Speranță infinită

Miercuri,

O zi oarecare dintr-o primăvară aparte.

S-a dus ploaia și a lăsat verdele curat, mirosul proaspăt și cerul oglindă. Norii de vată, pufoși, în formă de blânde și nedescifrate fantasme

În spatele blocului, unde vântul nu ajunge să măture tot, un bătrân împinge atent un scaun cu rotile în care stă cuminte o femeie uscățivă la trup, cu mâinile împreunate și privind absent.
Amândoi sunt gravi, atenți la gropile din asfalt, abătuti și aduși ușor de spate - sau de grijile ce îi apasă?

O prietenă așteaptă să nască în curând. Îmi împărtășește din emoțiile ei și parcă devin ale mele. Oricât i-aș spune că va fi și mai greu de atât, după care va fi și mai ușor decât greu...cine să mă creadă? Căci singuri trebuie să pășim, să greșim,  să experimentăm, să învățăm...sau nu. După care, la rândul nostru, vom ști. Și vom spune altora, fără să fim crezuți, la rându-ne...

Că viața nu e numai bine și nu e numai rău. Și bucuria și lacrimile trec. Și ploaia și soarele ne ating la fel, urmându-și cursul firesc, dar lăsându-ne pe noi mereu altfel.

O prietenă e, în ciuda tinereții sale, o explozie de energie, optimism și iubire. Visează înalt și crede în visurile sale. E o mână de om și totuși, împrăștie atâta căldură, îmbrățișări și...speranță infinită. Când am nevoie de soare, mă gândesc la ea și la optimismul ei limpede. Fără să știe poate, e o ancoră într-un ocean de necunoscut, e un far ce luminează departe, în întuneric. Când mă îndoiesc, închid ochii și văd portocaliu. Când furtuna mă trage în adâncuri, respir adânc și mă ancorez cu putere în lumină, în credință, în speranță.

”Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.” (O.Paler)

Cu ce rămânem, până la sfârșit?

Cu nebunia zilelor ce ne-au lăsat fără putere? Cu nebunia clipelor ce ne-au lăsat fără suflare?

Cu nopțile de nesomn sau de pasiune? Cu rănile bine ascunse de ochii curioși să le descoase sau cu mâinile calde ce caută să ni le aline? Cu cicatricile pe care le purtăm cu mândrie la vedere, căci spun povestea întreagă despre bătăliile din care am ieșit nu învingători, dar vii și încrezători? Sau cu luptele pe care nu le-am purtat niciodată, prea ocupați să ne plângem de milă în confortul călduț al căii de mijloc, unde nu e nici întristare, nici suspin...

Speranța pășește pe același drum cu disperarea.

Îndoiala e paznicul tăcut al încrederii.

Lacrima umbrește discret zâmbetul ce pare nesfârșit.

Alege, omule, și mergi mai departe! 

Banca pe care ai stat cuminte, așteptând ceva ce a trecut de mult, e pustie. Nu știi ce mai aștepți, sau dacă ți se pare că știi...ori ești orb, ori nu vezi, că timpul a trecut.

Sunt toate, la un pas distanță. Pas pe care nu l-ai făcut niciodată.

În mâinile tale, căci de la începuturi ai fost întuneric și lumină, credință și amăgire, iubire și cădere.

Pentru a renaște, defiecare dată...          

oameni

Acum ceva timp, de voie, de nevoie, am avut o discuție cu cineva care, o lungă perioadă de timp, a contat enorm pentru mine.

La un moment dat, drumurile ni s-au despărțit, firesc, căci ne mânau alte motivații, aveam moduri de a acționa diferit, altă viziune, altă energie.

Eu...dau toate șansele de care e nevoie. Uneori, chiar mai multe. Prea multe. Până în punctul în care evidența îmi dă peste ochi și mă lasă să văd limpede, unde sunt și pe cine am (sau nu mai am) alături. 
E o lecție pe care am învățat-o de multe ori. Oricât de dureroasă a fost, tot atât de utilă s-a dovedit.
Astfel încât, dacă vezi că nu mai exist în viața ta, nu insista.

Știi tu de ce. Așa cum știu și eu.

Vorbele cântăresc mai puțin decât faptele, întotdeauna. Faptele rănesc mereu, mai mult decat orice vorbe (goale) frumos ambalate și livrate oricui e dispus să asculte. Oamenii care te cunosc cel mai bine, nu vor da greș. Nici în a te răni, nici în a te ridica. Știu ei de ce. Așa cum știu și eu.

Zilele astea, privesc atent în jurul meu.

Oamenii care au idealuri. Oamenii care construiesc. Care găsesc soluții. Care cresc și dăruiesc, dând șansa celor de lângă ei să înflorească.

Oamenii care au interese. Oamenii care distrug sau dezbină. Care găsesc breșe și sapă, precum picătura în stâncă. Care sunt goi pe dinăuntru și pustiesc totul în jurul lor.

Oamenii care ne îmbogățesc sau ne fură. Care ne mângâie cu o privire sau un zâmbet. Care ne cotropesc și ne lasă pustii, cu același zâmbet și aceleași priviri ce nu ne mai aparțin. Care intră în sufletul nostru ca o furtună de vară și ies, precum uraganele, lăsând praf și pulbere…

Mi-s dragi oamenii, și cei care ne învață, care ne sunt oglindă și ne schimbă sau ne păstrează întocmai, în amintire. Cei cu care construiesc amintiri sau care sunt ei înșiși doar o amintire, de care mă leagă locuri, fapte, coincidențe, emoție.

Tu...ce fel de om alegi să fii?

Brace for impact

. 

Mai rămâi puțin. 

Preț de o secundă. O respirație sau o zbatere de pleoape. Sau amână cumva clipa asta ce trece. Efemeră și diafană, aduce a fulg de nea topit în mâini de copil. 

Dă-mi timp. Atât îți cer.

Granița între anul ce trece și cel ce zorește să dea buzna e firavă și mai că o treci cu vederea în iureșul gălăgios al petrecăreților fără griji la vedere. Bezna e sfâșiată de scântei vesele ce se desprind din artificiile copilăriei, pe care le mânuiesc veseli copiii noștri.  Ca ieri, mâinile, copilăria și scânteile erau ale noastre.

Iarăși am uitat de Dorință, realizez la un moment dat, când deja suntem în plin An Nou. Nou - față de anul vechi, probabil. Nou pentru că ni-l dorim altfel, mai bun, mai frumos, mai grozav decât toți cei care au fost. Și oare ne-a dezamăgit vreodată Universul? Oare nu va fi anul acesta complet altfel decât cei dinaintea lor ?

Și totuși tu, draga mea, ce îți dorești anul acesta? De la el, de la tine - ce aștepți, ce îi ceri, ce ai nevoie?

Tac și ascult. Bătăile inimii și tonul ferm al gândurilor de început - anul nu începe de-adevăratelea, decât după Dorință - azimut și condiție sine qua non.

Anul acesta îmi doresc timp.

Pentru mine și pentru ai mei. Răgaz pentru suflet și dorințele lui, știute și neștiute. Tihnă pentru idei, să se așeze și să rodească.  Zâmbet pentru tot ce apare neprevăzut.  Putere pentru cele ce nu țin de voința mea. Răbdare pentru cele ce depășesc limitele știute și nestiute. Înțelepciune, să las în urmă ce mă împovărează sau nu îmi folosește.  Recunoștință pentru fiecare zi în care pot fi și pot face ceea ce simt, ceea ce doresc, ceea ce îmi place.

Anul acesta îmi doresc dragoste.

Să-mi dau voie să simt, să dăruiesc și să știu să primesc. Să păstrez căldura și să o întorc înzecit, căci am noroc de oameni buni în viața mea. Să iubesc ca și când nu m-ar fi rănit nimeni, vreodată.  Să iert, ca și când nimeni nu mi-a greșit, vreodată.  Să visez până la stele și înapoi, căci am auzit deseori că visele se transformă în realitate. De ce nu și ale mele?

Anul acesta îmi doresc să experimentez.

Să încerc mai mult, să testez ineditul, să provoc necunoscutul, să împing limitele până uit de ele, să mă arunc în viață cu naivitatea și curajul de la început. Să trăiesc autentic și deplin, să gust și să mă las surprinsă de tot ceea ce Universul îmi va pune înainte. 

Anul acesta îmi doresc să călătoresc. 

Să cunosc toate locurile amânate de atâta amar de vreme, să mă îndrăgostesc din nou de munți și dealuri și mări și orașe pe care le-am găsit împreună cu oamenii mei dragi. Să explorez mai des și să mă rătăcesc fără teamă.  Să merg fără direcție atent desenată, după voia inimii, și să las busola să se odihnească, pe termen nelimitat.

Anul acesta îmi doresc să fiu pregătită. 

Pentru orice, oricând, oricum. Să nu mă mai las surprinsă nici de minciună, nici de trădare, nici de durere, nici de ceasul ce aduce ce nu aduce anul. Iar atunci când nu voi fi fost îndeajuns de pregătită, iar oamenii sau faptele mă vor surprinde, să respir adânc și să caut atent ieșirea de salvare - e mereu acolo, înlăuntrul meu, în aparenta vulnerabilitate ce mi-a fost mereu, cel mai puternic atu.

My happy-jar

Am primit mai demult cadou un happy-jar homemade, albastru și dichisit, pe care l-am așezat la loc de cinste în bibliotecă. Mult timp, m-a bucurat obiectul în sine, fără să mă gândesc că poate fi și folosit, umplut eventual. De unde atâta fericire?

Însă, o dată cu pandemia și conștiința faptului că ”eram fericiți și nu știam”, borcanul cu mici bucurii a devenit o provocare. Să vânez și să păstrez acele momente simple, dar cu greutate. Memorabile, de povestit și dat mai departe. Să le aștern în cuvinte, imagini, mesaje, culori, pentru a le descoperi apoi, când zilele vor fi trecut. La început de an, scot borcanul din bibliotecă, scotocesc prin el și mă minunez, făcând inventarul anului ce a plecat.

2021 a fost un an bun pentru borcanul albastru.

E burdușit cu zâmbete în culori, ce foșnesc vesele, grăbite să iasă – mai au ele ceva să îmi spună, acum la început de an nou și proaspăt, dătător de speranță.

Când alte clipe le vor lua locul, amintindu-mi că eram fericiți și o știam!

Chiar și atunci când nu aveam totul...

2021 - În loc de rămas bun

Dragă an 2021,

Pleci curând și ne lași, mă întreb în mâinile cui oare?!

Înainte să închizi ușa în urma ta, definitiv, îți mai spun o dată, mulțumesc.

Pentru că ai fost și ai trecut, pentru că ne-ai dat, înainte să ne iei, pentru că ne-ai certat, înainte să ne răsfeți, pentru că ne-ai provocat și învățat.

Pentru oameni și fapte, pentru povești și drame, pentru călătorii și tihnă.

Pentru bucurii și tristeți, pentru zâmbete și lacrimi, pentru zbucium și claritate.

Pentru furtuni, pentru haos, pentru nebunie.

Pentru înțelepciune, pentru alegeri, pentru așezare.

Să scriu despre cum mi-ai fost tu mie, după tsunami-ul care a fost 2020, este misiune imposibilă. Însă, fără el, nu ai fi fost tu, iar fără anii din urmă, nu aș mai fi eu.

Îmi amintesc de începuturile tale, fără listă de dorințe cu mulți de ”și”, fără listă de planuri atent creionate și riguros organizate, fără rezoluții înălțătoare și obiective menite să mă țină ocupată – make something different, mi-ai spus. Și oare nu sunt eu cea mai ascultătoare dintre toți copiii lumii? Oare nu am făcut eu totul diferit? Nu am făcut eu oare pact cu Universul și nu m-am lăsat în voia lui?

Dragă 2021, am încercat să te înțeleg.

Să îi înțeleg pe cei de lângă mine. Alegerile lor, drepte sau nu. Hachițele și toanele, orgoliul și încăpățânarea. Să mă înțeleg – când sunt dreaptă sau când greșesc.

Am încercat să-mi țin oamenii aproape.

Căci anul acesta a fost mai ales despre oameni, dincolo de tăvălugul ce ne-a tulburat, în valuri.

Oamenii aceia care contează, alături de care pleci la drum sau la capătul lumii. Oamenii aceia care, cu o vorbă sau o strângere în brațe, îți dăruiesc tot. Oamenii aceia care te sună fără motiv sau îți sunt aproape chiar la sute de km. Oamenii aceia dragi pe care îi porți în suflet și care te cunosc cu bune și rele, cu care ai râs și ai plâns, te-ai certat și te-ai împăcat, ai stricat și ai construit, până la sfârșit.

Am încercat să nu uit ce e important.

Să rămân eu. Să-mi păstrez drumul, calmul și luciditatea. Încrederea întreagă. Să trăiesc, fiecare zi pe rând și să-i iau tot ce îmi poate dărui, cu ambele mâini. Drumeții, locuri noi, momente de neuitat, nopți nedormite, zâmbete neșterse, lacrimi amare, clipe ce m-au lăsat fără respirație. Copilul meu minunat. Timpul. Tihna. Iureșul. Dragostea. Regretele. Speranța.

Via Transilvanica. Retezat. Apuseni. Ciucaș. Bucegii. Ceahlăul, mereu acasă. Rodnei. Cheile Vârghișului. Nopțile cu Licuricii. Marea cea Negră și frumoasă.

Am încercat și am reușit.

Ai fost un an greu, greu. Ai fost un an bun. Special. Năucitor. Dramatic.

Însă, mă uit la tine cu mirare și recunoștință și vreau să știi că nu îți mai port pică. Suntem aici, întregi, împreună cu ai noștri, cei dragi. Strâng în brațe minunea de lângă mine, visez nebunește, respir libertate și senin. Zâmbesc cu aceeași încredere ca întotdeauna – cu inima plină, bătând nebunește, iubind și sperând infinit.  

Iar acum, că tot pleci, tare te rog, ia cu tine bezna și plăgile, furia și răutatea, prostia și tarele. Ia ce nu ne folosește și lasă-ne inspirația, ia răul și lasă-ne speranța, ia boala și lasă-ne liberi.

Și te mai rog ceva,

Dă-ne timp, pentru noi, pentru ei, pentru ceea ce contează cu adevărat.

Dă-ne minte, să știm ce să facem cu timpul.

Dă-ne suflet, să știm da valoare timpului...

Darkest hour of the night

Înainte de un nou început, timp în care te întorci în tine și te gandesti doar la ce nu ai făcut bine. Ce ai făcut bine și a ieșit prost. Altfel decât ți-ai dorit. Altfel decât ar fi trebuit...

Înainte de a te înălța, timp în care cobori și te îngropi, pe tine și pe cei ce îți stau în cale.

Cât de jos poți coborî oare?

Cât de adânc te poți înfunda în marasm, sub pretextul dreptului la viață? Cât de meschin poate fi zâmbetul cu care te privești senin în oglinda propriei conștiințe?

Cât de amară minciuna în care te îmbraci cochet, la ora prânzului, cu speranța că adevărul te va ocoli, până la sfârșit?

Cât de jos poți coborî oare? Când, pe oricare scară a valorilor ți-ai așeza sufletul strâmb, știi că ai schilodit ani în șir alte suflete, sub pretextul unei mărinimii hâde, croită după propriul tău chip?

La jumătatea vieții, fascinația dispare în scurt timp.

Pălește, în fața cunoașterii.

Iar cunoașterea omoară încet dragostea.

După un timp, nu ne mai amăgim, nu mai facem compromisuri, nu mai acceptăm jumătăți de măsură, mai ales când e vorba de sufletul nostru.

Dacă mai avem un strop de curaj, de conștiință, de demnitate.

40+ Număr binecuvântări

 

A trecut. 

24. Intensă ca o sărutare, lungă cât o zi de post și totuși neîncăpătoare, caldă și senină ca ochii de copil.

Număr binecuvântări și învăț recunoștința. 

A fost o zi senină. 

Așa m-am simțit de ziua mea, și încă în multe feluri, greu de așezat în cuvintele potrivite. Lucruri simple de tot, cuvinte calde, frumoase sau atent alese, gesturi firești sau surprize, oameni de departe sau de lângă mine, fiecare în felul lui - toate mi-au transformat ziua în bucurie, zâmbet, liniște.

Nu mi-au lipsit furtunile de altă dată. 

Nici lacrimile amare, deși altele le-au luat locul - mai calde, mai blânde, mai sănătoase. Au rostul lor și ele.

Anul acesta, ziua mea a fost despre împăcare, cu mine și cu ceilalți.

Poze vechi sau noi, oameni de demult sau de acum. Scrisori scrise de mână. Sau la calculator. Desene și metafore. Cafeaua. Îmbrățișarile. Multe, multe cărți. Multe, multe flori. Un pic de munte și dezordinea caldă a oamenilor de lângă noi. Paharul cu vin roșu. Nopțile povestite cu nimicuri. 

Un mare mulțumesc, niciodată îndeajuns de apăsat. 

Lucruri simple de tot

Motto ”Sometimes, the greatest journey is the distance between two people”(The Painted Veil)

Noiembrie, luni.

Mă așez tăcută în fața foii de hârtie reci și indiferente, precum o femeie supărată. O voi îmblânzi-o cu cerneală albastră, turnată în cuvinte calde, așternute atent. E liniște și tăcere de ceva vreme. Le savurez pe amândouă, sorbind cu nesaț aerul curat din jur, precum fumătorii vechi fumul din țigara subțire. Oftez scurt, iar degetele reci mângâie absent albul ostil, dar răbdător.

Draga mea,

Noiembrie a fost, în fiecare an, luna care a schimbat ceva în viața mea. Definitiv și iremediabil, fără milă și fără cale de întoarcere. În vremuri de restriște, în plină pandemie, la ce să te mai aștepți bun? Ce să îți mai dorești, când pare că lumea se sfârșește, iar oamenii se dezumanizează? Și totuși, cum să mergi mai departe, fără dorințe? Fără visuri, fără idealuri?

Pe mine, viața m-a obligat să rămân ”condamnată” la speranță. Să aflu ce e dincolo de acum, să rămân curioasă despre ziua ce va urma. Să primesc fiecare întâmplare ce vine spre mine, veselă sau tristă, dramă sau extaz și să o trăiesc deplin. Să continui să zâmbesc, să continui să mă ridic, mai ales atunci când am crezut că nu mai e nimic...

A fost anul acesta strașnic și dătător de nevroze. Un carusel nemaipomenit, în care ne-am învârtit cu toții, la o viteză amețitoare – am scăpat teferi sau cu julituri, însă suntem aici, alive and kiking. Cel puțin, o parte din noi...

Vine o vreme, când adunăm și scădem. Blesteme sau binecuvântări. Lumină sau întuneric. Durere sau recunoștință. Cunoaștere sau naivitate. Iubire sau indiferență?

Pentru mine, a fost anul în care am mai pierdut doi oameni - aceleași metehne, același tipar, același final. Previzibil?

”Când mergi pe încredere, ți-o iei” - mi-a spus, chiar de mai multe ori. A avut dreptate și m-am convins de asta pe drumul lung și prăfos al Bucovinei, cu umeri grei și ochi întunecați de povara nedreptății. A trecut. Drumul ne unește sau ne desparte, căci suntem făcuți din alt aluat, altele ne mână și ne motivează, altă intenție, alte mijloace, alte scopuri.

”Trădări vor mai fi” – mi-a spus odată, demult. Uitasem. A avut dreptate, înșelându-se în ce mă privește până la sfârșit și m-am convins de asta în banala curgere a zilelor aparent obișnuite. O să treacă, toate, căci oameni suntem și nimic nu durează la nesfârșit, nici binele, nici răul, nici noi.

Ce nu învățăm la timp, suntem siliță să repetăm. Și atunci îmi spun, amintește-ți lecția, nu dezamăgirea, drumul, nu destinația, bucuria, nu povara. Căci amintirea e dușmanul și prietenul meu, iar gândurile, o cutie de lemn șlefuită atent, de unde ”aleg” în fiecare zi ceea ce îmi folosește cu adevărat.

Dincolo de întuneric, anul acesta nebun mi-a adus aminte de oamenii buni și fabuloși, de lucrurile simple și senzaționale din viața mea..

De importanța alegerilor pe care le facem sau nu le facem și greutatea lor. 

De lumina fără de care nu se poate. De întunericul ce o pune în valoare.

De căldura fără de care ne uscăm și datorită căreia ne topim uneori.

De recunoștința pe care o uităm așa de des. Pe nedrept...

Cele mai frumoase drumeții. Tihna de acasă. Ture memorabile. Cafeaua și ceaiul cu oamenii care contează. Drumuri lungi și vesele, ca o fugă din timp. Amintiri pentru copii și nepoți. Hohotele de râs fără motiv. Timp. Nopți albe și zile senine. Focul de tabără și cântările din zori. Cu rucsacul în spate sau tremurând de frig într-un cort. Bătuți de vânt sau arși de soare. Pe creste sau pierduți prin păduri. Liniște și echilibru. Cățărând, atârnați pe lanțuri sau pășind alene prin nisipul fierbinte. Singură sau înconjurată de energia nesfârșită a tinerilor. Cu tristețe sau, cel mai adesea, cu lacrimi de bucurie. Momente unice, toate, împreună cu ai mei.

Ce să îmi doresc mai mult?

Ce să îmi doresc de ziua mea?

Poate alte chestii simple, de astea, ”plictisitoare”, vorba cuiva. Poate lucruri aparent banale, aparent la îndemână, aparent fără importanță. 

Fără de care nu se poate.

Timp. 

Normalitate. Bunătate. Sănătate. 

Necunoscut. Revelații. Provocări. 

Lumină. Bucurie. Îmbrățișări. 

Încredere. Oamenii dragi aproape. Credință. 

Să uit. Să nu uit. Să iert și să vindec. Să las. Și să rămân.

Să trăiesc intens fiecare clipă, căci nu le știm niciodată numărul.

Iar la final, să știu că nu am pierdut nici una...în zadar.

Rămas bun

Motto: “Every true love and friendship is a story of unexpected transformation. If we are the same person before and after we loved, that means we haven't loved enough.” — Elif Shafak, The Forty Rules Of Love

Draga mea,

Iată că această ultimă scrisoare este pentru tine. Fără metafore de neînțeles, fără cugetări, fără poezie. Simplă și fără culoare, tristă și necesară, așa cum sunt uneori finalurile neașteptate.

Ai avut dreptate, în ceea ce mi-ai spus, în multe privințe. 

Am puțini prieteni, care s-au împuținat și mai mult, în ultimii ani. Însă, sunt buni, te asigur, testați și încercați în multe feluri. Caut într-adevăr căldura, bunătatea și ultimul strop de umanitate în oamenii dimprejur - mă atașez și mă implic, până la capăt, căci nu cunosc altă formă a afecțiunii, decât aceea care te lasă fără respirație și fără rațiune. Nu înțeleg jumătățile de măsură, jumătățile de pas, jumătățile de alegeri. Jocul sau reversul lui, răutatea. 

Alegem și trăim cu alegerile pe care le facem. Atunci când spunem că nu putem sau nu avem ce să alegem... E tot o alegere, chiar mai limpede decât toate celelalte.

Îți spuneam mai deunăzi că nu ai luptat pentru mine și nu m-ai ales niciodată, decât poate când veneam la pachet cu unul sau cu altul. Nici când ar fi contat și mai ales când nu a mai contat, în desfășurarea evenimentelor. Nu am contat niciodată îndeajuns, prin mine însămi. Ai ales în altă parte și în detrimentul meu, în pofida anilor împreună. Asta a fost cel mai greu de dus. La fel cum greu a fost de înțeles (și acceptat) prăpastia dintre vorbă și faptă -  căci ne îmbrăcăm în cuvinte alese, dar ne dezbracă cumplit faptele.

Alegem. Conștient sau nu, iar apoi trăim cu alegerile noastre. Fără a mai putea învinui pe unul sau pe altul pentru slăbiciunile noastre.

Un pic de curaj ar fi ajutat. Poate un pic de verticalitate. Asumare. Fair-play. 

Fie și în al 12 lea ceas, căci punctul din care nu ne mai putem întoarce e așa schimbător uneori... Nu știm ce ne rezervă viitorul și nici pe ce drum ne va purta. Ce mai păstrăm, din punctul în care nimic nu mai poate fi salvat, e doar amintirea a ceea ce a fost. Senin sau furtună. Cinste sau rușine. Dreptate sau nedreptăți. Căldura sau indiferență. Prietenie sau nu.

Ușa aceea e întredeschisă, într-adevăr. 

Așa a fost mereu. Lanțul e categoric, dar absurd. Poate fi desfăcut, cu răbdare și stăruință. Stăruința ta s-a dus însă în altă parte. Așa că, l-am desfăcut eu, cu greu, căci sarea s-a infiltrat nemilos, iar rugina era adâncă deja. Nimic nu mai e închis, nimic nu mai poate fi deschis aici. Nu mai era nimic dincolo de ziduri, decât alte ruine, rămășițe goale a ceea ce va fi fost vreodată motiv de vanitate. Cioburi și resturi ce nu mai pot fi nici măcar folosite, dar învinovățite... Vid, în starea de la început. 

Un câmp de bătălie pustiu, unde rareori mai pășesc fantome. Unde nu mai e nici glorie, nici vreun stindard. Nici vinovați. Doar urme adânci de bocanc în mocirla uscată de ani. Inutile și ele. Nu mai există nici soldăței, nici muniție, nici vreo bătălie de dus. Doar o istorie scrisă strâmb de scribi furioși. 

"Dosarul" la care ții atât de mult este inutil, iar probele perimate. Atâta timp pierdut, pentru a aduna dovezi si probe, împotriva celui care a părăsit de mult câmpul de luptă...a meritat? Victoria e pe măsură? Satisfacția e la locul ei? 

Informația trebuie actualizată. Eroarea e cât casa, dar cine să vadă? Subiectul nu mai există de mult, doar ipotezele și presupunerile le mai ai, bine îndosariate și ordonate pe categorii atent alese. Încerci să condamni, dar ai pierdut din vedere cauza. Finalitatea. Sala de judecată e goală, iar publicul plictisit. Cu mici excepții, firește. 

Anchetator și judecător în același timp...nu poți fi. E împotriva firii. Așa cum împotriva firii e și să lovești în cel care ține la tine. Sau în cel care e la pământ. 

Eu am plecat de acolo demult. Și nu mă mai întorc. Dovezile adunate cu sârg nu mai sunt despre mine, demult. Și nici nu mai contează, pentru cei care contează. Nu mai vreau să rănesc, nici măcar fără intenție. Viața mea are alt rost și altul mi-e drumul acum. Anii mei sunt numărați și nu mai e loc de surogate în ei. Nu mai pot să accept jumătăți de măsură și nici bucăți de adevăr. Nu mai fac compromisuri și nici drumul înapoi. 

Îți mulțumesc, pentru lecții, pentru răbdare, pentru tenacitatea demnă de un scop mai nobil, pentru lacrimi, pentru amintiri, pentru timp. Pentru că pe acestea nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am înțeles o parte din alegerile făcute. Pe cele neînțelese, le-am acceptat, ca atare, căci oameni suntem și avem fiecare o inimă. 

Îți doresc să trăiești, deplin, viața ta. Să simți ceea ce îi faci pe alții să simtă. Să nu uiți. Să lași. Și să uiți, pentru a putea ierta. Să renunți la ideea de control, măcar când te întâlnești cu smerenia. Să ierți și să te ierți, măcar din când în când, când vei înțelege că pe câmpul de bătălie bate vânt a  pustiu. 

Rămas bun...

cea mai frumoasă zi

Motto: “Tăceau unul lângă altul, mână în mână, lipiţi, orbi, fără de gând, fără trecut şi fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca şi al cerului.”

Cea mai frumoasă zi ar fi...când nu m-ai mai putea minți.
Când, dimineața devreme mirosul de cafea neagră ar umple tăcerea din noi.
Când cuvintele nu și-ar mai găsi drum și nici rost între noi.
Când ochii s-ar întâlni la jumătate, împărțind o lume întreagă.
Când mâinile ar ști să îmbrățișeze. În tăcere, fără întrebări brutale și tăceri vinovate.
Când nu am mai cerși căldură. Și am trăi firesc. Când am iubi real.
Cea mai frumoasă zi ar fi...când nu te-ai mai putea minți.