oameni

Acum ceva timp, de voie, de nevoie, am avut o discuție cu cineva care, o lungă perioadă de timp, a contat enorm pentru mine.

La un moment dat, drumurile ni s-au despărțit, firesc, căci ne mânau alte motivații, aveam moduri de a acționa diferit, altă viziune, altă energie.

Eu...dau toate șansele de care e nevoie. Uneori, chiar mai multe. Prea multe. Până în punctul în care evidența îmi dă peste ochi și mă lasă să văd limpede, unde sunt și pe cine am (sau nu mai am) alături. 
E o lecție pe care am învățat-o de multe ori. Oricât de dureroasă a fost, tot atât de utilă s-a dovedit.
Astfel încât, dacă vezi că nu mai exist în viața ta, nu insista.

Știi tu de ce. Așa cum știu și eu.

Vorbele cântăresc mai puțin decât faptele, întotdeauna. Faptele rănesc mereu, mai mult decat orice vorbe (goale) frumos ambalate și livrate oricui e dispus să asculte. Oamenii care te cunosc cel mai bine, nu vor da greș. Nici în a te răni, nici în a te ridica. Știu ei de ce. Așa cum știu și eu.

Zilele astea, privesc atent în jurul meu.

Oamenii care au idealuri. Oamenii care construiesc. Care găsesc soluții. Care cresc și dăruiesc, dând șansa celor de lângă ei să înflorească.

Oamenii care au interese. Oamenii care distrug sau dezbină. Care găsesc breșe și sapă, precum picătura în stâncă. Care sunt goi pe dinăuntru și pustiesc totul în jurul lor.

Oamenii care ne îmbogățesc sau ne fură. Care ne mângâie cu o privire sau un zâmbet. Care ne cotropesc și ne lasă pustii, cu același zâmbet și aceleași priviri ce nu ne mai aparțin. Care intră în sufletul nostru ca o furtună de vară și ies, precum uraganele, lăsând praf și pulbere…

Mi-s dragi oamenii, și cei care ne învață, care ne sunt oglindă și ne schimbă sau ne păstrează întocmai, în amintire. Cei cu care construiesc amintiri sau care sunt ei înșiși doar o amintire, de care mă leagă locuri, fapte, coincidențe, emoție.

Tu...ce fel de om alegi să fii?