Sweet November

Motto "Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă" (Maia Angelou)

 

Noiembrie 

”Cuvintele nu cuprind, ele eliberează. 

Când nu putem vorbi, putem scrie. Când nu putem scrie, putem citi. Când nu putem citi, putem asculta. Cuvintele sunt semințe. Limbajul e calea înapoi, către viața. Și, uneori, e cea mai importantă alinare pe care o avem”. 

 

O toamnă blândă și parcă prea caldă îmi mângâie zilele prea scurte și mă face să mă uit în calendar după a 103 - a zi de august. Mă bucură galbenul frunzelor ce parcă au uitat să cadă și auriul razelor de soare ce pare că se joacă de-a v-ați ascunselea.

Îmi place frigul de dimineață ce pare să prevestească gerul năprasnic al iernii ce stă să vină. Întunericul așternut prea devreme și deplin către după-amiezile calde. 

Mirosul de dovleac turcesc copt, cu scorțișoară și un praf de zahăr, umple bucătăria portocalie și face cald și în casă.  

Noiembrie. 

Nici iarnă, nici toamnă. Prea târziu pentru sfârșit, prea devreme pentru început. Timpul perfect pentru tot ce n-a avut loc în vâltoarea anului ce aproape se duce. Timp pentru minte, timp pentru suflet, timp pentru visuri. Căci, nu asta mi-am dorit oare, mai presus de orice? Timp pentru toate și provocări  și experiențe și emoție și oamenii dragi aproape, în fiecare zi?

Mi-era dor să scriu, până când m-am găsit în fața foii de hârtie, neatinse. ”A scrie este un mod de a vedea. Un mod de a pune în lumină îndoieli și visuri și de a-ți da seama la ce se referă ele, de fapt. Prin scris, o întreagă mlaștină de angoase se poate evapora în lumina puternică a adevărului.” 

Cumva, mi-am adus aminte de umbrele mele cele negre, des și inutil evocate de cei ce m-au cunoscut odată, demult. Zâmbesc, uitându-mă în urmă, căci de acolo vin. De ce ne-om bate oare capul cu cei ce nu mai fac parte din viața noastră? De ce n-om lăsa închise ușile alea pe care nu mai intră nimeni? De ce insistăm oare să facem parte din prezentul celor care ne-au lăsat în urmă? De ce să așteptăm, orice sau pe oricine, când viața e înainte?

Zâmbesc și respir ușor, căci lumina e mai albă decât umbrele.

Liniștea are culoarea cerului senin. Nu se mai zbat valuri și nu mai răzbate nici un zbucium, dincolo de granița subtilă între ce a fost și ce va fi mai departe.

Anul acesta a fost generos și dorințele mi-au fost împlinite. Mi s-a dăruit timp. De nicăieri, mi s-au pus în față provocări și oameni care să-mi oglindească ce a rămas neînvățat. Experiențe de trăit și emoții de prețuit. Sentimente de decantat și așezat în fiece gol. Lacrimi de curs și neîmpliniri de moment. Zâmbete de păstrat și satisfacții de împărtășit cu ceilalți.

Mai puțină așteptare.

Mai puțin timp pierdut.

Mai multă prezență și mai multă conectare la bucuria celor de lângă mine.

Viață trăită azi și în fiece moment.

Nu după ce se termină treaba, sau vara, sau proiectul sau după nus ce dată a lunii.

Astăzi e o zi numai bună pentru a spera, pentru a crede, pentru a simți. Pentru a începe. Pentru a trăi în lumină și a mă bucura de liniștea dinăuntru. 

”Îngăduie vieții tale să se desfăsoare în mod firesc. Așa precum inspiri și expiri. Există un timp pentru a fi în față și un timp pentru când e mai bine să rămâi în spate. Câteodată vine vremea să te miști și alteori să te odihnești. Există un timp pentru a-ți dovedi vigoarea și un timp când e mai bine să recunoști că ai obosit. O vreme când e mai bine să fii în siguranță și o vreme când te poți expune la pericol..." (Lao Tze)