Micule Prinț

Micule print, 

Nu ne-am mai văzut de mult timp și pare că distanța dintre noi se măsoară în riduri la colțul ochilor și fire albe ce lasă speranța înțelepciunii. Cearcănele adânci vorbesc despre nopțile de veghe și lacrimile necurse. Despre întrebările nerostite și răspunsurile necăutate. 

Anii au trecut, iar locul de lângă tine nu s-a umplut încă. În noianul de mărunțișuri, zilele răsună a gol, iar nopțile a întuneric adânc. Nici toată știința, nici vanitatea și nici bunele intenții păstrate atent în locul de taină al sufletului tău, nu au dat roade. 

Singurătatea e o boală ce te cuprinde încet, pe nesimțite, pe măsură ce te amăgești că ai timp. Pe măsură ce analizezi și sortezi, după criterii întortocheate și standarde utopice. Pe măsură ce te înalți trufaș, așteptând, sigur pe ce meriți, într-o nemișcare soră cu letargia. Pe măsură ce aștepți mereu ceva, altceva, de la oricine ajunge la poarta palatului și îndrăznește să-ți tulbure tăcerile.  

Singuratatea te cuprinde și te usucă, îți îngreunează respirația și te apasă in piept cu fiecare zi ce trece, departe de orice urmă de căldură omenească.  

Ești singur și încăperile palatului sună a pustiu. A pustiu urlă și fantasmele adăpostite în povești fără final fericit, pe care le îngrijești atent, fără putință de a te dezlega. Fără să înțelegi că dragostea începe atunci când nu mai aștepți nimic, de la nimeni, atunci când deschizi ușa și faci loc luminii, sa-ți încălzească sufletul. Atunci când ieși din umbra zidurilor cu care ți-ai înconjurat palatul, de-a lungul vremurilor de restriște.  

Micule Prinț, 

Povestea florii tale, atât de prețioasă, a căzut în desuet. Ești singur la palat, așa cum ești singur și între oameni, respiri distanță și te amăgești că ai timp. Timpul nu mai are răbdare.  

Palatul se umple de păinjenis și colb greu. Curtea e năpădita de buruieni dese și fără folos. Floarea ta cea atent îngrijită moare sufocată de umbre. 

Și tu, Micule Prinț, tu, tu ce faci ?