km la pas…

Plecam cu o zi inainte, noi cei de la Piatra Neamt, poate reusim sa dormim un pic. Pe drum facem lista cu lucrurile uitate acasa - la loc de cinste, aparatul foto al lui Gabi si altele, neimportante.
Cabana Gura Diham e departe de ceea ce inseamna cabana pentru noi – dar ne  bucuram de serviciile de 3* seci si livrate protocolar. Cerul e plin de stele si ne lasa sa speram-intr.un apus de vis, Dragos spune ”lasa, ca o sa ne dea Doamne Doamne vreme dupa sufletul nostru zilele astea…” deci sa facem curat in suflet si sa avem grija ce simtim, ce gandim, ce rostim.

Dimineata e mai frumoasa cu o cafea si un prieten drag alaturi. Gabi vine cu Hanna din Brasov, Octavia vine de la intalnirea ci Mihaela, Maria a venit din nou din Italia penteu aceasta excursie. Suntem cu totii emotionati si nerabdatori. Dar…surpriza…apar coifuri de petrecere regale, pentru ingeri si ingerii pazitori, apare tortul si cadoul, poze faine si amintiri impartasite - avem un sarbatorit de 18 ani - deci cantam in gura mare in parcarea de la Gura Diham.
Incepe. Cateva intrebari si urcam. Greu la deal - lasam tinerii sa se acomodeze cu urcusul si mergem inainte spre Poiana Izvoarelor. E liniste si pace si o padure nebuna de verde si copaci drepti in nuante de gri. Apa rece si un cioban sfatos, asta imi amintesc de la cabana in care nici n-am intrat.

Sedinta scurta si purcedem pe la Prepeleac spre Pichetul Rosu (ma bucur in sinea mea de alegerea copiilor, nici pe aici nu am fost). Urcam. Respiram. Curba de nivel. Pauza. Un baton, doua batoane. Hidratare. Maa ingrijoreaza putin gandul ca la Malaiesti nu e izvor. Si parca nu-s destul de pregatita, greu fara apa. Povesti cu avioane si accidente, povesti de viata si invataminte de-ale altora – spune cineva sa inveti din greselile altora ca n-ai timp sa le faci tu pe toate. E racoare si e tare bine, telefoane inchise, sentimentul acela de contopire cu natura, cantec de pasari, fosnet de frunze, raze de soare printre nori capriciosi, stare buna si hotarare multa simt in copiii astia 4. E grupul mic si asta ne ajuta sa stam de vorbam sau sa ascultam pe cel de langa noi. Imi place aa merg in grupuri mici- sa simti omul de langa tine, sa taci sau sa asculti, dupa cum te indeamna inima. Sa asculti padurea. Sa simti mirosul de rasina sau reavan patrunzatoare si simple. Picaturi de roua pe niste frunze ascutite si un pai improvizat de catre Gabi- suntem zei, bem din roua florilor J - si cautam o poezie frumoasa pe o banca la care nu mai ajungem. E atat de putina lume. Si peisajul…oprim sa mancam undeva sus, sanswich.uri, dulciuri, crantanele. E pace. Apare si banca si citim poezia. Zambesc in sinea mea si sper ca tinerii sa invete sa cunoasca muntele si altfel decat prin ghiduri si ateliere - sa se apropie de natura cu sufletul, sa inteleaga de ce luam cu noi de acolo doar amintiri, de ce e important sa te uiti in sufletul tau cu sinceritate si sa gandesti drept si fara partinire. Sa faci ordine acolo si sa fie curat, sa nu porti pica, sa nu porti ranchiuna sau sa duci cu tine resturi sau balast nefolositor.

Ratacim printre ganduri si dintre brazi se zareste verdele cabanei. Draga mi-e cabana si “caldarea” asta a Malaiestilor, e o stare si-o emotie datatoare de liniste si sublim…mancam fasole cu carnati si alte bunatati, apoi….Gabi incepe sa cante la chitara J - caci muntele sau cabana fara chitara sunt incomplete – se aduna si alti turisti pe langa noi, iar valea rasuna de cantece vesele sau de suflet. Dormim devreme si bine, dimineata la 8 pornim cu pas vioi si inima usoara, pe un cer senin la care nici nu visam, dupa prognozele meteo…zi cu provocari astazi, Hornul Mare al Malaiestilor ne asteapta cu zapada destula. O capra neagra si un pui sunt la primire, la baza hornului – unde facem si sedinta tehnica - Urcarea e dificila, asa ca alternam experienta cu grija si ne impartim, Dragos deschide drumul, eu inchid sirul. Si prima revolta, de ce sa nu merg eu prima, mie nu imi place sa merg in spatele altora….


De gandit, imi spun in sinea mea, uneori drumul e o provocare destul de mare sa-ti ofere raspunsurile mai bune decat le-ai primi de la oameni. Sa fii primul…fata de cine?! Cand mergem pe munte pentru a cunoaste si pentru sufletul nostru, nu pentru competitia cu cei de langa noi. Cand putem fi cei mai buni…putem fi si mai putin buni. Si intelegerea vine uneori din situatii care nu sunt confortabile sau asa cum ni le imaginam si ne pregatim pentru ele. O data ajunsi pe platou…se instaleaza relaxarea - senin, nori pufosi, poze si pauza de respiratie - bucuria deplina unui drum ingreunat de zapada neumblata si  lipsa de experienta.

Prea-numeroasele marcaje de pe platou ofera un prilej bun de discutie asupra hartii si a discrepantelor dintre informatiile oferite de teren si cele continute de (anumite) harti. Ii lasam sa se dumireasca si ne bucuram de deschiderea spre Valea Gaura, strabatuta de limbi de zapada si fire de apa razlete. Iarna nu-i ca vara – constat sec in mintea mea - cata stralucire si ce peisaj ne-au oferit Bucegii iarna trecuta….Omu e aproape si nu mai are decat cateva petice de zapada pri-mprejur – in zare Costila ne ispiteste rosu precum Farul de la Capatul Lumii.
Cabana odata acoperita de zapada, acum se iteste mica-mica si cu un dormitor ce ma face sa zambesc – paturi precum cele din poveste celor 7 pitici, bine delimitate si 38 la numar intr.un spatiu modest si simplu, cu soba si masa la fereastra. Persista mereu intrebarea”avem apa destula?” - Dragos face un effort incredibil si coboara undeva in vale dupa apa, se intoarce istovit, vremea a devenit dusmanoasa si o ceata deasa si umeda ne-a invaluit fara speranta.
Urcam in fuga aproape pe Varful-frate al Omului – Bucura Dumbrava care e la o aruncatura de bat, facem poza cu ultima fereastra de senin si gasim cu bucurie un stiker cu Iacomi de iarna trecuta, ce a rezistat temerar intemperiilor. Cea mai buna mancare din lume e can noastra, orez cu legume si ton si de toate-copiii astia sunt fantastici, nu pot sa va spun cate batoane si ce varietate de dulciuri au avut la ei…
Noaptea e scurta si zgomotoasa cu atmosfera de gara - un du-te vino continuu, vin si pleaca, se foiesc si se sucesc si ma ales sforaie J - in alte conditii m-ar pufni rasul, dar asa…astept cu nerabdare dimineata care incepe la 5 si ceva, impachetam alene si ne pregatim de plecare. O cafea la Omu si cu Omu de langa mine face ziua mai frumoasa – e senin si privelistea de jur imprejur iti taie rasuflarea. Plecam. Ei inainte cu harta si entuziamul la ei, noi la distanta, ingeri pazitori (!).
Terenul bate harta - ni s-a spus la curs – am constatat si noi asta, si ei, a durat ceva pana sa intram pe fagasul normal dar si cand am intrat…nu ne mai putea opri nimeni! Drum lin si stancarie modelata in diverse forme si figuri, in stanga Coltii Morarului si colti de stanca risipiti printre verde, Costila ispititoare undeva in fundal, in dreapta senin, in spate Omu si Bucura si nori pufosi ca vata de zahar. Cautam Crucea Caraiman, lasam in dreapta Sfinxul si Babele si Telecabina si marsaluim in coloana pe un platou expus ce-mi aduce aminte de Meseta spaniola.
Crucea Caraiman – se iteste ca din senin, cand in spatele nostru se aduna nori negri si amenintatori, se fac poze, se fac selfie-uri, se discuta. Imi place mult aici, nici aici nu am mai fost nicioadata, Busteniul se intinde mic la picioarele noastre, crucea se inalta imensa deasupra noastra – trecatori printre toate – ne vedem de drum, mai departe caci face parte din experienta acestor zile. Ne furisam pana la Costila – dar ne alunga cainii nu prea primitori. Pe drumul de intoarcere catre cabana gasim izvor aproape – poate din zapada, cine stie? Si ne minunam de diversitatea turistilor care vin dinspre telecabina,intr-un adevarat pelerinaj, cu sacose sau genti de voiaj, in tenisi sau balerini, cu pantaloni de piele sau in sacou. O fi bine totusi – ca fac miscare J - dar noua ne starnesc un zambet amar.
Astazi trebuie sa ajungem la Refugiu – e ultima noapte si mai avem ceva drum – luam rucsacul in spate si purcedem tot separat. Tinerii sunt veseli si sociabili, entuziasmati de ceea ce li se intampla, stau de vorba cu un singuratic care cauta companie, merge la Malaiesti in seara asta si a hotarat ca va parcurge bucata de drum pana la Hornuri alaturi de tineri. Ntzzzzz, nu cred. Facem sedinta tehnica si ii explicam cat de politicos se poate (se prinde cam greu…) ca nu are ce cauta alaturi de ei si probabil nici alaturi de noi.
Coborarea spre Tiganesti este o alta provocare. Amintirile de iarna trecuta sunt penru mine vii, inchid ochii si vad stancile acoperite cu nameti transformate in castelele inghetate de atunci. Pasim incet, cu grija, pe langa lanturi, genunchii tremura, atentia e maxima, coboram si ni se deschide panorama Vaii Tiganesti cu stanci tuguiate si rotunjite de vanturi napraznice. Colorat si singuratic, se iveste de dupa culme ca o ciuperca Refugiul Saua Tiganesti, la care visam cu totii de cateva zile (si eu de cativa ani). Bucuria e umbrita de compania oarecum neasteptata a singuraticului de care am scapat cu ceva timp inainte si a altor 3 tineri spilcuiti si imbracati in haine de munte cu renume, langa care troneaza muuuuulte doze de bere si vreo 2 sticle de tarie. Sa speram ca asta e portia lor pe tot weekendul si nu doar pt seara asta J
Gatim din nou, salata de ton cu ce ma avem prin rucsac, apa o consumam cu masura, apusul se lasa asteptat vreo 2 ore, stam tacuti in lumina blanda a soarelui peste creasta Pietrei Craiului, fiecare cu gandurile lui – nu stiu ce zi este, nu stiu ce ora, nu stiu ce va fi maine sau ce e dincolo de linia asta efemera a umbrelor din amurg, nu-mi lipseste nimic-momentul acesta de acum si aici e tot ce avem nevoie. Si asa, se face liniste in suflet, cand gandurile nu mai bantuie peste distante de neajuns.

Mirosi-va-n refugiu a gutui
Iar cand focul si vraja s-or stinge
Peste tot ce iti spun si-ai sa-mi spui
Va ninge, va ninge…

Asa canta Puiu despre un refugiu din munti. Asa simt eu atmosfera unui refugiu. Mi-ar fi placut sa va povestesc despre o noapte de vis, la refugiu. Dar uneori, dam nas in nas cu realitatea si vrand nevrand ne adaptam- vecinii nostri au continuat cu bautul pana la ore mici si cu flecareala de o calitate indoielnica, glume proaste de o mitocanie cum rar mi-a fost dat sa intalnesc la oamenii pe care i-am intalnit pe munte. Asa ca…noaptea a fost scurta tare iar rasaritul de la cinci jumate a picat la fix-ne-am umplut sufletul de frumos, am scuturat amaraciunea noptii, am impachetat si am plecat la drum. Doamne ce liniste si cata frumusete ascunde dimineata devreme, cand doar pasarile canta si cerul e lacrima! Pasim incetisor si fara graba, caci e ultima zi, aici in paradis. Binecuvantati suntem ca putem pasi prin iarba aceasta vie, printre flori si gaze peste vai si dealuri inca neatinse de noroi si “civilizatie”.
Ne intoarcem la Cabana Malaiesti unde vom bea cafeaua si vom face o supa calda. Discutiile de final. Ce rol ingrat avem sa le spunem ca mai exista si astfel de oameni, pe munte si in viata de zi cu zi. Sa ii facem atenti la nuante si sa aiba grija catre cine se deschid si mai ales cat. Sa ii invatam ca nu oricine intra in vorba cu tine e binevoitor si bine intentionat. Si ca e nevoie de precautie, cu atat mai mult, aici in pustiu…nu dati diamantele voastre la porci - spune plastic Dragos, ca o concluzie la ceea ce a fost altfel decat am planificat…de tinut minte !
Cercul se inchide aici, la Malaiesti. Seninul ramane seninchiar si atunci cand norii isi fac aparitia, povestea e intreaga, caci o purtam cu noi mai de parte, dincolo de excursia de calificare-imi doresc ca tinerii acestia sa invete pentru viata, nu pentru program iar invatamintele dintr-o astfel de experienta sa le foloseasca mai departe, dincolo de reguli si recomandari, sa le completeze entuziasmul si inocenta, determinarea si forta de care au dat dovada in aceste zile. Plecam inapoi spre casa cu ochii impainjeniti de lacrimile despartirii si cu certitudinea ca am mai castigat cativa prieteni buni, Oameni in devenire si care lasa speranta vie ca viitorul suna bine !


Echipa de Aur  - Hanna Hoos, Octavia Adam, Maria Stan, Gabriel Tofan + Evaluator – Dragos Finaru + Supraveghetor – Gianina Paun

Ziua 1 - banda rosie Cabana Gura Diham - Cabana Poiana Izvoarelor - marcaj triunghi rosu - La Prepeleac - Pichetul Rosu - Cabana Malaiesti
Ziua 2 - Marcaj banda albastra - Cabana Malaiesti - Hornul Mare - platou - Cabana si Varful Omu + Varful Bucura Dumbrava
Ziua 3 - Marcaj banda galbena -  cabana Omu - ocolire - platou - intersectie cruce rosie – in stanga Costila - Crucea Caraiman - retur Costila   - Omu - Saua Tiganesti - Refugiu

Ziua 4 - Refugiu Saua Tiganesti -  rasarit 5.25, plecare 6.20 Masa si discutii la Cabana Malaiesti – retur Pichetul Rosu - Cabana Poiana Izvoarelor - Cabana Gura Diham

26 decembrie 2016

despre 2016 si usi inchise




"Am păstrat în suflet gânduri, vorbe, glume
Zâmbetul ce iartă plânsetul hain
Am păstrat în minte feţe fără nume
Una câte una, pentru totdeauna
Vremea însă n-am putut s-o ţin...."




Încă un an s-a dus, încă un an ne-a lăsat lecţiile şi se duce. Învăţăm sau repetăm ce n-am învăţat destul...Număr momente, număr victorii personale, număr eşecuri şi umbre pe seninul capricios al unui an cum altul n-a mai fost. Număr oameni şi binecuvântări...e mare lucru! Încet, în nu mai ştiu care moment, am învăţat să mă uit la ceea ce mi se întâmplă (bun sau rău) şi mai puţin la ceea ce am bifat sau nu pe lista generoasă de obiective fixate când anul e încă nou şi pare că avem timp...

2016 a fost un an ca o furtună de zăpadă pe munte. Când viscolul îţi arde faţa cu tăişul nemilos, te trânteşte la pământ să nu uiţi cât eşti de mic, apoi te copleşeste cu splendoarea zăpezii şi măreţia pustiului. 2016 a fost anul schimbării. Eu, cea mai conservatoare şi rezistentă la schimbare şi la nou, am schimbat obiceiuri, loc de muncă, gusturi, abordări, mentalitate. Am renunţat la confort, la obiceiuri, la o parte din mine, la oameni care nu-şi mai găseau locul pe drumul meu. Şi am lăsat loc altora, de la care învăţ, care îmi dăruiesc zâmbet, sinceritate, căldură. Am învăţat valoarea lui „acum” şi „aici”. Cât cântăreşte o clipă de bucurie sau un pumn de lacrimi.

2016 a fost încă un an pe drumuri...în fiecare weekend, către cei dragi, indiferent că au fost la munte, la mare, în deltă sau acasă. Memorabile ture de munte, Călimanii de iarnă, Mălăiesti-ul cu Tigăneştii săi, Măcinul mereu fascinant, Bucegii colţuroşi, Trascăul cu oamenii aceia frumoşi şi iubitori, Ceahlăul de suflet unde mă regăsesc şi îmi incarc baterile de optimism şi speranţă. Marea nu-i de mine - dar am regăsit-o în toamnă în Grecia însorită. Delta a fost un vis scurt si intens cât un răsărit în acorduri de chitară. Clujul l-am regăsit viu şi modern ca pe vremea studenţiei.


2016 a fost un an greu. Un an cât o piatră de moară. Cu apăsări şi dureri, cu încercări pentru toţi cei dragi mie. Când a părut că nimic nu merge, că dragostea nu-i de-ajuns, că nu vorbim aceeaşi limbă, deşi visăm sub aceleaşi stele şi mergem umăr la umăr pe acelaşi drum. A fost totodată anul în care am regăsit speranţa. Acea speranţă aproape de utopie, că nimic nu e veşnic şi deci nici răul, că mai există oameni în care să cred până la sfârşit, că mai există vise de împlinit, că dragostea poate vindeca şi învinge, dacă îi dăm o şansă, că va fi bine şi la vară cald...


24 noiembrie 2016

30+ sau despre o zi ca o cafea neagra


Şi tu, tu ce-ţi mai doreşti de ziua ta?!

Înca îmi răsună în urechi întrebarea asta, la un an distanţă, uşor incomodă. Aşa că, precum împăratul din poveste,  cu un ochi care rîde şi unul care plînge, mă uit înapoi şi înainte, către aşa-zisul Univers şi către presupusa “listă cu mulţi de “şi” încercînd să aşez în cuvinte nerostitele dorinţe. Ironic, nu? Privesc în urmă şi mă amuză  cîtă veselie şi exuberanţă aduceau anii trecuţi – o replică îmi stă pe limbă “dar eu am tot ce-mi doresc!” şi totuşi, ştiu că pot mai mult :).

Anu’ ăsta e anul în care am scris mai puţin. Anul în care mi-am dorit mai multe. Anul în care am provocat Universul să răspundă la dorinţe imposibile. Anul în care am luptat pentru fiecare mică victorie şi poate şi mai mult pentru fiecare înfrîngere…dar despre asta, în episodul următor…

Noiembrie e luna mea. Aşa cum luna e a mea, uneori. 

De ziua mea îmi doresc un pic de linişte. Liniştea aceea pe care o ai în vîrful muntelui, cînd respiraţia se aşază şi ochii se fac una cu cerul senin. Cînd, într-o cabană uitată de munte, sorbi din cafeaua fierbinte cu ochii închişi şi mîinile calde sperînd ca momentul acela de graţie să nu se sfîrşească. Cînd adormi zîmbind, căci ştii că veţi privi acelaşi răsărit. Cînd numeri stele şi visezi cai verzi.

Îmi doresc normalitate. Oameni buni. Oameni calzi. Oameni autentici. Vă rog eu, lăsaţi măştile la uşa. Simplitate. Un cîntec noaptea tîrziu la telefon. Un pic de sinceritate. Un pic de bucurie. Zîmbet pentru toata lumea. Prietenii în jurul meu. Emoţie. Să simt că trăiesc. Chiar dacă pare că drumul se-nfundă. Vise noi şi recunoştinţă pentru toate, bune şi grele, pînă la capăt. Sănătate, multă sănătate. Răbdare pînă la sfîrşit şi putere pentru toate provocările. Poate mai puţine provocări şi mai uşoare apăsări. Poate umeri mai uşori şi zile mai puţin aspre. Credinţa…Un pic de înţelepciune. Iertare. Şi multă dragoste. Poate…speranţă. Infinită speranţă.


Îmi doresc să fiţi bine. Bine de-adevăratelea. Să traiţi. În fiecare zi. Pentru că, departe sau aproape, sunteti în inima mea, iar în zile ca acestea, îmi doresc cel mai mult să fiu cu voi, poate într-un gînd, poate într-o amintire, într-un zîmbet ghiduş sau poate în lacrima din colţul ochilor, pînă la sfîrşit…

7 august 2016

Vara lui 2016

Îţi mai aduci aminte de vara lui 2016?

A început prea devreme, într-o primăvară cu  glasuri de copii  cristaline şi lipsite de griji. Cu planuri de schimbat lumea şi o lume a noastră, a celor care mai credeam în oameni şi în vise de împlinit. Cu răsturnări de situaţie şi furtuni de vară cu forţă de taifun. Cu dor de drumuri nesfîrşite şi doruri neîmplinite. Aceleaşi nopţi albe, acelaşi cer cu stele, doar noi mereu alţii, căutînd să umplem goluri, vînînd magie şi metafore, căutînd căldura în răceala detaşării ce n-a mai venit, căutîndu-ne, prieteni fără prietenie. 

Vara aceea cînd am renunţat la poveşti şi am coborît cu picioarele pe pamînt…Îţi mai aduci aminte apusul cu strălucire stinsă şi umbre de Ceahlău încrustate în pereţii de stîncă colţuroşi?! Şi cîntecul fredonat în surdina gîndului refuzat….nu e nimeni să-i înţeleagă…. Clipe furate, plimbări fără sens, iluzii renăscînd mereu din cenuşa împrăştiată în 4 zări. Un mal pustiu cu crăpături de apocalipsă şi armonii de chitară risipite în liniştea înşelătoare a nopţii.

Îţi mai aduci aminte de vara aceea în care căldura a devenit înăbuşitoare şi distanţa s-a transformat în limbaj universal? Cînd lumea noastra s-a aşezat în reguli simple, schimbîndu-şi culoarea, direcţia, sensul de a fi...cînd pe suflet s-au pus lacăte grele...cînd am închis ochii la gesturi imprudente şi fără de-nţeles. Vara cînd am învăţat să aştept. Cînd a trebuit să renunţ. 
Cînd fiecare şi-a urmat solitar drumul sinuos, fără speranţa că ne vom întîlni altfel decît prieteni, la un foc, pe vreun munte, la vreun capăt de lume, în lumina difuză a răsăritului dureros de simplu...vara lui 2016 a fost vara cînd ne-am maturizat brusc şi fără voie, prea devreme...

Îţi mai aduci aminte vara lui 2016?!

A fost vara aceea cînd am pierdut emoţia şi a rămas dezamăgirea...vara aceea pe care nici măcar n-o vom putea povesti curînd...atît de fragilă şi atît de puţine amintiri...


23 iunie 2016

Scrisoare sufletului meu

Suflete, te-ntorci acasă…aşa mi-ai spus odată demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

De atunci, a trecut un an peste noi şi încă te-ntreb, unde-ai rătăcit atîta amar de vreme, pe ce drumuri pline de colb ai umblat, fără ţintă şi fără scop? Ce mîini ţi-au alinat tristeţea? Ce străini ţi-au şters lacrimile curse în tăcerea înăbuşitoare, în fapt de seară tîrzie?

Un an lung şi greu cît o piatră de Sisif. Iţi scriam atunci cu naivitate Drumul acesta se sfîrşeste aici. Dar adevaratul drum începe de mîine sau de poimîine, sau într-o zi oarecare, cînd întoarcerea la realitate se va întîmpla firesc, cînd provocarea nu va mai fi necunoscutul şi aventura, ci cotidianul, rutina, banalul….”

Păşeşti sfios şi clatinat, de parcă pietrele ascuţite de pe marginea drumului s-au aşezat strîmb într-un labirint cu nisipuri mişcătoare. Strîngi pe lînga tine haine nepotrivite şi reci, îmbîcsite de umezeală de colţ de stradă pustie. Le porţi, dar nu-s ale tale, se aşază strîmb şi te dau de gol că nu eşti tu sau nu-s pentru tine. 
Te opreşti şi cu ochi întrebători de copil priveşti în jur…pînă unde şi pînă cînd? Nu te mai recunoşti în oglinda îngălbenită sub povara vremii… Unde e zîmbetul tau senin, unde e setea de vis şi sclipirea aceea zglobie, dimineaţa devreme…unde e dragostea fără grijă şi tăcerea aşezată sub formă de simboluri nedesluşite?

….Descopăr în mine o sensibilitate şi o putere de care nu ştiam că există. Descopăr că oamenii pot fi meschini şi că, uneori, nu poţi avea încredere nici măcar în tine, pentru că te poţi păcăli singur. Durerea are mereu ediţii noi, adăugite şi revizuite. Descopăr că iubirea nu e răspunsul la orice. Oricît ai dărui, se va gasi cineva să îţi ia tot. Mor oameni şi se sting poveşti. Poate n-am iubit de-ajuns, poate am greşit prea mult sau am iertat prea puţin… 

Odată demult ţi-am promis 10 km de drum – ştii, in 10 km iţi pui ordine în viaţă şi o iei de la capăt – dar unde e capătul!? Cine mai are nevoie de ordine?!
Unde încep şi unde se termină poveştile?

Ce drum te-aşteaptă să-l îmblînzeşti, de mîine? 
Să ai o inimă uşoară să te poţi bucura de ceea ce ai….astăzi. Şi în fiecare zi… Dă-mi mîna ta şi umăr lîngă umăr, vom păşi drept, pas cu pas…
În ochii albaştri se oglindeşte o rază, cîteva vise, o lume – speranţă - căci nu se poate sfîrşi aşa, nu aici, nu acum! Scutură praful şi îndoiala, lasă greul şi apăsarea, îndreaptă umerii şi priveşte cerul, acolo nu există decît simplitate şi senin…
Zîmbeşte! Crede! Şi mergi mai departe, suflete…!