Speranță infinită

Miercuri,

O zi oarecare dintr-o primăvară aparte.

S-a dus ploaia și a lăsat verdele curat, mirosul proaspăt și cerul oglindă. Norii de vată, pufoși, în formă de blânde și nedescifrate fantasme

În spatele blocului, unde vântul nu ajunge să măture tot, un bătrân împinge atent un scaun cu rotile în care stă cuminte o femeie uscățivă la trup, cu mâinile împreunate și privind absent.
Amândoi sunt gravi, atenți la gropile din asfalt, abătuti și aduși ușor de spate - sau de grijile ce îi apasă?

O prietenă așteaptă să nască în curând. Îmi împărtășește din emoțiile ei și parcă devin ale mele. Oricât i-aș spune că va fi și mai greu de atât, după care va fi și mai ușor decât greu...cine să mă creadă? Căci singuri trebuie să pășim, să greșim,  să experimentăm, să învățăm...sau nu. După care, la rândul nostru, vom ști. Și vom spune altora, fără să fim crezuți, la rându-ne...

Că viața nu e numai bine și nu e numai rău. Și bucuria și lacrimile trec. Și ploaia și soarele ne ating la fel, urmându-și cursul firesc, dar lăsându-ne pe noi mereu altfel.

O prietenă e, în ciuda tinereții sale, o explozie de energie, optimism și iubire. Visează înalt și crede în visurile sale. E o mână de om și totuși, împrăștie atâta căldură, îmbrățișări și...speranță infinită. Când am nevoie de soare, mă gândesc la ea și la optimismul ei limpede. Fără să știe poate, e o ancoră într-un ocean de necunoscut, e un far ce luminează departe, în întuneric. Când mă îndoiesc, închid ochii și văd portocaliu. Când furtuna mă trage în adâncuri, respir adânc și mă ancorez cu putere în lumină, în credință, în speranță.

”Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.” (O.Paler)

Cu ce rămânem, până la sfârșit?

Cu nebunia zilelor ce ne-au lăsat fără putere? Cu nebunia clipelor ce ne-au lăsat fără suflare?

Cu nopțile de nesomn sau de pasiune? Cu rănile bine ascunse de ochii curioși să le descoase sau cu mâinile calde ce caută să ni le aline? Cu cicatricile pe care le purtăm cu mândrie la vedere, căci spun povestea întreagă despre bătăliile din care am ieșit nu învingători, dar vii și încrezători? Sau cu luptele pe care nu le-am purtat niciodată, prea ocupați să ne plângem de milă în confortul călduț al căii de mijloc, unde nu e nici întristare, nici suspin...

Speranța pășește pe același drum cu disperarea.

Îndoiala e paznicul tăcut al încrederii.

Lacrima umbrește discret zâmbetul ce pare nesfârșit.

Alege, omule, și mergi mai departe! 

Banca pe care ai stat cuminte, așteptând ceva ce a trecut de mult, e pustie. Nu știi ce mai aștepți, sau dacă ți se pare că știi...ori ești orb, ori nu vezi, că timpul a trecut.

Sunt toate, la un pas distanță. Pas pe care nu l-ai făcut niciodată.

În mâinile tale, căci de la începuturi ai fost întuneric și lumină, credință și amăgire, iubire și cădere.

Pentru a renaște, defiecare dată...