Înainte de un nou început, timp în care te întorci în tine și te gandesti doar la ce nu ai făcut bine. Ce ai făcut bine și a ieșit prost. Altfel decât ți-ai dorit. Altfel decât ar fi trebuit...
Înainte de a te înălța, timp în care cobori și te îngropi, pe tine și pe
cei ce îți stau în cale.
Cât de jos poți coborî oare?
Cât de adânc te poți înfunda în marasm, sub pretextul dreptului la viață?
Cât de meschin poate fi zâmbetul cu care te privești senin în oglinda propriei
conștiințe?
Cât de amară minciuna în care te îmbraci cochet, la ora prânzului, cu
speranța că adevărul te va ocoli, până la sfârșit?
Cât de jos poți coborî oare? Când, pe oricare scară a valorilor ți-ai așeza
sufletul strâmb, știi că ai schilodit ani în șir alte suflete, sub pretextul unei
mărinimii hâde, croită după propriul tău chip?
La jumătatea vieții, fascinația dispare în scurt timp.
Pălește, în fața cunoașterii.
Iar cunoașterea omoară încet dragostea.
După un timp, nu ne mai amăgim, nu mai facem compromisuri, nu mai
acceptăm jumătăți de măsură, mai ales când e vorba de sufletul nostru.
Dacă mai avem un strop de curaj, de conștiință, de demnitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu