14 ianuarie 2019

2019 - What if ?!?


La început de an, totul e entuziasm și distracție și scântei și focuri de artificii - la an nou, oameni noi, dorințe noi, oportunități noi, noi...noi. De parcă, vorba cântecului "între două zile, nu-i decât o noapte", de la o noapte la alta...devenim alții și perspectiva se schimbă...dintr-o dată, avem 365 noi oportunități așternute în față noastră, cei noi. Zău?!
Păi nu tot 365 aveam înaintea noastră și în oricare altă zi? Și mâine și poimâine și luna viitoare? (gândind optimist, că avem încă un an la dispoziție, să facem ce știm, ce vrem, ce visăm din el...)

Așa că...ușor nedumerită...mă întreb pentru ce atâta euforie? Și dacă ne stabilim obiectivele pe 31 ianuarie și nu pe 31 decembrie...ce se întâmplă ? Dacă visăm la cele n+1 oportunități de anu asta începând cu 14 ianuarie...sunt mai puține șanse să le "pescuim"?! Dacă ne dorim lucrurile de care avem nevoie sau care ne lipsesc, de pe 11 ianuarie, o fi greșit, poate Universul e mai puțin receptiv, decât pe 1 ianuarie? 
Și dacă anul ar începe pe 1 februarie ? O fi bai? Poate ianuarie e așa...o repriză de încălzire sau un soi de training, să ne antrenăm mușchiul inimii, să putem dori mai intens, să ne antrenăm răbdarea, să putem aștepta mai senini, să așternem pe hârtie planuri care ne sperie și pe noi și să le dăm timp...să se coacă. 

Toate bune și frumoase cu euforia, naturală, artificială sau întreținută...dar ce te faci când anu nou a venit, fie pe 1, fie pe 14, fie în oricare altă zi, și tu, tu cel care te privești din oglindă în fiecare zi, descoperi că tu...tu ești tot cel vechi, chiar și fără bruma aia de entuziasm, tot singur, tot speriat sau îndoit, tot frământat și cu toate întrebările lumii pe umerii tăi, tot zâmbind conform sau izolându-te în colțul unde te simți acceptat și bine protejat, cu toate ale tale, cu aceleași tabieturi ce au devenit rutină, prins între credințe rigide la care nici măcar soarele cunoașterii nu mai poate ajunge...Ce să faci cu toate oportunitățile alea, ce ai mai făcut și ti-e cunoscut sau poate să încerci ceva nou, precum pisica cea curioasă, care se ascunde, dar observă și întinde lăbuța, să simtă, să cunoască, să ajungă unde își dorește, chiar dacă miroase a necunoscut și provocare?! 

Și dacă totuși...ăsta e anul acela pe care îl aștepți de atâta vreme? Și dacă totuși, anul acesta se schimbă ceva ? Și nu te mai amăgești, așteptând să se schimbe ceva, dinspre alții  sau dinspre ceilalți și...schimbi tu ceva, la tine, în viața ta, cu mâinile tale, după nevoie și după dorințele pe care, iată...trebuie să începi să le cunoști și să le recunoști. 
Dacă anul acesta, care, am stabilit deja, începe pe 1 februarie, e loc pentru tot ce n-au avut cei din urmă ? Dacă îngerul pe care l-ai tot provocat neîncrezătoare acum un an, a încheiat demonstrațiile pe care le avea de făcut și s-o fi așezat și el, dorind să mai cunoască și tihna și bucuria și limpezimea lucrurilor simple?!?!

Dacă ar fi așa (și știm că poate fi oricum)...aș alege o țară mai calmă, vorba cântecului...


Dacă e așa…să ne bucurăm de început, așa cum ne-am bucurat de sfârșit. Să ne bucurăm de liniște, așa cum am savurat adrenalina. Să trăim intens afecțiunea, nu atașamentul. Să alegem independența, nu dependența, oricât de caldă și ademenitoare ar fi ea. Să fim noi, în loc să trăim visele altora, să construim drumul nostru și să ne bucurăm că ne sunt și alții alături. Să fim inspirație și nu copie la indigo. Să creștem și să îi sprijinim și pe cei care aleg să facă pasul următor, în loc să privească mereu cu regret înspre ”cum ar fi fost dacă”…

La an nou, dorințe noi. Și vechi dar și noi, prin energie, prin motivație, prin contexul diferit.
Să călătoresc mai mult și cu mai mult folos, acolo unde n-am ajuns sau unde mi-a fost bine. Să dau timp și să îmi iau timp de la oamenii care aleg să îl împartă cu mine. Să fiu prezentă, atunci când și unde e nevoie, pentru oamenii care își doresc asta. Să nu mă mai pierd în detalii. În hățișuri de îndoială sau suspiciune sau neîncredere. Să fiu dreaptă. Să nu devin partizan în lupte care nu-s ale mele. Să am încredere în ceea ce simt, nu în ceea ce mi se arată, ostentativ.  cred. Să știu. Să simt. 

Să duc la bun sfârșit lucrurile propuse. Să-mi propun altele noi, fără teamă. Să mă adun. Să nu mă pierd pe drum și să nu mă opresc la primul obstacol. Să mă bucur de nou și de cele n+1 oportunități. Să las să se ducă și să-i las să și le ducă. Să respir mai ușor, să mă bucur mai intens, să fiu recunoscătoare mai des, să trăiesc mai simplu.

Să fiu și să fim sănătoși, căci anul e tânăr și loc e destul pentru rezoluții, pentru vise, pentru dorințe, vechi sau noi, motivate sau nu, atinse sau încă gravitând către generosul Univers...

3 ianuarie 2019

2018 - la răscruce de vânturi


Încă un an greu ca o piatră de moară – dacă în anii din urmă mă întrebam la ce folosesc toate lecțiile și testele și încercările la care Universul ne supune – anul acesta mi-am dorit să treacă, să se ducă, să ne lase, până nu ne zăpăcește de tot…și ce să vezi, chiar s-a dus !

Încă un an așa de frumos și așa de plin, încât îmi e greu și să aștern în cuvinte tot ce ne-a dăruit – dar nici nu mă pot abține, fie doar pentru plăcerea scrisului…

2018 a fost anul în care metaforele s-au sfârșit sec și au devenit cotidianul de lângă noi. Dramele s-au diluat până la ridicol și ne-au făcut spectatori fără voie – într-un teatru inutil ce ne-a împărțit pe nesimțite în tabere ce nici măcar nu erau ale noastre. Am râs și (ne-)am plâns, cu motiv sau pur și simplu, căci durerea împărțită la doi pare mai suportabilă, în loc să cauți cu răbdare de chinez bătrân soluții pentru probleme ce sunt și rămân doar ale tale, indiferent pe cine ai sau lângă cine te așezi….

2018 a fost un an bun. Un an mai intens decât mulți alții la un loc – un an după care pot spune zâmbind ”dacă am trecut și prin asta…înseamnă că pot mai mult” – a nu se înțelege că îmi și doresc asta :).

Așa că, în fața unei cafele negre și fierbinți, număr binecuvântări și răsfoiesc amintiri, căci bune și rele, negre sau luminoase, la grămadă sau solo, sunt ale mele și peste toate, se așază un mare mulțumesc, Universului & comp, căci dacă e ceva ce nu îmi place…e să mă plictisesc, iar pentru asta, n-a mai fost loc în 2018.

Am muncit mai mult și mai bine, am acceptat mai multe provocări și m-am bucurat de fiecare moment de adrenalină, uitând de oboseală, de conservare, de ”orientare”
Am călătorit în locuri la care visam de ceva vreme, memorabile au rămas turele de iarnă, în Giumalău și Mălăiești, Musala și Retezatul, cei doi munți cu ochii albaștri, unul al lor, unul al nostru, Grecia cu fascinanta insulă Samotraki, Rarăul inedit de fiecare dată,  Craiul cel drag, care ne-a lăsat să îi cunoaștem sălbăticia, Chilia Veche care, chiar și înnămolită, mi-e la fel de dragă...și toate celelalte locuri în care revin cu drag și emoție, căci mă leagă de ele acei oameni…

Timpul cu Ioana a fost unic și ne-am bucurat de fiecare clipă împreună, chiar și atunci când a însemnat contradicție, argumentare, îmbufnare, efort, reproș, vârfuri cucerite, lene, indignare, cântece, lacrimi sau hohote de râs. Timpul cu mine și pentru mine, prea puțin și prea rar.
Am citit mai mult și am alergat mai mult decât în alți ani, cu plăcere și nu pentru competiție, însă mai puțin decât mi-aș fi dorit – nu-i bai, avem timp pentru asta și în 2019. Am scris mai mult, despre mai puține lucruri și mai mult despre ceea ce contează. 

Uitarea – care a netezit sau a șters de tot ceea ce era în plus sau degeaba. Iertarea, pe care o cer, da, pentru mine, căci așa recunosc că am greșit – mie și pentru mine, nu pentru tine, căci daca pot schimba ceva, e la mine, nu la ceilalți și nu așezându-mă pe piedestalul de înțelept sau specialist în diverse domenii. Acceptarea, a mea și a lor, căci alegem, conștient sau nu, ce să facem, cu cine să ne petrecem timpul, pe cine să controlăm sau pe cine să păstrăm lângă noi și mai ales de ce - și asta, indiferent de context sau de alte pretexte. Sănătatea, fizică și mentală. Recunoștința, pentru toate momentele în care mi-am dat voie să fiu eu, cea neconformă cu așteptările celor de lângă mine, în ciuda reproșurilor și a criticilor pe care e așa ușor să le livrăm, altora, nu nouă, căci paiul e mai mare decât bârna, inclusiv în realitate, nu doar în proverbe.

Inspirația și oamenii care m-au surprins cu prospețime, talent, dedicare, idei inedite. Proiectele care mi-au dat mie ocazia să transform în realitate idei mai vechi, și altora prilejul să crească, să învețe, să se cunoască. Prietenii care au fost și care au rămas, sub diverse forme. Echipa, atât cât a fost, când a fost. Lacrimile de fericire și lacrimile de tristețe, momentele acelea care mi-au tăiat respirația, fără ca tu să ai habar, cuvintele aruncate la întâmplare sau în joacă, ale tale și ale mele, culorile, zâmbetul în nuanțe, dorul, regretele, alegerile, cele mai bune și cele mai proaste posibil, furtuna și calmul adânc, hăul și preaplinul omului ce nu știe să trăiască precaut – căci toate sunt ale mele și mă definesc.

Da, 2018, a fost un an pe cinste.
Spre care mă uit zâmbind, cu duioșie și cu satisfacția că îmi e de ajuns să știu că pot. Iar asta...e mare lucru, căci cine știe ce surprize ne mai rezervă Universul în 2019 ?!

25 decembrie 2018

nu e iarnă cum ești tu



Râdea limpede, cu gura ei mare, râsul acela plin, ce umplea liniștea dintre ei. I se luminau ochii și ziua se făcea mai frumoasă. Râdea la fleacuri și la lucruri mărunte, devenite ale lor, nici ei nu știau când, dar pe care și le aminteau rareori, când se făcea liniște – râdea senin, ca un copil ce se bucură de baloanele de săpun sau de o gogoașă pudrată cu zahăr ce se împrăștie obraznic peste hainele de sărbătoare.

În vremea din urmă, ceva se schimbase, pe neobservate, părea că apele s-au așezat în matca lor, astrele s-au aliniat după dorință, iar capriciile s-au evaporat, la primul zâmbet de iarnă sau la ultima strângere de mână.
Pas cu pas. Așa se țese liniștea, starea aceea de înțelegere între doi oameni, care comunică dincolo de cuvinte, în tăcere și cu muuultă răbdare… 

Îi asculta tăcerile, de ceva vreme, curioasă, dar cuminte în discreția ei – gândea și muncea în tăcere, se bucura în tăcere și rezervat, nici urmă de emoție nu răzbătea în afară, până la ei, cei de lângă el. Drămuia atent și grija, și bucuria, și dăruirea, sub cele mai ciudate forme – era un om bun, prezent pentru oricine și oricând avea nevoie, blând până la tandrețe, și aia, mai mult ghicită, decât afișată. Stăpân pe sine și cald, neclintit, precum o stâncă pe care îți odihnești sufletul ostenit de trecerea vremii.

Dar…ascultând, îi înțelegea și rezerva și tristețile și emoția,  dar mai ales, tăcerea…așa că, se bucura la rândul ei, de liniștea care se împărțea acum la doi, privea atent și respira fără urmă de apăsare, fără urmă de regret. Cumva, se risipise ceața, bătăile în ușă reveneau deseori, sub aceeași formă veselă de ”cioc-cioc”, iar încăperea se umplea din nou de râsul zglobiu și bucuria de a fi acolo, de a împărți timpul, cafeaua și albastrul dimineților înghețate.

Doar căldura, o păstra pentru ea, pitită cu grijă în umbra unui zâmbet larg și sincer, pentru zilele de iarnă ce au să vină și au să plece, la fel ca ei, în tăcere…


24 noiembrie 2018

30+ sau Doar ochii mi-au rămas de copil...


Doar ochii mi-au ramas de copil…

Noiembrie este luna mea și o aștept așa cum un copil așteaptă să desfacă, în ajun de Crăciun, cadourile atent împachetate și pitite abil, cu emoția că va fi și îndoiala că nu știe cum va fi… În fiece an, noiembrie e altfel, mai nouă, mai vie, mai neîmblânzită, mirosind a nou și a reavăn, a iarnă și a toamnă blândă, dar de necuprins, mai aproape de sfârșitul de an, dar deschizătoare de orizonturi nebănuite…

Privesc în urmă ca în fiecare an, trag linie în matematica întortocheată a firii omenești și socotesc, cu luciditate dureroasă uneori. Deși tăioasă, e singura care îmi e oglindă fidelă a ceea ce sunt, cât mai sunt. Și oamenii și poveștile lor sunt parte nedezlipită a sufletului meu care, într-o încăpățânare tăcută, continuă să creadă, chiar și atunci când pare că totul e pierdut sau merită lăsat să se ducă…

A fost anul în care am simțit în metafore, m-am ascuns în cuvinte încifrate și am respirat în culori – în ciuda nevoii de cuvânt și de real, fără așteptări și fără dorință, trăind aici și acum. Bucurându-mă de cuvinte simple, rostite la întâmplare sau în joacă, în dimineți luminoase cu miros de cafea și calde datorită simplei prezențe. Sau lăcrimând din aceleași cuvinte, prea ușor lăsate să cadă, în miez de noapte, la întâmplare…

A fost anul în care mi-am găsit liniștea în locul unde emoția cea mai puternică nu lasă loc de nimic altceva, unde ochii senini nasc scântei și împletesc zâmbete, unde o strângere de mână, din când în când, are valoarea unei promisiuni niciodată încălcate, unde căldura ne vindecă și lasă loc bucuriei de a fi, noi înșine, față în față cu sufletul nostru…doar să ne dăm voie.

A fost anul acesta din viață un an bun, un an intens, un an de trecere, cu toate ”gropile” în care am călcat, în goana după oameni sau după obiective…am înțeles o dată în plus, că pot fi inspirație sau exemplu, atâta timp cât cred în lucrurile pe care le fac – căci am în jurul meu oameni fabuloși, cu povești demne de odisee nescrise, de la care iau putere să mai fac un pas și încă un pas, atât cât e nevoie. Am înțeles că e atât de ușor să greșești, atunci când ești în mijlocul lucrurilor și e atât de ușor să te vezi perfect, când stai pe margine și te simți spectator. Că sunt oameni de evitat și oameni de ținut chiar și mai aproape.

Am înțeles că deși tonul face muzica, uneori, tăcerea e mai grea decât orice voce ridicată, indiferent din ce motiv. Așa cum am înțeles că prieten nu mi-e neapărat cel care mă mângâie pe creștet, cu vorbe meșteșugite, cât mai ales cel care mă trage de mânecă și mă trezește la realitate, oricât de neplăcută ar fi ea – așa cum frumos spune un proverb,”iubește-mă atunci când o merit mai puțin, atunci am nevoie cel mai mult….

A fost anul în care mi-am dorit mai puțin și m-am bucurat mai mult – de oameni, de locuri nedescoperite, de experiențe neobișnuite care m-au dus la limită și au dat cu mine de toți pereții, uitând de confortul în care mă scăldam. ”Don’t grow up, it’s a trap”, mi-a șoptit deseori îngerul pe care, la începutul anului îl provocam, cu inconștiență - ia zii îngere, mai poți?! Maturizarea a venit la pachet cu dezamăgiri de la oamenii pentru care aș fi băgat mâna în foc. Cu căderi și cu lehamite, cu nedumerirea acelui ”de ce” la care nu primești nicicând un răspuns și după care nu mai există nimic. Cu strâns din dinți și cu multă acceptare – cu iertare și uitare, căci nu putem înainta ducând pe umeri răutatea și povara zilelor care trec oricum…

Însă…peste toate și dincolo de ele, am găsit energie, de la oamenii dragi mie, oamenii mei, de la momentele ce te lasă fără respirație când te aștepți mai puțin, de la întâmplările și visele transformate în realitate.
Am găsit motivație să merg mai departe și să visez mai mult, să-mi doresc să fiu mai bună și mai prezentă lângă cei care își doresc asta.
Am învățat să primesc. Am învățat că pot, încă mai mult de-atât, și-asta mi-e de ajuns… căci ochii mi-au rămas de copil… și, uneori, sufletul.

Și tot cu suflet de copil, de ziua mea, îmi doresc ceea ce îmi doresc în fiecare zi…

Sănătate. Omenie. Autentic. Toleranță. Sinceritate. Curaj. Integritate. Senin. Dragoste. Recunoștință. Bucurie. Loialitate. OAMENI…

Și iarăși îmi doresc, să fiți bine, cu voi. În singurătate sau în mijlocul celorlalți.
Fiți buni, că nu doare.
Fiți lângă cei ce au nevoie de voi, atât cât îi mai aveți lângă voi.
Fiți bine, cu voi și nu mai judecați, căci fiecare are crucea lui și nimeni nu știe ce povară duce fiecare!

Căci binele meu, binele tău, binele lui, binele nostru înseamnă recunoștință pentru ziua de ieri, zâmbet pentru ziua de azi, speranță pentru ziua de mâine…





19 noiembrie 2018

tulbure



...Zâmbea stins, ca după o iarnă lungă și mohorâtă, uitase că iarna aceea nici măcar n-a venit. 
Zâmbea silit, conștiincios, respectând toate normele de conviețuire și politețe – lipsea însă energia aceea împletită cu entuziasmul care o definea atât de bine, nu mai umplea încăperea de lumină și nici nu mai ajungea la el vreun strop din căldura de altă dată. 
Se simțea stingheră și nu-și mai găsea locul acolo unde altă dată pășea cu îndrăzneala celui care știe unde aparține – pășea șovăielnic și fără tragere de inimă. 
În ciuda dorinței de a se apropia, punea între ei o distanță confortabilă și mai sigură decât orice ezitare – activase toate scuturile și devenise peste noapte arici (un arici drăguț și amuzant, cu glume seci și umor negru), dar tot arici. În dosul unei carapace de care uitase, cu o încăpățânare uneori îmbufnată, alteori semănând a disponibilitate, căuta răspunsuri și soluția care să dilueze amestecul acesta tulbure de schimbare și nesiguranță.

Tulbure. 
În jur și pe dinăuntru, așa simțea. Cu simțurile ascuțite precum vietățile ascunse în negura nopții, aștepta să se limpezească  - în jur și pe dinăuntru. 
Căci avea nevoie de căldură, de lumină și de prezență...


...O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. O recunoștea cu greu, tăcerea se transformase în priviri absente către lumea dimprejur, fie în argumente logice și bine definite, îndrăznea să vină cu puncte de vedere proprii și întrebări mereu neașteptate. Crescuse și se transformase nici el nu știa când, în cineva cu care nu mai știa cum să se poarte…îi amintea de el și încăpățânarea lui de neclintit, când toate răspunsurile erau la el și singura voce care conta îi aparținea. Distanța era mereu mai mare decât ar fi trebuit. Absentă era mereu, mai mult decât ar fi avut nevoie. 
Pustiu rămăsese și spațiul în care se desfășura atent, într-un iureș ce nu-i lăsa timp, pentru el, pentru prea multe gânduri, pentru nimic…Nu înțelegea mai nimic și nici nu se străduia, privea de sus așa-zisele toane, ce veneau la pachet cu furtuna ce intra din ce în ce mai rar pe ușă – avea treburi mai importante și spera, fără vorbe, că va trece și va reveni cumva, cândva, la starea aceea de simplitate, căldură, senin. 
Care îi lipsea în fiecare zi, chiar dacă nu ar fi recunoscut niciodată.

2 octombrie 2018

ochii care nu se văd...




”O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…
Dar nu. Se făcuse toamna déjà, o toamnă prea blândă și fără personalitate și furtuna venea din ce în ce mai rar. Nici un pas apăsat pe scările prăfuite, nici o bătaie nerăbdătoare în ușa ce îl despărțea de toate. Oricum, ușa era mereu deschisă oricui, intra și ieșea oricine oricând oricum voia – dintr-o dată, spațiul în care gândea, în care simțea, în care exista îi era invadat și nu mai era nici măcar acela, al lui.
Spațiul în care alteori era cald și senin și unde putea fi el însuși, pe care îl alesese cu grijă și îl adaptase cu migală firii sale îndărătnice, acum devenise mai neutru ca niciodată. Îl sufoca. Și nu reușea să își găsească locul, umbla fără direcție și se lăsa în voia zilelor care treceau oricum, fără nimic notabil, căzuse din nou în blazarea aceea pe care o cunoștea în cele mai fine detalii...

Avea nevoie de aer.
Avea nevoie de căldură.
De culoare și adrenalină.
Avea nevoie de un simplu gest care nu se întâmpla, dar plutea într-acolo și nicăieri - se simțea din ce în ce mai absent, prea mult cotidian, prea seacă trecerea zilelor, prea puțin timp, prea puțin timp acolo unde nu era nevoie decât de prezență... 

Fără să știe când și de ce, dispăruse orizontul albastru și aroma cafelei de dimineață nu îi mai colora zilele. Nu înțelegea și le voia cumva înapoi. Nu îl mai intrigau prezența nejustificată sau plecările bruște, pentru că peste vară, peste toate, se așezase o distanță aparent de neșters, așa cum valurile înspumate ale marii șterg fără milă orice urmă pe nisipul fierbinte...
.
Ochii care nu se văd, se uită... Unii la alții?! De tot ?!

10 septembrie 2018

Samothraki sau paradisul pierdut


”Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea asta, că nu poţi fi sigur niciodată că muntele tău de suflet ar fi şi cel mai frumos de pe pământ. E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători. E chemarea care naşte în noi acea ,,febră a descoperitorului”, simptom extrem de acut, care nu trece cu nicio aspirină, cu niciun  paracetamol, cu nimic alceva decât cu o privire aruncată dincolo de zare. Şi...cu cât zarea e mai depărtată, cu atât povestea de după tură, iată, poate deveni mai interesantă...”



Insula
Pentru mine, ideea de insulă înseamnă izolare și libertate, sălbăticie și exotic, distanță și timp pentru orice...așa că, să alegem concediul în insula grecească Samotraki a devenit o simplă formalitate - după n +1 permutări, am rămas puțini și am plecat la drum, cu gând de relaxare, confort și răsfăț după 6 zile în sălbaticul Retezat. 
Drumul în sine e o poveste, ca orice drum care se respectă - cu service înainte de plecare, cu auto-service pe drum, cu gps-ul pus pe soții și drumuri nou-construite. Cert e că am.fost (prea) punctuali la ferry-boat-ul din Alexandropouli, care a înghițit în burta sa de balenă sute de mașini, autocare, motociclete și pasageri.
Două ore și jumătate ne-am lăsat fermecați de apele verde turcoaz ale Marii Egee, însoțiți fiind de pescăruși flamanzi și meduze plutitoare, de soare blând și priveliștea simplă dar atât de intensă... 




Prima impresie este și cea mai puternică - uscăciune de deșert, muntele stăpân peste juma de insulă, marea vis a vis de curtea noastră, case alb-albastru simple și confortabile, șoseaua bine întreținută, cu câteva porțiuni unde a fugit terasamentul la vale, puțină lume și mulți români.
Doi orbi ținându-se de mâna se plimbă relaxați, pe marginea drumului pe care circulă cu viteză autoturisme, scutere și biciclete, un el o ghidează cu blândețe pe o ea, ambii cu părul alb de vremea ce-a trecut. Un râu de bolovani rotunzi și prăvăliti alandala se lățește de-a stânga și de-a dreapta șoselei. Un camping pitit printre arbori seculari și îngălbeniti de prezent, unde locuiesc fețe exotice, turiști veniți cu rucsacul în spate sau în rulote luxoase.


Explorând, fără hartă la început, ajungem în sălbăticie, urcăm printre stânci tăioase și copaci contorsionați și striviți parcă de un strâmbă-lemne autohton. Uscăciune și nuanțe de galben auriu, păduri de ferigi uscate, înalte cât un stat de om. Platani uriași și bătrâni, jupuiti de secetă și capre flămânde și sfrijite ce umblă bezmetice peste tot. Spini și vegetație uscată în tufe rotunde, aliniate corespunzător pe marginea drumului de țară acoperit cu praf negru și gros. Cascade și mini-golfuri ascunse, de un verde-albastru ispititor. Urcăm transpirând și descoperim locuri pitite pe câte un petic de pământ drept, acoperit de nisip, unde pustnici contemporani și-au întins cortul și meditează în poziția lotus, lângă o ademenitoare ceașcă de cafea. Uite și o căsuță în copac. Scorburi. Urme de civilizație. Un leagăn atârnă nefiresc de creaga unui platan, ca într-un film de groază cu final previzibil. Tronsnesc crengi, fâșâie frunze uscate și mișună peste tot șopârle de toate culorile. 





Escaladăm pentru a ajunge nici noi nu știm unde. Undeva sus, găsesc un golf și o cascadă în două fire de apă repezi căzând în stropi strălucitori...eu aici rămân, un pietroi alb devine șezlong, deviez cursul de apă din laguna ascunsă și îl transform în jacuzzi personal, mă bucur de soare, cerul albastru și sentimentul de liniște fără limită aici, la un capăt de lume nedefinit...



În altă zi, căutăm plaje...cea mai aproape, cea cu nisip negru, unde savurăm un apus blând, în apă lină și călâie, cu ochii spre tărâmuri turcești, cea cu nisip fin fin, ce-mi amintește de deșert - Pachia Ammon, greu accesibilă, fiindcă e plaja de la celălalt capăt al insulei, unde de ajunge după un drum sinuos, deasupra țărmului, între cer și pământ, între galben și albastru,între munte și mare...golful pare rupt dintr-o poveste cu șeici și cadâne, câțiva copaci par pierduți în imensitatea deșertului de nisip încins, câteva taverne, șezlonguri și o bucată de munte ce străjuiește plaja fără echivoc, închizând cercul explorărilor aici... 

La întoarcere, întrăm pe un drum oarecum asfaltat, ce pare să urce până în munte, drumul se îngustează până la absurd și ne duce la ceas de seară la un castel pe care vag îl bănuiam aici...un sat aparent uitat de lume, pe ale cărui străzi incredibil de înguste se plimbă turiști ținându-se de mână, cuprinși și ei de o vraja inexplicabilă...

Altă zi e dedicată cascadelor, căci așa cum bine ne spune Petrus, un localnic zen, ce-și petrece vara pe insulă, mesteșugind și vânzând suveniruri pe marginea unui pârâu, plajă și mare găsești oriunde, dar așa cascade...doar în Samothraki. Drumul până acolo e o potecă prăfoasă, printre platani și arbori al căror nume nu îl cunosc, dar care par chinuiți de un uriaș invizibil, sunt diformi și suciti și găunoși în forme înspăimântătoare....Prima cascadă e invadată deja de turiști, mai mult sau mai puțin îmbrăcați, o poți vedea de jos doar dacă înoți până la ea, noi alegem să urcăm, traseul este marcat cu punct roșu și are atâtea locuri de belvedere....a două o ratăm deocamdată (s-a dovedit ulterior a fi și cea mai frumoasă), a treia e accesibilă și pustie, așa că o parte ne oprim aici, e liniște, e soare, sunt stânci și golfurile astea parcă ne așteaptă pe noi :)



O parte escaladează mai departe și își ating obiectivul de a le vizita pe toate patru, noi ne bucurăm de pozele lor.
Sub soarele nebun al amiezii, vizităm și templul marilor zei, un ansamblu de ruine și vestigii antice, ce ne amintesc de Legendele Olimpului și aventurile năzuroșilor zei de altă dată...

Muntele. 
1611 m are vârful Fergari al muntelui Saon, ce străjuiește impunător insula și te urmărește parcă în oricare punct te-ai afla - pare deopotrivă mic, căci ce-s 1600 m, comparativ cu orice alt munte din palmares, și pare inaccesibil, căci cum pășești din mare, către piscuri colțuroase, strâmb croite și alandala înșirate pe zeci de km?!




În ultima zi aici, vine și rândul lui, dincolo de entuziasm însă, există și nelipsita îndoială, un avertisment discret al unui prieten mi.a spus să ne așteptăm la un fel de Mordor, în plus, localnicii vorbesc despre acest vârf cu mândrie și admirație, dar și cu oarecare pioșenie și teamă, îndemnându-ne să nu uităm că suntem în Samothraki...


Plecăm la răsărit, cerul e fără nor, răcoarea se risipește rapid, drumul urcă încet și sigur, curg apele de pe noi, noroc cu antrenamentul din Retezat, că încă respirăm normal. Praf, ferigă uscată, capre peste tot, platani pe jumătate colorați, marcajul E6, cărarea lină și ascendentă, asta e prima parte a traseului. Dăm într-o pădure de stejar (pitic la frunză și fructe), aerisită și luminoasă, se umplu ochii de verde, parcă totul a prins viață în jur, inclusiv zecile de insecte care bâzâie peste tot - zărim chiar câteva floricele, printre pietrele ce acoperă solul - e o liniște incredibilă, nu e nimeni pe munte, încă, așa că pășim alert, fiecare cu gândurile lui. Găsim un izvor aproape secat pe valea ce face trecerea către un alt versant și un alt marcaj - umplem sticlele cu apă rece, ce-mi amintește de izvoarele de acasă (este deja foarte cald și mă gândesc că apa nu e niciodată suficientă). Urcăm până la ieșirea din pădure, unde zărim întinsă în toate părțile culmea pietroasă și dezolantă a acestui munte, străjuit de bolovani uriași și cărări ascunse, munte ce nu și-a arătat încă adevărată față. Avem 3 ore de mers și abia am ieșit din pădure - peisajul este copleșitor, marea s-a unit cu cerul senin într-un albastru total, casele par piese de puzzle, iar muntele și-a așezat căciulă de nori pufoși, pe alocuri cenușii...să purcedem, după bulina roșie ce mai mult se ascunde decât se arată...așa ajungem pe un vârf dușmănos, cățărând peretele de stâncă și dând de un cuplu de bulgari de vârsta a treia, el îmi spune haios că lui îi ajunge cât a urcat până aici, să urc eu că-s tânără, el va mai urca dată viitoare, în altă viață...în față, se lățește creasta ascuțită și neagră a muntelui, pe care se văd la distanță considerabilă 3 vârfuri mai răsărite...deja știm că al nostru e, bine-nțeles, ultimul....


Descopăr bulina mai la vale și mă dau jos de pe spinarea dihaniei colțuroase, mă simt că un copil jucând șotron la scară mai mare, sunt veselă, nu mă doare nimic și simt deplin că dragostea dintâi e muntele, căci aici mă simt liberă, mă simt vie, fără griji și fără îndoială. 
Aici totul e simplu, totul e limpede, nu e loc de ezitare, nu e loc de răzgândeală, nu e loc de scăldat în două ape - aici ești tu, cel adevărat, cel cu care trăiești zi de zi, aici sufletul tău știe ce contează cu adevărat, aici e liniștea aceea primordială, aici ești mai aproape de Dumnezeu, aici orice gând poate deveni rugăciune, aici chiar și tu poți deveni cine ești, dacă vrei...
Jocul de-a cățăratul devine serios, cărarea urcă și coboară, trecem prin culoare înguste, înguste și ne cocoțam pe culmi amețitoare - fac poze în toate părțile, oricum transmit și cuprind prea puțin din măreția și frumusețea acestor locuri - marea e în depărtare, de jur împrejur, suntem într-un cerc albastru care a adunat la un loc toate culorile, nuanțele toamnei, griurile norilor ce se adună amenințător, negrul pietrelor, verdele strălucitor al pădurilor...


Compar traseul acesta cu alte creste sau munți prin care am ajuns, nu găsesc nici unul similar ca dificultate și grad de solicitare fizică și de atenție. Dar experiența, atât cât e, e binevenită, îmi face viață mai ușoară - așa concediu activ nu am avut niciodată cred...ajungem pe vârf, la 5 ore și jumătate de la plecare, vârful e un stâlp metalic pe care flutură ultimele rămășițe dintr-un steag alb-albastru...la pauza de masă, ne ajung din urmă patru bulgari gălăgioși, pe care îi lăsăm în urmă și care ne vor ajunge din urmă la un moment dat...s-a făcut foarte cald, cerul s-a înseninat de tot, noi ne ținem aproape de bulina buclucașă, așa că drumul de întoarcere pare mai rapid, coborâm într-una, umplem sticlele din nou cu apă rece și atât de bună, după alte 4 ore și la finalul celor 29 km, ne oprim la Therme, obosiți dar cu bucuria că am reușit să facem cunoștință și cu acest munte, nu foarte prietenos, dar atât de frumos....





Samothraki....Surprinzătoare. Vie. Sălbatică. Ofertantă. Colorată. Provocatoare. Uscată dar plină de viață. Și, chiar după ce crezi că ai văzut totul...încă mai ai de descoperit. Poate data viitoare. Poate într-o altă viață, cine știe ?


24 august 2018

iluzia unei insule



Suntem insule.

În mijlocul unor ape nedespărțite încă, cu flux și reflux niciodată venite la timp. Plutim în derivă și ne caută vâslași pricepuți, mânați de curiozitate și stoicism. 

A fost odată că niciodată, căci așa încep poveștile cu care creștem și ne creștem imaginația și așteptările. Știi (și te aștepți) că cineva te va salva, cumva, la un moment dat - cu recuzită și fast, scenariu bine definit în nuanțe, căci viață însăși e culoare. Așa că întinzi punți (sau ițe atent meșteșugite în pânze de păianjen) și construieșți alambicat, desenezi fiecare zi și fiecare vis devine plan, cu formă și fond - strâns legate de cei cu care te însoțești, căci nu sunt și ei condiție și parte vie a tot ceea ce numești ”noi”?! 

Cauți ancore și puncte de reper - din insular te transformi neștiut într-un Charon conștiincios, căci insula ta nu poate dăinui, nu poate respira, nu poate pribegi singură. Te trezeșți în mijlocul arhipelagului, fără să știi în ce port să cobori să-ți odihnești sufletul sau ce suflete pribege îți vor calca porturile izolate, la marginea propriei insulei....ce corăbii te poartă în larg și ce corăbii îi duc pe cei dragi...

Suntem insule în oceane de necunoscut - ne căutăm și ne pierdem, în secunde ce durează cât o zbatere, cât o clipire, cât un oftat....și când te vei pierde în întuneric și când mă vei pierde în mijloc de zi și când nu vei mai ști pe ce țărm ne vom regăsi...caută adânc în inima ta, căci acolo e pierderea și câștigul, acolo e întunericul și rătăcirea, acolo e zâmbetul și ultima zbatere a speranței...

Suntem insule risipite în noiane de griji. Suntem porturi în care mai debarcă din când în când, pasageri în căutarea sensului. Suntem marinari departe de "acasă" pe care orice furtună, orice ispită, orice fantasmă ne împrăștie în valuri și ne împinge în larg, în vâltoare, unde trebuie să înoți, dacă vrei să ajungi la liman...

Suntem insule. Căutăm far…


8 august 2018

Vara lui 2018


Îți mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea cu rădăcini delicate într-o iarnă cu dimineți blânde, când ți-a spus simplu și ai crezut "am venit să te văd". Cu gust amărui și miros de cafea aburind, cu ferestre mari și flori crescute cu prea multă grijă în umbra pleoapelor plecate în fața evidenței.

A fost vara aceea cu ochi verzi și nopți lungi, fără întrebări și fără îndoială, fără zbucium și fără durere, a fost vara aceea care a adus liniște și ne-a furat timp, tihnă pentru suflet, pentru voi, pentru tot ce nu poate fi. 
Când timpul era de plastilină și căpăta formă de joacă, atunci când era împărțit la doi - și se chircea dureros când distanța se așeza în drepturile ei, firesc, în cotidianul strâmb al zilelor noastre. 

Vara lui 2018 a fost una de nepovestit, căci i-au lipsit căldura, poveștile și morala. S-a sfârșit, încă înainte de a mai începe.

A început cu ploi reci și ceață densă peste drame scoase la drumul mare, cu zile cenușii și încrâncenări învechite, pornite din frustrare, din neînduplecare și refuzul de a coborî în pivnița cu angoase…a continuat cu ploi lungi și furtuni devastatoare, înăuntru și în afară, cu nori negri și curcubee ca un zâmbet larg al cerului ostenit…cu răbufniri tăioase și sămânță de îndoială atent sădite pretutindeni, de ”grădinari” egoiști, dornici de afirmare.

A fost vara lui 2018 o vară plânsă de ploi și în continuă mișcare, precum un montagne rousse - cu linii drepte și planuri conturate, numai bune de încălcat. Un carusel cu vârfuri atinse și căderi amețitoare, un dans pasional între ego și alții, între autentic și manipulare, între rațiune și gând, între emoție și conștiință, între a fi și a face.

Între mine și tine e un vid și o punte, strâmb croite cu un fir aproape invizibil de speranță, bucurie, neatârnare. 

În vara aceea, deformată de liniștea mereu tulbure, am redescoperit gustul deplin al libertății simple și al detașării de dependența altora – lupta lor nu e lupta mea și fiecare își croiește singur soarta - am strâns în mâini șufe de sprijin spre înălțimi, mâinile întinse altădată în gol s-au transformat în prietenie, s-au așezat și s-au decantat ape de prea multă vreme tulburi...

Atunci, în vara lui 2018, alergarea a devenit "mișcarea noastră de rezistență", când, la strigarea noastră, au venit prieteni din cele 4 colțuri ale țării, indiferenți la culoarea codurilor, atunci când cântecul ne-a unit din nou și zâmbetul ne-a încălzit inima, dându-ne forța să mergem mai departe, să visăm mai mult, să credem în autentic și să devoalăm măști goale de conținut. A fost vara care ne-a risipit în cele patru zări, cu preocupări și pasiuni diverse, lăsându-ne doar speranța că ne vom regăsi cândva, mai buni, mai curați, mai sinceri…
A fost vara în care vechi prieteni au dispărut, fără veste și fără motiv, căci drumurile se mai și despart uneori, când orgoliul învinge și uitarea e lege.

Îţi mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea intensă ca un cutremur și caldă ca un sărut – când te-ai schimbat și ai păstrat în tine furtunile, când ai zâmbit albastru și ai plâns verde, cu ochii larg deschiși către orice va veni, când ai întins brațele timid, într-o îmbrățișare fără promisiuni, fără viitor, fără vină…când ai lăsat timpul să-și toarcă povestea și ai trăit simplu, până la epuizare, tot ceea ce avem, clipa de acum, aici, atât…





A fost vara aceea vara în care oricâtă distanță s-ar așeza între noi, îți va fi dor de mine în fiecare zi și n-ai să mă găsești niciunde, până când toamna nu ne va bate din nou, cu blândețe și noi provocări, în ferestre mari, deschise prematur către nicăieri, către noi povești, către alți „noi”…








11 iulie 2018

Bate Toaca - pentru tine !

Ideea de a alerga la Bate Toaca a apărut prin 2016...dar anul acela nu s-a putut, prea multă nebunie la muncă, examene, oboseală etc. Anul următor, a existat dorința, nu și putința din motiv de prea multe ture și prea multă oboseală și prea multe weekenduri ocupate....astfel încât, în cel de-al treilea an...am trecut la fapte. Am început cu crosul de la Curtea Domnească, organizat tot de Andrei. Am supraviețuit și mi-a și plăcut….

Data concursului de alergare Montană Bate Toaca s-a cam schimbat în fiecare an - Andrei a reușit să fenteze vremea de câteva ori, concurenții având parte și de soare și de vreme bună, în general...anul asta însă... paparudele au venit și ele să alerge la maraton probabil, căci ploile au început cu o săptămâna înainte și s-au oprit la vreo săptămână, după, aducând cu ele și sămânța de îndoială că "ce-o să facem noi acolo pe ploaie"? 
O să alergăm, o să mergem, o să facem ceea ce ne-am propus să facem, așa mi se pare normal. Puține antrenamente, ceva echipament adecvat, încălțări de alergare cumpărate înainte cu o zi (știu, nu e indicat, dar na...), toate în viteză că așa îmi șade bine. Cu o seară înainte în camping, printre voluntarii noștri, mă simțeam stingheră, nici alergător de-adevăratelea, nici voluntar, însă cu urmaș de nădejde, Ioana preluând  tricoul de voluntar în locul meu - atmosfera caldă în ciuda ploii, frenezia și entuziasmul alergătorilor titrați, frământările celor de lângă noi, cadența sâcâitoare a ploii....toate împletite într-o imagine unică și bine întipărită în rândul amintirilor de păstrat. 

La start eram cu toții uzi - o ploaie insistentă ne-a însoțit de la început, însă energia pozitivă a oamenilor ce zâmbeau în ciuda ei, mi-a dat o stare de bine și de calm, ce poate fi rău, când faci ceea ce îți doreșți?! La ce folosesc lamentațiile și îngrijorarea, când nu ai altceva de făcut decât să te adaptezi condițiilor și să dai ce ai mai bun sau…să te duci acasă la căldură.
Panta până la intrarea în pădure a fost așa, de încălzire. Nu am viteză și am mizat pe ritmul susținut și pe continuitate. Am mai urcat o dată pe ploaie la Fântânele, noroiul a fost la fel de generos și bălțile la fel de ofertante. Oricum nu mai contează, așa mi-am tot zis, papucii erau plini de apă și noroi, geaca de ploaie era mai mult de formă, doar setea creștea direct proporțional cu numărul picăturilor de ploaie...poze și hidratare la Fântânele. Apoi coborâre spre Duruitoarea, aici se poate alerga, trec ușor pe lângă câteva fete care (încă) mai feresc bălțile - oricum nu mai contează, repet cu încăpățânare și relaxare :).
La Duruitoare, alte poze și apă multă. Niciodată n-am văzut-o așa furioasă, așa învolburată, și totuși voluntarii zâmbesc....scările astea urcă spre un cer prea înnorat, iar cărarea e deja un rău în care te afunzi fără să știi până unde, de-aici urmează greul...

Mi-ar plăcea să scriu frumos despre cât de înălțător a fost...cu metafore și vorbe atent alese, despre cât de bine m-am descurcat și ce curajoasă am fost...dar acolo am fost eu cu mine și știu că am ezitat, am strâns din dinți, m-am întrebat ”de ce oare”, și mai știu că a fost greu, al naibii de greu pe alocuri. Că am vrut să mă întind pe jos și să nu mai urc nici un pas la deal, pe suișul Poliței Arinis, care părea că s-a ridicat până la cer, fără să mă lase să trec....furie, neîncredere, dezamăgire, încrâncenare și o sămânța de renunțare sălășluiau simultam în mine...și s-au calmat toate cu o pauză de respirație și un baton de cereale cu urme de ciocolată...trecea pe acolo, că din întâmplare Max, care a avut răbdare să nu mă lase să zac uitată în momentul de rătăcire...Mulțumesc !

Citeam acum ceva vreme ce scria un prieten despre motivația sănătoasă….
”Motivația este o stare de spirit al scopului pe care nu îl uităm. Nu este focul dinăuntrul nostru, este răbdarea și înțelepciunea de a stă în genunchi și a suflă peste el atunci când bate gheață, vântul și ploaia”. 

Așa am ajuns pe platou unde vântul rece și ceață densă m-a izbit fără milă în piept și m-a trezit la realitate....da, e competiție, și nu-ți poți depăși slăbiciunea decât singur, nu sprijinjndu-te mereu pe ceilalți, decât dacă faci următorul pas, decât dacă te ridici din mocirla și scuturi pojghița de comoditate și confort....după ce vei fi dat jos toată spoiala și toate straturile, atunci vei șți cine ești și ce poți...nu demonstrând altora că poți, nu cerând păreri în jur, ci demonstrandu-ti ție că ești cine crezi că ești și poți ceea îți dorești...

Am fost voluntar din 2013 la Bate Toaca, în fiecare an dar niciodată în condiții că astea...mă uit la bieții voluntari adăpostiți (sau nu) de ploaia dușmănoasă și vântul ce suflă, stau de ore în șir, și mai au puterea să ne zâmbească, așa că nu-mi.mai vine să spun eu, că mie mi-e greu...
Mă gândesc și la stresul pe care îl are Andrei, până îi va vedea pe toți jos…așa combinație de determinare, pricepere și bun simt, elegantă, cum fac băieții ăștia trei, în echipă, Andrei, Adi și Răzvan, mai rar am întâlnit…



Aproape de cabană, se aude țiuitul sirenei și cu greu disting un fotograf în iarbă...mă ia pe sus și mă îmbrățișează incredibil de călduros Alina, nici nu știe ea ce bine îmi prinde îmbrățișarea ei. Mi-e foame, se răzvrătește organismul și încearcă să-mi pună bețe în roate...iau un pumn de cașcaval și fructe uscate și fug, știu că de aici încolo nu mai am nici o scuză, pe coborâre mă simt în largul meu....doar să nu greșesc direcția, ceață s-a lățit peste tot, depășesc câțiva alergători, mă depășesc și pe mine alții...mă îmbrățișează și Narci, încă o doză de energie. Alergăm cu toții, respir normal și încă mai avem energie să și glumim, ne tachinam cu alți alergători de calibrul nostrum (fără să vreau, mă întreb dacă oi fi ultima rămasă pe munte la ora asta...)

După Fântânele, coborârea se transformă în tobogan. Adidașii mei și-au schimbat culoarea de nenumărate ori - noroc cu bălțile și pârâiele că se curată instant, și-au făcut treaba perfect, nu am alunecat nici măcar o dată. Ies în șosea și văd un mic afiș motivațional, ”dacă era ușor o făceau toți”, încep să rad, stăteam încordată de ceva timp, concentrată pe ritm, viteză, pietre, noroaie etc. Și încă unul "astăzi eșți deja mai bun că ieri". Mi-au mers la suflet, bravo Nivea pentru idee. Toboganul devine periculos, până la pârâul din vale, cu porțiuni de argilă și iarbă năclăită cu mal. Ies în șosea și oamenii se uită ciudat la mine și la noi, suntem niște arătări botite, uzi, stropiți cu noroi până peste cap, dar avem un zâmbet....

Până la camping, nu m-am mai oprit.
Știam că s-a terminat, că am dus și cursa asta la bun sfârșit.
Că a meritat fiece pas și fiecare încordare de mușchi. Pentru că mi-am dorit să încerc. Pentru  că mi-am dorit să știu că pot. Pentru că n-a contat timpul sau clasamentul, ci mulțumirea mea sufletească și satisfacția acelui "am reușit", când la final, ioana m-a îmbrățișat mai călduros că niciodată...