Dor

Mi s-a făcut dor de scris, într-o noapte neagră, cu trosnet de copaci prinși într-un dans ireal cu iarna. Când vuietul vântului m-a făcut să mă uit înăuntru, căutând căldură, încredere, resurse pentru pasul următor. 

Dor. 

Ciudat sentiment, aproape tangibil, care răbufnește uneori, căutând-și drum, prin ochi, pe buze, în ridurile fine, ușor încrețite a uimire. Să așez în cuvinte, tot ceea ce se zbate înăuntru. Să dau formă la ceea ce s-a decantat, de-a lungul vremii. Să rostesc ne cuvintele, să ascult tăcerea. Și apoi, să le dau drumul în concasorul virtual, care amestecă, rumega, transformă. Sau distruge.

Am început să scriu pe blog acum 13 ani. 

Acum 400 postări. 

Acum 542 comentarii. 

Acum o viață, sau chiar două. Când mărunțișurile erau capăt de lume, iar fleacurile, adevărate tragedii. Râd cu poftă, când știu de unde am plecat, ce povești am trăit, ce oameni am cunoscut.

Oameni buni sau nebuni, care, fiecare în felul lui, au lăsat ceva din ei, în devenirea mea. Întâmplări vesele sau triste, cu happy-end sau rupturi definitive. Amintiri. Experiențe. Lecții cât pentru o viață întreagă. Lacrimi și zâmbete, dragoste și ură, răni și cicatrici, fără de care nu ar fi fost așa frumos.

(Acum vreun an de zile, o cunoștință mă avertiza subtil, că oamenii nu se schimbă și că eu trebuie să am grijă...am avut. Și, cel puțin într-o privință, a avut dreptate - depinde de noi ce sau de ce acceptăm, cât suntem de dispuși să închidem ochii sau să ne punem întrebări, să trăim liniștiți fără să știm sau chinuiți că da, am avut dreptate. Și, ce să facem cu ea, dreptatea? )

Rareori mai scriu, aici.

Comoditate, discreție, absență, liniște – le experimentez și mă bucur de toate, lăsând nesatisfăcute curiozitățile celor ce mă mai vizitează, din când în când. Mai ales liniștea, o savurez și mă umplu de ea, căci ani la rând am căutat-o și am vânat-o, fără speranța că o voi găsi...  

”Mi-e dor, ce simplu și firesc este să o spui.

În două cuvinte, se ascunde greutatea zilei, obida nopților nedormite și frământarea fără sens. Afecțiunea care nu a dispărut. Căldura și lumina ce te fac să zâmbești, fără motiv. Vindecarea ce vine la pachet cu acceptarea stării de fapt. Nici una din ele nu umple golul căscat undeva mai jos de capul pieptului, unde se naște dorul și se topește respiratia, tot fără motiv.

E greu și să spui. Și să simți. Dar mai greu e să nu fi simțit niciodată...”