2023 - brace for impact

„Avem nevoie de lumină, pentru a răzbate în întuneric. 

Avem nevoie de înțelepciune și credință, pentru a accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Sau nu stă în puterea noastră.

Avem nevoie de încredere, pentru a demola ziduri. Sau minte, pentru a le lăsa la locul lor. Avem nevoie de oameni și iubire, pentru a ne putea reconstrui,  așa imperfecți cum suntem...”

        Trăim rotund, între  prima și ultima zi, bifând cicluri ce ”construiesc” insesizabil, oameni, vieți, povești.  Între rezoluții și bilanț, experimentăm, sperăm, disperăm sau, pur și simplu, ne resemnăm.

    Zilele mușcă din suflet cu sete, mânându-ne aprig către final. Cel pe care îl așteptăm cu nerăbdare și entuziasm de copil sau cel la care nu ne așteptăm niciodată și pe care l-am amâna cu bucurie, oricât. Se duce anul și-l lăsăm să se ducă, cu inima-n gât, căci dincolo de toate nenorocirile, speranța și-a găsit locul de cinste, fie el și pe fundul Cutiei Pandorei.

    Sunt la un capăt de lume, mai mult ca oricând – Chilia Veche e o poveste fără sfârșit, chiar și fără să o știe. Între ape adânci și negre tenebre, o palmă de pământ uscățiv și câteva sute de locuitori se încăpățânează să reziste frumos – ce lecție mai caldă, mai vie, decât să îmbrățișezi greul și provocările și să ți-l faci viață?

    Suntem spectatori, cu ochi ce-au rămas de copil, la un apus de nedescris – ne colorează bucuria pe interior și devenim umbre, fiecare învelit în propria tăcere de nepătruns.

Privesc în urmă, la un 2023 ce ne-a fost tot – bucurie, speranță, uimire, încrâncenare, iertare, distanță, evitare, spaimă, îndoială, iubire, uitare, vindecare. Un an plin, întreg, rotund, sinuos. Un colos ce ne-a lăsat îmbietor la masa lui, dar ne-a așezat la locul nostru sau ne-a dat peste cap orice ordine (firească) a lucrurilor. Cu temperament coleric, capricios și imprevizibil, un fel de taifun cu servicii...all inclusive. Cine a poftit și n-a primit să ridice mâna...!

    Nici n-aș avea ce să-i reproșez, fie vorba între noi. Am cerut și mi-a dat mult peste ce am așteptat - am lăsat Cutia Pandorei deschisă, cu inocența copiilor ce mai cred în Moș Crăciun. Iar Moșul (Univers sau whatever) nu m-a dezamăgit.

    Experiențe inedite. Limite depășite, nebănuite sau șterse de pe harta sufletului meu.

    Oameni noi, oameni lecții, oameni de pus pe rană, oameni neoameni.  

    Drumeții unde (n-)am visat. Drumuri dincolo de limita oricărui vis de până acum.

    2023 a fost un bun învățător, dacă mai era nevoie. Blând și bun pe alocuri, cinstit și alunecos, totodată, dar drept și consecvent până la sfârșit. M-a întors către mine și ale mele, mi-a dat "material" de studiu și m-a testat în fel și chip - n-a știut, însă, că nu-s la primul examen și că am păstrat cu grijă morala celorlalte. 

    2023 a fost despre mine, mai mult decât mi-aș fi putut imagina, la început. Deci și despre tine - povestea fără început și fără sfârșit, contrastul ce intrigă și atrage, deopotrivă. Despre emoția netrăită îndeajuns și promisiunea niciodată ajunsă la maturitate. Despre fascinația cuvintelor fără acoperire și finalul banal ce nu ne cere și nu ne lasă nimic.  

    Qui prodest? Răsare de niciunde îndoiala!

    Și totuși...n-a fost degeaba. Și nici prea târziu, căci am renunțat la haina de Don Quijote, la himere, la tipare ce trebuie umplute sau obiective ce se cer bifate. Nu mă mai fascinează cetățile ce se vor musai cucerite și nici comorile bine ascunse, îndărătul zidurilor ferecate. Prea mare prețul și prea mare risipa de energie. Le privesc cu admirație, totuși, căci știu din proprie experiență câtă muncă se ascunde în spatele unor astfel de ziduri, ce așteaptă să fie prețuite, dărâmate, adulate. Neștiind cât inutil ascund.

    Și totuși...ce simplu e să deschizi larg porțile sufletului și să trăiești! De-adevăratelea. Să simți că ești viu, chiar și atunci când te doare, tu cel fără ziduri, fără măști, cel autentic și real! Să crezi, să speri, să faci tot ce stă în puterile tale și în voia Celui de Sus, chiar și atunci când te îndoiești sau crezi că ai ajuns la capătul puterilor...fie doar pentru un nou început, ce pășește tiptil, după ce se trage cortina lui 2023...

Vara lui 2023

Îți mai aduci aminte vara lui 2023 ? 

A fost de departe cea mai lungă și cea mai spectaculoasă, poate și datorită firescului ei. 

A început devreme, cu lunile de (primă)vară, capricioase și aparent lipsite de căldură. Cu Măcin-ul verde neînflorit, dar ticsit cu speranțe și flori neculese. Cu Buila cea capricioasă și focul ei (nostru) nestins, asortat cu cântece calde, ce au mers direct la suflet. Cu pitorescul Bicăjel și sălbăticia lui, îmblânzită doar de oamenii faini ce-au venit de departe, pentru noi, pentru frumos, pentru altceva. Cu Făgăraș-ul primit ca un cadou mult așteptat, după ce așteptarea a luat sfârșit - oaza de albastru, piscurile golașe și semețe, verdele amețitor, cafeaua în tihnă și tihna nopților între prieteni. 

Cu Piatra Craiului cea veșnic ademenitoare și mai veselă ca niciodată - ascuțită, limpede și dătătoare de bătai de inimă neașteptate.  

A fost vara lui 2023 despre Tour du Mont Blanc și Alpii cei înzăpeziți, dar incredibil de frumoși. Despre 12 zile altfel, departe și la înălțime, dincolo de limita oricărui vis de până acum - munte în fiecare zi, măreție la superlativ, provocare, sudoare și bucurie la fiecare pas. Peste toate, recunoștință. 

Vara lui 2023 a fost, mai mult ca niciodată, despre mare și farmecele sale, niciodată explorate îndeajuns. Despre nopțile negre, pe ritmuri de Beth Hart. A fost vara lui 2023 un carusel, rotit în toate sensurile, de o mână nevăzută, dar cu un simț al umorului incredibil. Vara în care am devenit spectatori și actori, pe o scenă într-o teribilă schimbare, cu provocări, încercări și probe demne de basmele românești. Ocazie cu care ne-am oglindit, ne-am înfruntat temeri, ne-am îmblânzit demoni, ne-am vindecat răni. Sau, doar le-am reînviat pe cele aparent uitate. 

A fost vara lui 2023 un anotimp uimitor de simplu și...la îndemâna fiecăruia. A dăruit și a luat, deopotrivă. A fost despre oameni grăbiți și pregătiți pentru a se ofensa, la fiecare pas în afara cercului de siguranță. Despre surprize și blânda așezare a lucrurilor. A oamenilor, care au venit și au plecat. Despre echilibru și calmul îndelung căutat, așezat înainte sau după furtuni neașteptate. Balans și dans, timp și contratimp. A fost despre căldură, în toate formele ei - dătătoare de viață, vestitoare a secetei sau context pentru creșterea de fiecare zi. 

Îți mai aduci aminte vara aceea, care nu a mai semănat cu nimic din ce ai cunoscut vreodată? Cu miile de stele licărind în ritmul bătăilor de inimă. Cu ochii închiși și inima deschisă. Cu clipe unice și degrabă trecătoare. A fost despre bucuria de a fi și a fi bucurie, pentru mine și pentru ceilalți. Când mai mult am fost, decât am făcut.

A fost vara aceea un talisman încifrat, împletit delicat cu speranță, spre aducere aminte în vremurile ce vor urma...

Vara lui 2022

Vara lui 2021

Vara lui 2020

You ran out of people

Motto "Râsul ei era o întrebare la care el voia să răspundă mereu"

You ran out of people. 

E o realitate. Și lucrurile, și oamenii...se "termină" la un moment dat, într-un fel sau altul. Fie că dispar, iremediabil. Fie că drumurile se despart, subit sau firesc. Ce te faci, atunci când se întâmplă?

Running out of...

Atunci când ai terminat/ai folosit/ai consumat totul, până nu mai rămâne nimic. 

Atunci când resursele se termină sau sunt consumate, până nu(-ți) mai rămâne nimic.  

Atunci când o înțelegere, un document(oficial sau nu), un contract expiră sau perioada sa de valabilitate s-a încheiat.  

Time is running out. 

Atunci când nu mai e mult timp rămas. Când nici măcar nu știi cât mai e, timp în care să faci ce ai de făcut, in care să duci la bun sfârșit ce ți-ai propus. 

Și timpul și oamenii au termen de valabilitate limitat. Nedefinit, necunoscut, nedeterminat. 

Un fel de "timpul nu mai avea răbdare" - atunci când noi credeam că avem la dispoziție tot timpul din lume...

Cutia Pandorei

"Și dacă tot ai deschis Cutia Pandorei...las-o deschisă până la sfârșit."

Așa mi-a spus, într-o zi de iarnă cenușie.

Dar oare, nu asta e menirea ei? Odată deschisă...să rămână așa până la sfârșit, până când firava speranță își croiește drum în lumea largă, printre toate cele rele?

Dăruită pământenilor drept răzbunare a zeilor pentru îndrăzneala de a-și depăși condiția și a ținti mai sus, Cutia Pandorei e o metaforă. De-a lungul timpului, legenda a luat forme diverse, funcție de cine a scris-o – sensul de bază  face referire la un subiect tabu, un subiect sensibil ce ar putea declanșa controverse în orice discuție, este expresia ce poate însemna că spui lucrurilor pe nume, fără ocolișuri sau alte artificii, iar acest lucru poate atrage după sine reacții negative.

Cutia Pandorei a ajuns în mijlocul oamenilor prin intermediul unui dar de nuntă, făcut de Zeus primei femei de pe pământ, Pandora.  

Darul, formă perfectă pentru a convinge de bunele intenții. Direct sau indirect, el ajunge cumva acolo unde  trebuie să "lucreze". Căci curiozitatea e grea boală și cine îi poate rezista? Cu siguranță, nu o femeie... 

O dată cu darul, s-au revărsat  asupra lumii toate tarele imaginate sau fabricate de zei: aroganța, suferința, cruzimea, lăcomia, gelozia, ura, tristețea, teama, bolile, lenea, moartea. Pe fundul cutiei, acoperită de toate cele urâte și grele, s-a pitit, neștiută, speranța, ca ultimă redută a omului în fața necazurilor lumii.

Și uite așa, din legendă în poveste sau experiență de viață, am ajuns în anul de grație 2023, care a început vesel, cu o unică Dorință, lait-motiv și condiție sine-qua-non a unui an cum alții n-au mai fost. După fascinantul 2022, când Universul mi-a dăruit timp, dragoste,provocări, călătorii și multă încredere, m-am tot întrebat ce aș mai putea pune pe lista de dorințe a unui an proaspăt, ca scos din cutie -  fie ea și Cutia Pandorei. Ce-mi lipsește, ce îmi folosește, ce mă provoacă, ce mă bucură?

Anul 2023 va fi despre mine. Mai mult ca până acum, diferit de tot ceea ce a fost până acum. Dacă mă întrebi ce am de pierdut, îți voi răspunde că știu ce nu mai am de pierdut – timpul!  Anul acesta îmi doresc să trăiesc, de-adevăratelea, fără frică și fără limite, fără îndoială și fără regrete. Cu toții ne dorim ceva de la viață, rareori același lucru. Luăm cu ambele mâini tot ce e omenește posibil. Rareori ne gândim să și dăm tot ce e omenește posibil. Fără teamă. Fără așteptări. Fără condiții. Fără regrete.

Anul acesta Cutia Pandorei este mai mult decât o metaforă.

E mai degrabă cutia cu surprize. O dată deschisă...totul e posibil, bun sau rău, drept sau nedrept, ușor sau greu. Și atunci, de ce să nu ne dăm voie să ”gustăm”, să ne bucurăm, să trăim, să lăsăm în urmă ce ține de trecut și să privim drept, înainte?

Am deschis-o fără ezitare, din curiozitate și cu bucuria căutătorilor de aur, la prima sclipire. Am deschis-o pentru mine. Pentru mine o las deschisă, căci, nu se știe niciodată ce mai poți găsi pe fundul ei, lângă speranță, nu? Cred în puterea oamenilor de a schimba destine, atunci când au acea credință ce mută munții și înțelepciunea să îi lase la loc. Dacă există speranță...  

Anul acesta o să experimentez, căci nici un fel de experiență, bună sau rea, blândă sau dureroasă, nu este irosită vreodată. Tot ceea ce trăim sau ni se întâmplă trebuie să aibă o însemnatate, indiferent dacă ii recunoaștem semnificația sau ne-o imaginăm. Nici un om cu care ne intersectăm, o zi sau 100, nu ne e întâmplător, nu e degeaba. Tot ceea ce ni se întâmplă...ne va duce până la urmă undeva.

Anul acesta, Cutia Pandorei va fi personajul pozitiv al poveștii, indiferent de sfârșitul acesteia. Avem nevoie de speranță, pentru a putea merge mai departe. Avem nevoie de lumină, pentru a desluși cețuri și a răzbate în întuneric. Avem nevoie de înțelepciune, pentru a putea accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Avem nevoie de încredere, pentru a demola ziduri și a ajunge la miez. Avem nevoie de oameni și iubire, pentru a (ne) putea reconstrui, așa imperfecți cum suntem...

 *********************************************************************************

Legenda:

”Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, oameni cărora le-a dat viață cu razele soarelui și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena], bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristețea (Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și, nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeița înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța.

Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și astfel toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.(https://ro.wikipedia.org/wiki/Pandora)

 

”Dupa legenda Pandorei, omul ar fi primit binefacerile focului, în pofida dorinței zeilor și faptele rele ale femeii, împotriva voinței sale. Femeia este prețul focului. Nu trebuie, bineînteles, reținute decat simbolurile incluse in legenda. Ele demonstreaza ambivalenta focului care i-a conferit omenirii o mare putere, dar care ii poate deasemenea aduce fie nefericirea, fie la fericirea, dupa cum dorintele oamenilor vor fi drepte sau perverse. Si adesea femeia este aceea care transforma focul intr-o unealta a nefericirii. Focul mai simbolizeaza si iubirea pe care orice om o doreste, deși ii aduce suferința. Omul, care a furat focul zeilor, ii va suferi arsura din cauza focului dorintelor. Pandora simbolizeaza focul dorintelor care aduc nefericirea oamenilor.

Asadar, Pandora este prima femeie din lume in viziunea mitologiei grecesti. Ea a fost facuta de Hefaistos din lut si apa la porunca lui Zeus, iar zeii Olimpului i-au daruit multe daruri: Atena a imbracat-o, Afrodita i-a dat frumusete, Apollo i-a dat muzica, iar Hermes graiul. Zeus o prezinta pe Pandora fratelui lui Prometeu, Epimeteu, pentru a razbuna furtul focului ceresc. Pandora deschide cutia lasand moartea si toate relele sa iasa afara in lume, iar speranta ramane inchisa. (https://mythologica.ro/cutia-pandorei/)

2022 - Extraordinar. La fel ca oricare altul.

Motto: ”Pentru un om cu picioarele goale, fericirea este o pereche de pantofi. Pentru un om care poartă pantofi vechi, fericirea este o pereche de pantofi noi. Şi, desigur, omul care nu are picioare, ar fi fericit să meargă desculţ.
Măsoară fericirea cu ceea ce ai, nu cu ceea ce îţi lipsește”. (Michael Josephson)

A trecut 2022 cu hachițele lui și, undeva între Crăciun și Anul Nou, când nimeni nu știe ce zi e, am realizat că, oricât mi-aș dori să scriu despre încă un an nebun... mi-e mai greu ca niciodată să scriu.

Cum aș putea așeza în cuvinte zâmbetul nesfârșit pe care mi l-a dăruit?Cum aș putea sublima în propoziții cinstite lacrimile curse din cele mai nepotrivite întâmplări?Cum aș putea desena seninul din ochii ce privesc către cer, cu speranță și uimire și nevoia de a crede în povești?

Unele lucruri sunt menite să fie trăite, integrate și uitate. Ceea ce cuvântul nu încape, nu trebuie rostit. Ceea ce inima nu poate cuprinde în bătăile ei firești, nu merită amintit. 

Daca m-ar întreba cineva ce am făcut în 2022...aș răspunde simplu, am trăit. Am adunat o mie și una clipe de grație, cu setea celui ce știe că timpul nu se maiîntoarce și e mereu prea scurt, pentru câte avem de trăit...

Noaptea de pomină din Giumalau, când rătăciți fiind, m-am simțit exact acolo unde trebuia să fim. 

Minutul de liniște din Măcin și nopțile calde la focul de tabără, între prieteni. 

Grota studenților, râsetele ce au spart bariere și cetatea Rimetei cu lumina sa fabuloasă. 

Muncita Creastă a Rodnei și bucuria de a depăși limite împreună cu ei. 

Furtunoasa Creastă a Pietrei Craiului și momentele acelea în care îți ții respirația, cu ochii plini de albastrul fără pată.

Ploaia nebună din Retezat și sentimentul că împreună cu ei, pot ajunge oriunde, uneori chiar și pe malul mării.

Bicăjel-ul cu potecile răsunând de glasurile copiilor, bucuria simplă a mirării și aventurii.

Puiul de Muntzoman și bucuria că avem resurse și putem construi mereu, fie și de la zero. Împreună. 

Samothraki și nebunia unei insule de care nu te poți sătura. Plaja cu nisip fin, cerul incredibil de albastru, plimbarea cu caiacul, vorbele simple și cu tâlc ale Luciei. Cerul înstelat din ultima noapte și marea aceea atât de frumoasă, noua și vechea mea dragoste infinită...

Noaptea din Făgăraș, cabana din munți și albul acel nebun din septembrie, ce ne-o ostoit doruri și ne-a deschis inima.

Brașov-ul cu drumurile și munții săi, niciodată îndeajuns explorați.

Piatra Mare și memorabila claritate a unei zile îmbrăcate într-o poveste de iarnă.  

Cuejdel-ul în doi și liniștea aceea nebună, atât de vânată, atât de necesară.

Tihna din toamna colorată a Craiului și potecile nesfârșite ale lui noiembrie, căldura oamenilor ce vin și rămân aproape, indiferent de distanță. Bucătăria cu ciorbă și sarmale la grămadă, palatal cu vastele sale apartamente și nopțile calde la lumina lumânării.

Ceahlăul cu potecile sale ascunse, pe lumină sau întuneric, eternul și fascinantul acasă.

Delta de la capătul țării și oamenii pentru care merită să străbați orice drum.

Jocurile Copilăriei și inocența măștilor de Carnaval. Licuricii cu lumina lor molipsitoare ce animă nopțile acasă. Și toate celelalte, mult mai multe decât ne putem aminti, alături de oamenii cei dragi sau în singurătate.

2022...un an brutal prin amplitudinea schimbărilor și amețitor prin intensitatea provocărilor. Copleșitor prin multitudinea emoțiilor puse pe tavă, gata pentru a fi alese și trăite. Un an în care am încetat să fug, să bifez obiective, să număr împlinirile. Un an în care am trăit la cote greu de imaginat, pe îndelete, și bucuria și tristețea, și râsetele și lacrimile. Un an în care am iubit fără teama de a fi rănită și am suferit fără a înceta să fiu eu. Un an cât o viață, în care am experimentat, am învățat, am dăruit fără limită și am primit nesperat. Un an drept pentru minte și blând pentru suflet. 

2022 a fost anul în care am stat între oameni și mi-am re-așezat "rădăcinile", căci sunt norocoasă să am în jurul meu oameni buni, oameni autentici, oameni întregi. Un punct fix, de echilibru și un punct de plecare, de unde totul e posibil, pe mai departe. Am reînvățat să îmi doresc cu încăpățânarea unui copil și să primesc cu același entuziasm. Si, atunci când Universul a știut să nu-mi dea ceea ce am așteptat cu nerăbdare...am zâmbit, recunoscătoare pentru prețiosul dar de a primi fix ceea ce aveam nevoie, de fapt. 

A fost anul în care mi-am reamintit că, atât în prietenie, cât și în dragoste, takes both sides to build a bridge. Oricât de bună prietenă/iubită ți-aș fi...nu voi face alegeri în locul tău sau pentru tine. Nu voi face pași în jumătatea ta de drum sau pentru tine. Căci pentru orice fel de relație, e nevoie de (cel puțin) doi. Iar la celălalt capăt e omul care (poate) merită să miști și tu vreun deget, după ce vei fi terminat cu plânsul de milă. Iar dacă asta nu se întâmplă...e bine oricum, nu avem garanția că vom păși mereu, pe același drum. Un an în care am învățat să fiu o alegere, nu o opțiune.

2022 n-a fost doar lumină. A fost și întuneric și umbră și gri. Și furie, și nerăbdare, și tristețe. Ne-a adus însă tristețea ce vindecă și închide răni uitate. Balsamul ce lasă cicatricile netede și ne face mândri de ele, căci poartă pecetea experiențelor și amintirilor noastre.

Acum la sfârșit, putem râde cu poftă de stângăciile de început. Putem povesti, fără lacrima din colțul ochilor. Putem privi pozele si citi poveștile, cu satisfacția celui ce spune "et in Arcadia ego" 

Și eu am trăit...și a fost cea mai înțeleaptă alegere.

Și eu am plâns, dar ce întreagă e bucuria după.

Și eu am iubit...și ce binecuvântare, să fii viu, vulnerabil, autentic...

Sweet November

Motto "Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă" (Maia Angelou)

 

Noiembrie 

”Cuvintele nu cuprind, ele eliberează. 

Când nu putem vorbi, putem scrie. Când nu putem scrie, putem citi. Când nu putem citi, putem asculta. Cuvintele sunt semințe. Limbajul e calea înapoi, către viața. Și, uneori, e cea mai importantă alinare pe care o avem”. 

 

O toamnă blândă și parcă prea caldă îmi mângâie zilele prea scurte și mă face să mă uit în calendar după a 103 - a zi de august. Mă bucură galbenul frunzelor ce parcă au uitat să cadă și auriul razelor de soare ce pare că se joacă de-a v-ați ascunselea.

Îmi place frigul de dimineață ce pare să prevestească gerul năprasnic al iernii ce stă să vină. Întunericul așternut prea devreme și deplin către după-amiezile calde. 

Mirosul de dovleac turcesc copt, cu scorțișoară și un praf de zahăr, umple bucătăria portocalie și face cald și în casă.  

Noiembrie. 

Nici iarnă, nici toamnă. Prea târziu pentru sfârșit, prea devreme pentru început. Timpul perfect pentru tot ce n-a avut loc în vâltoarea anului ce aproape se duce. Timp pentru minte, timp pentru suflet, timp pentru visuri. Căci, nu asta mi-am dorit oare, mai presus de orice? Timp pentru toate și provocări  și experiențe și emoție și oamenii dragi aproape, în fiecare zi?

Mi-era dor să scriu, până când m-am găsit în fața foii de hârtie, neatinse. ”A scrie este un mod de a vedea. Un mod de a pune în lumină îndoieli și visuri și de a-ți da seama la ce se referă ele, de fapt. Prin scris, o întreagă mlaștină de angoase se poate evapora în lumina puternică a adevărului.” 

Cumva, mi-am adus aminte de umbrele mele cele negre, des și inutil evocate de cei ce m-au cunoscut odată, demult. Zâmbesc, uitându-mă în urmă, căci de acolo vin. De ce ne-om bate oare capul cu cei ce nu mai fac parte din viața noastră? De ce n-om lăsa închise ușile alea pe care nu mai intră nimeni? De ce insistăm oare să facem parte din prezentul celor care ne-au lăsat în urmă? De ce să așteptăm, orice sau pe oricine, când viața e înainte?

Zâmbesc și respir ușor, căci lumina e mai albă decât umbrele.

Liniștea are culoarea cerului senin. Nu se mai zbat valuri și nu mai răzbate nici un zbucium, dincolo de granița subtilă între ce a fost și ce va fi mai departe.

Anul acesta a fost generos și dorințele mi-au fost împlinite. Mi s-a dăruit timp. De nicăieri, mi s-au pus în față provocări și oameni care să-mi oglindească ce a rămas neînvățat. Experiențe de trăit și emoții de prețuit. Sentimente de decantat și așezat în fiece gol. Lacrimi de curs și neîmpliniri de moment. Zâmbete de păstrat și satisfacții de împărtășit cu ceilalți.

Mai puțină așteptare.

Mai puțin timp pierdut.

Mai multă prezență și mai multă conectare la bucuria celor de lângă mine.

Viață trăită azi și în fiece moment.

Nu după ce se termină treaba, sau vara, sau proiectul sau după nus ce dată a lunii.

Astăzi e o zi numai bună pentru a spera, pentru a crede, pentru a simți. Pentru a începe. Pentru a trăi în lumină și a mă bucura de liniștea dinăuntru. 

”Îngăduie vieții tale să se desfăsoare în mod firesc. Așa precum inspiri și expiri. Există un timp pentru a fi în față și un timp pentru când e mai bine să rămâi în spate. Câteodată vine vremea să te miști și alteori să te odihnești. Există un timp pentru a-ți dovedi vigoarea și un timp când e mai bine să recunoști că ai obosit. O vreme când e mai bine să fii în siguranță și o vreme când te poți expune la pericol..." (Lao Tze)

Micule Prinț

Micule print, 

Nu ne-am mai văzut de mult timp și pare că distanța dintre noi se măsoară în riduri la colțul ochilor și fire albe ce lasă speranța înțelepciunii. Cearcănele adânci vorbesc despre nopțile de veghe și lacrimile necurse. Despre întrebările nerostite și răspunsurile necăutate. 

Anii au trecut, iar locul de lângă tine nu s-a umplut încă. În noianul de mărunțișuri, zilele răsună a gol, iar nopțile a întuneric adânc. Nici toată știința, nici vanitatea și nici bunele intenții păstrate atent în locul de taină al sufletului tău, nu au dat roade. 

Singurătatea e o boală ce te cuprinde încet, pe nesimțite, pe măsură ce te amăgești că ai timp. Pe măsură ce analizezi și sortezi, după criterii întortocheate și standarde utopice. Pe măsură ce te înalți trufaș, așteptând, sigur pe ce meriți, într-o nemișcare soră cu letargia. Pe măsură ce aștepți mereu ceva, altceva, de la oricine ajunge la poarta palatului și îndrăznește să-ți tulbure tăcerile.  

Singuratatea te cuprinde și te usucă, îți îngreunează respirația și te apasă in piept cu fiecare zi ce trece, departe de orice urmă de căldură omenească.  

Ești singur și încăperile palatului sună a pustiu. A pustiu urlă și fantasmele adăpostite în povești fără final fericit, pe care le îngrijești atent, fără putință de a te dezlega. Fără să înțelegi că dragostea începe atunci când nu mai aștepți nimic, de la nimeni, atunci când deschizi ușa și faci loc luminii, sa-ți încălzească sufletul. Atunci când ieși din umbra zidurilor cu care ți-ai înconjurat palatul, de-a lungul vremurilor de restriște.  

Micule Prinț, 

Povestea florii tale, atât de prețioasă, a căzut în desuet. Ești singur la palat, așa cum ești singur și între oameni, respiri distanță și te amăgești că ai timp. Timpul nu mai are răbdare.  

Palatul se umple de păinjenis și colb greu. Curtea e năpădita de buruieni dese și fără folos. Floarea ta cea atent îngrijită moare sufocată de umbre. 

Și tu, Micule Prinț, tu, tu ce faci ? 

Vara lui 2022

Îți mai aduci aminte vara lui 2022? 

Unii spun că a început prin ianuarie, când lumina a intrat în viața lor și le-a deschis nesperat orizontul. A distrus paradigme și tipare construite în anii de întuneric. S-a sfârșit brusc, când întunericul și prejudecățile au învins, aducându-te de unde ai plecat, căci peștele înoată cel mai bine în ape cunoscute...

Altii spun că vara lui 2022 a început dintr-o dată, cu o căldură nimicitoare, pe vremea când noi cutreieram pe meleaguri mai primitoare. Când ne scăldam îndoielile în valurile limpezi ale Eladei și alunecam la vale, pe pietre șlefuite de timpul nerăbdător. 

Când marea m-a primit statornică și m-a iertat pentru aroganța de a nu o fi iubit îndeajuns și niciodată la timp. Când marea mi-a fost început și sfârșit, revelație și capăt de drum, îndrăgostindu-mă de ea, ca la începuturi.

Atunci, Soarele s-a topit și a curs pe pământ, în zile uscate și dătătoare de nevroze. Seceta a uscat orice petec de verde și a colorat în gri orice nuanță de viață. Trăsnete ascuțite și fulgere neiertătoare au brăzdat adânc, cer și pământ. Ne-au luminat nopțile și au alungat spaimele, așezându-ne firesc, fiecare la locul cuvenit. 

A fost vara lui 2022 anotimpul visurilor împlinite, toate la timpul lor. Când, "de-a v-ați ascunselea", cu capul în nori, a devenit joc de adulți risipiți pe creștet golaș de munte. Când, prin ceață sau viscol, printre nămeți sau flori delicat colorate, am reînceput să sperăm, să credem, să exploram. În afara și înăuntrul sufletelor noastre...

Îți mai aduci aminte vara lui 2022?

Când părea că viața ne-a mai dat o șansă, după prigoana celor doi ani de pandemie. Când libertatea părea cea mai frumoasă victorie, talismanul fără de care nu se poate. Când, sperând, ne-am trezit peste noapte la porțile războiului ce ne-a reamintit că ororile nu dispar, pur si simplu...

În vara lui 2022, ne-am amintit că oamenii nu rămân mereu alături de noi, iar cuvintele sunt ca cecurile, unele au acoperire, altele nu. Vara, anotimpul iubirilor neîmplinite și al încercărilor ce nu dau greș, dar nici nu garantează vreodată, nimic. 

Vara lui 2022 a fost vara speranțelor.

Și a lipsei de asumare.

A fost despre singurătate și suflete ne-pereche. 

A fost vara care a început cu "de ce?" și a sfârșit cu "de ce nu?"

A fost despre eșec și mai ales despre învățare. 

A fost vara care a zburat cât am clipit. Despre clipe fără respirație și cerul cu stele de deasupra noastră.

A fost vara când ai stat aproape și ai privit, atent la fiecare mișcare, căci demult ai ales să rămâi în afara tuturor lucrurilor...Și, la ce ti-a folosit?

A fost vara lui "ia-mă de mână și hai să pornim împreună la drum!"

Îți mai aduci aminte vara lui 2022?

Obositoare, copleșitoare pe alocuri și fără pic de timp pentru dolce far niente. Când te-ai retras și ți-ai dat timp pentru tihnă și pentru a nu face nimic. Vara în care ai căutat sensul și oamenii, găsind bucuria în orice, aici și acum, emoția conjugată la timpul prezent. Fără condiție de mod, loc, spațiu sau timp. A fost vara când ai plecat mai departe, fără să mai aștepți trenul ce poate să nu mai vină. 

Vara lui 2022 a fost anotimpul în care ne-am scris scrisori și te-am ținut aproape în fiecare zi, căci sufletul are nevoie de credință, iubire, adevăr. Iar prietenii nu sunt mereu la o aruncatură de băț sau la capătul mâinii tale.

A fost vara aceea un șir lung de drumuri, în care nu ai mai căutat la nesfârșit, ci te-ai apropiat firesc de normalitate - când culorile ți-au umplut ochii, iar întâmplările ți-au umplut viața. Când ochii au zâmbit plin și fără riduri. Când sufletul a fost plin, cu cântec și căldură și oamenii potriviți. Când ai știut că, pentru a primi, trebuie să te oprești.

Când "poate" a devenit tovarășul de drum ce a lăsat porțile deschise.

Dar, asta nu înseamnă că ne-a durut mai puțin. 

Vara lui 2022 a fost lungă și generoasă, fără sfârșit. A fost continuarea firească a dorințelorînchinate Universului la început de an.

A fost unică, pentru că ne-a dăruit ocazii și ne-a dat timp. 

Pentru că ne-a lăsat speranța unui mâine mai bun. 

Pentru că ne-a dat șansa să fim noi, mai buni decât ieri.

Pentru că, peste ani, ne va întreba fără doar și poate, ce am făcut cu ele...

Vara lui 2021

Vara lui 2020

Vara lui 2019

be kind

Motto: ”In a world where you can be anything...be kind.” 

A trecut ceva vreme, de când nu mai scriu despre mine, despre durerile și bucuriile mele, despre rănile și vindecările ce le-au urmat, despre greul și poverile și ușurarea ce apar inevitabil, una după alta sau toate odată.  

Am închis ușa, deși simțeam curiozități străine dând târcoale. Am închis ferestrele și am păstrat lumina, pâlpâind firav în interior. Cui prodest? Pe cine interesează? Ce simt, dacă simt, ce trăiesc, dacă trăiesc, ce îmi doresc, dacă îmi doresc?

Cui îi pasă...le știe. Înțelege și tăcerile și cuvintele și ezitările. 

De ce? 

Pentru că unele lucruri e bine să rămână personale. Pentru că multe din ele nu vor mai conta, deloc, peste o vreme. Pentru că oamenii comentează sau interpretează,  din nevoia (sau teama) de a se regăsi în cele scrise. 

Pentru că am presupus că nimănui (sau aproape) nu îi pasa de ceea ce simt eu, că așteptările de la mine sunt să fiu acolo și să fac ce e de facut, să primesc sarcinile fără să mă plâng, fără  să crâcnesc și fără să încerc să schimb ceva, vreodată.  

Mare parte din educația de acasă (și nu numai) a presupus să mă țin tare, să mă ridic atunci când cad, când îmi e rău și să merg la departe. Să fiu puternică, no matter what. Să rezist. La oricâtă presiune ar fi fost, căci nah, provocările...ce șansă unică în viața noastră! Presiune pe care o alimentam eu sau cei de lângă mine. Căci,  nu ți se dă mai mult decât poți duce, nu ? Căci...nu este altă variantă,  nu? 

Week-end-ul ce a trecut a fost despre curajul de a fi vulnerabil. 

De a fi, mai presus de a face. 

De a fi eu însămi. În fața unor oameni, dar mai ales lângă ei. Din nou. 

Week-end-ul acesta am avut timp. 

Tihnă. Bucurie. Liniște.  

Timp cu Beatrice, minunea asta de fată, ce își pregătește aripile să zboare în curând. Timp cu fetele mele frumoase, ce vin tocmai de la București, fără ezitare. Timp cu "ai mei" cei vechi și noi, toți unul și unul! Timp pentru povești calde și sincronicități dureroase. Coincidențe și momente de wooow. Râsete de bucurie și lacrimi  de "îhim, te înțeleg perfect". 

Timp pentru oamenii veniți de departe, pentru mine, pentru noi. Pentru câteva zile la munte, cu noi. Oricare ar fi pretextul, marele câștig al fiecărui  eveniment este reprezentat de oamenii pe care îi ai alături - în echipă sau în jurul tău. Alături sau prin gândurile bune, transmise cu grijă.  

So, am uitat de presiune. 

Mi-am scuturat umerii de poveri ce nu erau ale mele oricum si mi-am pus lucrurile în ordine. Am amânat ce am putut, am făcut ce era urgent, am renunțat la ceea ce nu-și mai avea sensul, am înțeles și acceptat că nu trebuie să mai fiu în fruntea tuturor lucrurilor. Am învățat că e în regulă să obosesc și să mă odihnesc, când nu mai pot, că e ok să renunț sau să mă răzgândesc. 

Am învățat că pot să ascult atent și să am încredere în ceea ce simt. 

Că furia trece, după o vreme și lasă loc blândeții. 

Că o îmbrățișare valorează mai mult decât 100 cuvinte. 

Că limitele sunt în mintea noastră, iar inima nu le recunoaște. 

Că trăim și visăm după tipare ce aparțin altora și nu ne aduc nici liniște, nici fericire, nici împlinire.  

Că trebuie să am grijă de mine, căci nu o va face nimeni altcineva. 

Încă mai am de învățat:

să pun limite. 

să nu mai încerc să salvez pe cine nu vrea să fie salvat. 

să investesc diferit în oameni, să îi aleg diferit. Și să mă despart cu blândețe de ei, atunci când drumul nu mai e comun. 

să las trecutul acolo unde îi e locul, la fel și oamenii ce îi aparțin,  nu e datoria mea să îi aduc într-un  prezent ce nu ne mai aparține. 

să fiu mai zgârcita cu timpul meu - să îl dau cu măsură și nu la întâmplare,  căci e prea  prețios, să îl mai irosesc.

să mă răzgândesc și să renunț la vinovăția ce vine la pachet cu ea, căci orice decizie e mai bună decât nici una. Așa cum orice altă decizie decât cea care îți face rău, este binevenită.  

să cultiv curajul de a fi vulnerabilă, în loc de a fi puternică, no matter what. Blândă, în loc să fiu fermă. Empatica, bună, prezentă, bine, înainte de toate...

Speranță infinită

Miercuri,

O zi oarecare dintr-o primăvară aparte.

S-a dus ploaia și a lăsat verdele curat, mirosul proaspăt și cerul oglindă. Norii de vată, pufoși, în formă de blânde și nedescifrate fantasme

În spatele blocului, unde vântul nu ajunge să măture tot, un bătrân împinge atent un scaun cu rotile în care stă cuminte o femeie uscățivă la trup, cu mâinile împreunate și privind absent.
Amândoi sunt gravi, atenți la gropile din asfalt, abătuti și aduși ușor de spate - sau de grijile ce îi apasă?

O prietenă așteaptă să nască în curând. Îmi împărtășește din emoțiile ei și parcă devin ale mele. Oricât i-aș spune că va fi și mai greu de atât, după care va fi și mai ușor decât greu...cine să mă creadă? Căci singuri trebuie să pășim, să greșim,  să experimentăm, să învățăm...sau nu. După care, la rândul nostru, vom ști. Și vom spune altora, fără să fim crezuți, la rându-ne...

Că viața nu e numai bine și nu e numai rău. Și bucuria și lacrimile trec. Și ploaia și soarele ne ating la fel, urmându-și cursul firesc, dar lăsându-ne pe noi mereu altfel.

O prietenă e, în ciuda tinereții sale, o explozie de energie, optimism și iubire. Visează înalt și crede în visurile sale. E o mână de om și totuși, împrăștie atâta căldură, îmbrățișări și...speranță infinită. Când am nevoie de soare, mă gândesc la ea și la optimismul ei limpede. Fără să știe poate, e o ancoră într-un ocean de necunoscut, e un far ce luminează departe, în întuneric. Când mă îndoiesc, închid ochii și văd portocaliu. Când furtuna mă trage în adâncuri, respir adânc și mă ancorez cu putere în lumină, în credință, în speranță.

”Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.” (O.Paler)

Cu ce rămânem, până la sfârșit?

Cu nebunia zilelor ce ne-au lăsat fără putere? Cu nebunia clipelor ce ne-au lăsat fără suflare?

Cu nopțile de nesomn sau de pasiune? Cu rănile bine ascunse de ochii curioși să le descoase sau cu mâinile calde ce caută să ni le aline? Cu cicatricile pe care le purtăm cu mândrie la vedere, căci spun povestea întreagă despre bătăliile din care am ieșit nu învingători, dar vii și încrezători? Sau cu luptele pe care nu le-am purtat niciodată, prea ocupați să ne plângem de milă în confortul călduț al căii de mijloc, unde nu e nici întristare, nici suspin...

Speranța pășește pe același drum cu disperarea.

Îndoiala e paznicul tăcut al încrederii.

Lacrima umbrește discret zâmbetul ce pare nesfârșit.

Alege, omule, și mergi mai departe! 

Banca pe care ai stat cuminte, așteptând ceva ce a trecut de mult, e pustie. Nu știi ce mai aștepți, sau dacă ți se pare că știi...ori ești orb, ori nu vezi, că timpul a trecut.

Sunt toate, la un pas distanță. Pas pe care nu l-ai făcut niciodată.

În mâinile tale, căci de la începuturi ai fost întuneric și lumină, credință și amăgire, iubire și cădere.

Pentru a renaște, defiecare dată...