2022 - Extraordinar. La fel ca oricare altul.

Motto: ”Pentru un om cu picioarele goale, fericirea este o pereche de pantofi. Pentru un om care poartă pantofi vechi, fericirea este o pereche de pantofi noi. Şi, desigur, omul care nu are picioare, ar fi fericit să meargă desculţ.
Măsoară fericirea cu ceea ce ai, nu cu ceea ce îţi lipsește”. (Michael Josephson)

A trecut 2022 cu hachițele lui și, undeva între Crăciun și Anul Nou, când nimeni nu știe ce zi e, am realizat că, oricât mi-aș dori să scriu despre încă un an nebun... mi-e mai greu ca niciodată să scriu.

Cum aș putea așeza în cuvinte zâmbetul nesfârșit pe care mi l-a dăruit?Cum aș putea sublima în propoziții cinstite lacrimile curse din cele mai nepotrivite întâmplări?Cum aș putea desena seninul din ochii ce privesc către cer, cu speranță și uimire și nevoia de a crede în povești?

Unele lucruri sunt menite să fie trăite, integrate și uitate. Ceea ce cuvântul nu încape, nu trebuie rostit. Ceea ce inima nu poate cuprinde în bătăile ei firești, nu merită amintit. 

Daca m-ar întreba cineva ce am făcut în 2022...aș răspunde simplu, am trăit. Am adunat o mie și una clipe de grație, cu setea celui ce știe că timpul nu se maiîntoarce și e mereu prea scurt, pentru câte avem de trăit...

Noaptea de pomină din Giumalau, când rătăciți fiind, m-am simțit exact acolo unde trebuia să fim. 

Minutul de liniște din Măcin și nopțile calde la focul de tabără, între prieteni. 

Grota studenților, râsetele ce au spart bariere și cetatea Rimetei cu lumina sa fabuloasă. 

Muncita Creastă a Rodnei și bucuria de a depăși limite împreună cu ei. 

Furtunoasa Creastă a Pietrei Craiului și momentele acelea în care îți ții respirația, cu ochii plini de albastrul fără pată.

Ploaia nebună din Retezat și sentimentul că împreună cu ei, pot ajunge oriunde, uneori chiar și pe malul mării.

Bicăjel-ul cu potecile răsunând de glasurile copiilor, bucuria simplă a mirării și aventurii.

Puiul de Muntzoman și bucuria că avem resurse și putem construi mereu, fie și de la zero. Împreună. 

Samothraki și nebunia unei insule de care nu te poți sătura. Plaja cu nisip fin, cerul incredibil de albastru, plimbarea cu caiacul, vorbele simple și cu tâlc ale Luciei. Cerul înstelat din ultima noapte și marea aceea atât de frumoasă, noua și vechea mea dragoste infinită...

Noaptea din Făgăraș, cabana din munți și albul acel nebun din septembrie, ce ne-o ostoit doruri și ne-a deschis inima.

Brașov-ul cu drumurile și munții săi, niciodată îndeajuns explorați.

Piatra Mare și memorabila claritate a unei zile îmbrăcate într-o poveste de iarnă.  

Cuejdel-ul în doi și liniștea aceea nebună, atât de vânată, atât de necesară.

Tihna din toamna colorată a Craiului și potecile nesfârșite ale lui noiembrie, căldura oamenilor ce vin și rămân aproape, indiferent de distanță. Bucătăria cu ciorbă și sarmale la grămadă, palatal cu vastele sale apartamente și nopțile calde la lumina lumânării.

Ceahlăul cu potecile sale ascunse, pe lumină sau întuneric, eternul și fascinantul acasă.

Delta de la capătul țării și oamenii pentru care merită să străbați orice drum.

Jocurile Copilăriei și inocența măștilor de Carnaval. Licuricii cu lumina lor molipsitoare ce animă nopțile acasă. Și toate celelalte, mult mai multe decât ne putem aminti, alături de oamenii cei dragi sau în singurătate.

2022...un an brutal prin amplitudinea schimbărilor și amețitor prin intensitatea provocărilor. Copleșitor prin multitudinea emoțiilor puse pe tavă, gata pentru a fi alese și trăite. Un an în care am încetat să fug, să bifez obiective, să număr împlinirile. Un an în care am trăit la cote greu de imaginat, pe îndelete, și bucuria și tristețea, și râsetele și lacrimile. Un an în care am iubit fără teama de a fi rănită și am suferit fără a înceta să fiu eu. Un an cât o viață, în care am experimentat, am învățat, am dăruit fără limită și am primit nesperat. Un an drept pentru minte și blând pentru suflet. 

2022 a fost anul în care am stat între oameni și mi-am re-așezat "rădăcinile", căci sunt norocoasă să am în jurul meu oameni buni, oameni autentici, oameni întregi. Un punct fix, de echilibru și un punct de plecare, de unde totul e posibil, pe mai departe. Am reînvățat să îmi doresc cu încăpățânarea unui copil și să primesc cu același entuziasm. Si, atunci când Universul a știut să nu-mi dea ceea ce am așteptat cu nerăbdare...am zâmbit, recunoscătoare pentru prețiosul dar de a primi fix ceea ce aveam nevoie, de fapt. 

A fost anul în care mi-am reamintit că, atât în prietenie, cât și în dragoste, takes both sides to build a bridge. Oricât de bună prietenă/iubită ți-aș fi...nu voi face alegeri în locul tău sau pentru tine. Nu voi face pași în jumătatea ta de drum sau pentru tine. Căci pentru orice fel de relație, e nevoie de (cel puțin) doi. Iar la celălalt capăt e omul care (poate) merită să miști și tu vreun deget, după ce vei fi terminat cu plânsul de milă. Iar dacă asta nu se întâmplă...e bine oricum, nu avem garanția că vom păși mereu, pe același drum. Un an în care am învățat să fiu o alegere, nu o opțiune.

2022 n-a fost doar lumină. A fost și întuneric și umbră și gri. Și furie, și nerăbdare, și tristețe. Ne-a adus însă tristețea ce vindecă și închide răni uitate. Balsamul ce lasă cicatricile netede și ne face mândri de ele, căci poartă pecetea experiențelor și amintirilor noastre.

Acum la sfârșit, putem râde cu poftă de stângăciile de început. Putem povesti, fără lacrima din colțul ochilor. Putem privi pozele si citi poveștile, cu satisfacția celui ce spune "et in Arcadia ego" 

Și eu am trăit...și a fost cea mai înțeleaptă alegere.

Și eu am plâns, dar ce întreagă e bucuria după.

Și eu am iubit...și ce binecuvântare, să fii viu, vulnerabil, autentic...

Sweet November

Motto "Nu există agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă" (Maia Angelou)

 

Noiembrie 

”Cuvintele nu cuprind, ele eliberează. 

Când nu putem vorbi, putem scrie. Când nu putem scrie, putem citi. Când nu putem citi, putem asculta. Cuvintele sunt semințe. Limbajul e calea înapoi, către viața. Și, uneori, e cea mai importantă alinare pe care o avem”. 

 

O toamnă blândă și parcă prea caldă îmi mângâie zilele prea scurte și mă face să mă uit în calendar după a 103 - a zi de august. Mă bucură galbenul frunzelor ce parcă au uitat să cadă și auriul razelor de soare ce pare că se joacă de-a v-ați ascunselea.

Îmi place frigul de dimineață ce pare să prevestească gerul năprasnic al iernii ce stă să vină. Întunericul așternut prea devreme și deplin către după-amiezile calde. 

Mirosul de dovleac turcesc copt, cu scorțișoară și un praf de zahăr, umple bucătăria portocalie și face cald și în casă.  

Noiembrie. 

Nici iarnă, nici toamnă. Prea târziu pentru sfârșit, prea devreme pentru început. Timpul perfect pentru tot ce n-a avut loc în vâltoarea anului ce aproape se duce. Timp pentru minte, timp pentru suflet, timp pentru visuri. Căci, nu asta mi-am dorit oare, mai presus de orice? Timp pentru toate și provocări  și experiențe și emoție și oamenii dragi aproape, în fiecare zi?

Mi-era dor să scriu, până când m-am găsit în fața foii de hârtie, neatinse. ”A scrie este un mod de a vedea. Un mod de a pune în lumină îndoieli și visuri și de a-ți da seama la ce se referă ele, de fapt. Prin scris, o întreagă mlaștină de angoase se poate evapora în lumina puternică a adevărului.” 

Cumva, mi-am adus aminte de umbrele mele cele negre, des și inutil evocate de cei ce m-au cunoscut odată, demult. Zâmbesc, uitându-mă în urmă, căci de acolo vin. De ce ne-om bate oare capul cu cei ce nu mai fac parte din viața noastră? De ce n-om lăsa închise ușile alea pe care nu mai intră nimeni? De ce insistăm oare să facem parte din prezentul celor care ne-au lăsat în urmă? De ce să așteptăm, orice sau pe oricine, când viața e înainte?

Zâmbesc și respir ușor, căci lumina e mai albă decât umbrele.

Liniștea are culoarea cerului senin. Nu se mai zbat valuri și nu mai răzbate nici un zbucium, dincolo de granița subtilă între ce a fost și ce va fi mai departe.

Anul acesta a fost generos și dorințele mi-au fost împlinite. Mi s-a dăruit timp. De nicăieri, mi s-au pus în față provocări și oameni care să-mi oglindească ce a rămas neînvățat. Experiențe de trăit și emoții de prețuit. Sentimente de decantat și așezat în fiece gol. Lacrimi de curs și neîmpliniri de moment. Zâmbete de păstrat și satisfacții de împărtășit cu ceilalți.

Mai puțină așteptare.

Mai puțin timp pierdut.

Mai multă prezență și mai multă conectare la bucuria celor de lângă mine.

Viață trăită azi și în fiece moment.

Nu după ce se termină treaba, sau vara, sau proiectul sau după nus ce dată a lunii.

Astăzi e o zi numai bună pentru a spera, pentru a crede, pentru a simți. Pentru a începe. Pentru a trăi în lumină și a mă bucura de liniștea dinăuntru. 

”Îngăduie vieții tale să se desfăsoare în mod firesc. Așa precum inspiri și expiri. Există un timp pentru a fi în față și un timp pentru când e mai bine să rămâi în spate. Câteodată vine vremea să te miști și alteori să te odihnești. Există un timp pentru a-ți dovedi vigoarea și un timp când e mai bine să recunoști că ai obosit. O vreme când e mai bine să fii în siguranță și o vreme când te poți expune la pericol..." (Lao Tze)

Micule Prinț

Micule print, 

Nu ne-am mai văzut de mult timp și pare că distanța dintre noi se măsoară în riduri la colțul ochilor și fire albe ce lasă speranța înțelepciunii. Cearcănele adânci vorbesc despre nopțile de veghe și lacrimile necurse. Despre întrebările nerostite și răspunsurile necăutate. 

Anii au trecut, iar locul de lângă tine nu s-a umplut încă. În noianul de mărunțișuri, zilele răsună a gol, iar nopțile a întuneric adânc. Nici toată știința, nici vanitatea și nici bunele intenții păstrate atent în locul de taină al sufletului tău, nu au dat roade. 

Singurătatea e o boală ce te cuprinde încet, pe nesimțite, pe măsură ce te amăgești că ai timp. Pe măsură ce analizezi și sortezi, după criterii întortocheate și standarde utopice. Pe măsură ce te înalți trufaș, așteptând, sigur pe ce meriți, într-o nemișcare soră cu letargia. Pe măsură ce aștepți mereu ceva, altceva, de la oricine ajunge la poarta palatului și îndrăznește să-ți tulbure tăcerile.  

Singuratatea te cuprinde și te usucă, îți îngreunează respirația și te apasă in piept cu fiecare zi ce trece, departe de orice urmă de căldură omenească.  

Ești singur și încăperile palatului sună a pustiu. A pustiu urlă și fantasmele adăpostite în povești fără final fericit, pe care le îngrijești atent, fără putință de a te dezlega. Fără să înțelegi că dragostea începe atunci când nu mai aștepți nimic, de la nimeni, atunci când deschizi ușa și faci loc luminii, sa-ți încălzească sufletul. Atunci când ieși din umbra zidurilor cu care ți-ai înconjurat palatul, de-a lungul vremurilor de restriște.  

Micule Prinț, 

Povestea florii tale, atât de prețioasă, a căzut în desuet. Ești singur la palat, așa cum ești singur și între oameni, respiri distanță și te amăgești că ai timp. Timpul nu mai are răbdare.  

Palatul se umple de păinjenis și colb greu. Curtea e năpădita de buruieni dese și fără folos. Floarea ta cea atent îngrijită moare sufocată de umbre. 

Și tu, Micule Prinț, tu, tu ce faci ? 

Vara lui 2022

Îți mai aduci aminte vara lui 2022? 

Unii spun că a început prin ianuarie, când lumina a intrat în viața lor și le-a deschis nesperat orizontul. A distrus paradigme și tipare construite în anii de întuneric. S-a sfârșit brusc, când întunericul și prejudecățile au învins, aducându-te de unde ai plecat, căci peștele înoată cel mai bine în ape cunoscute...

Altii spun că vara lui 2022 a început dintr-o dată, cu o căldură nimicitoare, pe vremea când noi cutreieram pe meleaguri mai primitoare. Când ne scăldam îndoielile în valurile limpezi ale Eladei și alunecam la vale, pe pietre șlefuite de timpul nerăbdător. 

Când marea m-a primit statornică și m-a iertat pentru aroganța de a nu o fi iubit îndeajuns și niciodată la timp. Când marea mi-a fost început și sfârșit, revelație și capăt de drum, îndrăgostindu-mă de ea, ca la începuturi.

Atunci, Soarele s-a topit și a curs pe pământ, în zile uscate și dătătoare de nevroze. Seceta a uscat orice petec de verde și a colorat în gri orice nuanță de viață. Trăsnete ascuțite și fulgere neiertătoare au brăzdat adânc, cer și pământ. Ne-au luminat nopțile și au alungat spaimele, așezându-ne firesc, fiecare la locul cuvenit. 

A fost vara lui 2022 anotimpul visurilor împlinite, toate la timpul lor. Când, "de-a v-ați ascunselea", cu capul în nori, a devenit joc de adulți risipiți pe creștet golaș de munte. Când, prin ceață sau viscol, printre nămeți sau flori delicat colorate, am reînceput să sperăm, să credem, să exploram. În afara și înăuntrul sufletelor noastre...

Îți mai aduci aminte vara lui 2022?

Când părea că viața ne-a mai dat o șansă, după prigoana celor doi ani de pandemie. Când libertatea părea cea mai frumoasă victorie, talismanul fără de care nu se poate. Când, sperând, ne-am trezit peste noapte la porțile războiului ce ne-a reamintit că ororile nu dispar, pur si simplu...

În vara lui 2022, ne-am amintit că oamenii nu rămân mereu alături de noi, iar cuvintele sunt ca cecurile, unele au acoperire, altele nu. Vara, anotimpul iubirilor neîmplinite și al încercărilor ce nu dau greș, dar nici nu garantează vreodată, nimic. 

Vara lui 2022 a fost vara speranțelor.

Și a lipsei de asumare.

A fost despre singurătate și suflete ne-pereche. 

A fost vara care a început cu "de ce?" și a sfârșit cu "de ce nu?"

A fost despre eșec și mai ales despre învățare. 

A fost vara care a zburat cât am clipit. Despre clipe fără respirație și cerul cu stele de deasupra noastră.

A fost vara când ai stat aproape și ai privit, atent la fiecare mișcare, căci demult ai ales să rămâi în afara tuturor lucrurilor...Și, la ce ti-a folosit?

A fost vara lui "ia-mă de mână și hai să pornim împreună la drum!"

Îți mai aduci aminte vara lui 2022?

Obositoare, copleșitoare pe alocuri și fără pic de timp pentru dolce far niente. Când te-ai retras și ți-ai dat timp pentru tihnă și pentru a nu face nimic. Vara în care ai căutat sensul și oamenii, găsind bucuria în orice, aici și acum, emoția conjugată la timpul prezent. Fără condiție de mod, loc, spațiu sau timp. A fost vara când ai plecat mai departe, fără să mai aștepți trenul ce poate să nu mai vină. 

Vara lui 2022 a fost anotimpul în care ne-am scris scrisori și te-am ținut aproape în fiecare zi, căci sufletul are nevoie de credință, iubire, adevăr. Iar prietenii nu sunt mereu la o aruncatură de băț sau la capătul mâinii tale.

A fost vara aceea un șir lung de drumuri, în care nu ai mai căutat la nesfârșit, ci te-ai apropiat firesc de normalitate - când culorile ți-au umplut ochii, iar întâmplările ți-au umplut viața. Când ochii au zâmbit plin și fără riduri. Când sufletul a fost plin, cu cântec și căldură și oamenii potriviți. Când ai știut că, pentru a primi, trebuie să te oprești.

Când "poate" a devenit tovarășul de drum ce a lăsat porțile deschise.

Dar, asta nu înseamnă că ne-a durut mai puțin. 

Vara lui 2022 a fost lungă și generoasă, fără sfârșit. A fost continuarea firească a dorințelorînchinate Universului la început de an.

A fost unică, pentru că ne-a dăruit ocazii și ne-a dat timp. 

Pentru că ne-a lăsat speranța unui mâine mai bun. 

Pentru că ne-a dat șansa să fim noi, mai buni decât ieri.

Pentru că, peste ani, ne va întreba fără doar și poate, ce am făcut cu ele...

Vara lui 2021

Vara lui 2020

Vara lui 2019

be kind

Motto: ”In a world where you can be anything...be kind.” 

A trecut ceva vreme, de când nu mai scriu despre mine, despre durerile și bucuriile mele, despre rănile și vindecările ce le-au urmat, despre greul și poverile și ușurarea ce apar inevitabil, una după alta sau toate odată.  

Am închis ușa, deși simțeam curiozități străine dând târcoale. Am închis ferestrele și am păstrat lumina, pâlpâind firav în interior. Cui prodest? Pe cine interesează? Ce simt, dacă simt, ce trăiesc, dacă trăiesc, ce îmi doresc, dacă îmi doresc?

Cui îi pasă...le știe. Înțelege și tăcerile și cuvintele și ezitările. 

De ce? 

Pentru că unele lucruri e bine să rămână personale. Pentru că multe din ele nu vor mai conta, deloc, peste o vreme. Pentru că oamenii comentează sau interpretează,  din nevoia (sau teama) de a se regăsi în cele scrise. 

Pentru că am presupus că nimănui (sau aproape) nu îi pasa de ceea ce simt eu, că așteptările de la mine sunt să fiu acolo și să fac ce e de facut, să primesc sarcinile fără să mă plâng, fără  să crâcnesc și fără să încerc să schimb ceva, vreodată.  

Mare parte din educația de acasă (și nu numai) a presupus să mă țin tare, să mă ridic atunci când cad, când îmi e rău și să merg la departe. Să fiu puternică, no matter what. Să rezist. La oricâtă presiune ar fi fost, căci nah, provocările...ce șansă unică în viața noastră! Presiune pe care o alimentam eu sau cei de lângă mine. Căci,  nu ți se dă mai mult decât poți duce, nu ? Căci...nu este altă variantă,  nu? 

Week-end-ul ce a trecut a fost despre curajul de a fi vulnerabil. 

De a fi, mai presus de a face. 

De a fi eu însămi. În fața unor oameni, dar mai ales lângă ei. Din nou. 

Week-end-ul acesta am avut timp. 

Tihnă. Bucurie. Liniște.  

Timp cu Beatrice, minunea asta de fată, ce își pregătește aripile să zboare în curând. Timp cu fetele mele frumoase, ce vin tocmai de la București, fără ezitare. Timp cu "ai mei" cei vechi și noi, toți unul și unul! Timp pentru povești calde și sincronicități dureroase. Coincidențe și momente de wooow. Râsete de bucurie și lacrimi  de "îhim, te înțeleg perfect". 

Timp pentru oamenii veniți de departe, pentru mine, pentru noi. Pentru câteva zile la munte, cu noi. Oricare ar fi pretextul, marele câștig al fiecărui  eveniment este reprezentat de oamenii pe care îi ai alături - în echipă sau în jurul tău. Alături sau prin gândurile bune, transmise cu grijă.  

So, am uitat de presiune. 

Mi-am scuturat umerii de poveri ce nu erau ale mele oricum si mi-am pus lucrurile în ordine. Am amânat ce am putut, am făcut ce era urgent, am renunțat la ceea ce nu-și mai avea sensul, am înțeles și acceptat că nu trebuie să mai fiu în fruntea tuturor lucrurilor. Am învățat că e în regulă să obosesc și să mă odihnesc, când nu mai pot, că e ok să renunț sau să mă răzgândesc. 

Am învățat că pot să ascult atent și să am încredere în ceea ce simt. 

Că furia trece, după o vreme și lasă loc blândeții. 

Că o îmbrățișare valorează mai mult decât 100 cuvinte. 

Că limitele sunt în mintea noastră, iar inima nu le recunoaște. 

Că trăim și visăm după tipare ce aparțin altora și nu ne aduc nici liniște, nici fericire, nici împlinire.  

Că trebuie să am grijă de mine, căci nu o va face nimeni altcineva. 

Încă mai am de învățat:

să pun limite. 

să nu mai încerc să salvez pe cine nu vrea să fie salvat. 

să investesc diferit în oameni, să îi aleg diferit. Și să mă despart cu blândețe de ei, atunci când drumul nu mai e comun. 

să las trecutul acolo unde îi e locul, la fel și oamenii ce îi aparțin,  nu e datoria mea să îi aduc într-un  prezent ce nu ne mai aparține. 

să fiu mai zgârcita cu timpul meu - să îl dau cu măsură și nu la întâmplare,  căci e prea  prețios, să îl mai irosesc.

să mă răzgândesc și să renunț la vinovăția ce vine la pachet cu ea, căci orice decizie e mai bună decât nici una. Așa cum orice altă decizie decât cea care îți face rău, este binevenită.  

să cultiv curajul de a fi vulnerabilă, în loc de a fi puternică, no matter what. Blândă, în loc să fiu fermă. Empatica, bună, prezentă, bine, înainte de toate...

Speranță infinită

Miercuri,

O zi oarecare dintr-o primăvară aparte.

S-a dus ploaia și a lăsat verdele curat, mirosul proaspăt și cerul oglindă. Norii de vată, pufoși, în formă de blânde și nedescifrate fantasme

În spatele blocului, unde vântul nu ajunge să măture tot, un bătrân împinge atent un scaun cu rotile în care stă cuminte o femeie uscățivă la trup, cu mâinile împreunate și privind absent.
Amândoi sunt gravi, atenți la gropile din asfalt, abătuti și aduși ușor de spate - sau de grijile ce îi apasă?

O prietenă așteaptă să nască în curând. Îmi împărtășește din emoțiile ei și parcă devin ale mele. Oricât i-aș spune că va fi și mai greu de atât, după care va fi și mai ușor decât greu...cine să mă creadă? Căci singuri trebuie să pășim, să greșim,  să experimentăm, să învățăm...sau nu. După care, la rândul nostru, vom ști. Și vom spune altora, fără să fim crezuți, la rându-ne...

Că viața nu e numai bine și nu e numai rău. Și bucuria și lacrimile trec. Și ploaia și soarele ne ating la fel, urmându-și cursul firesc, dar lăsându-ne pe noi mereu altfel.

O prietenă e, în ciuda tinereții sale, o explozie de energie, optimism și iubire. Visează înalt și crede în visurile sale. E o mână de om și totuși, împrăștie atâta căldură, îmbrățișări și...speranță infinită. Când am nevoie de soare, mă gândesc la ea și la optimismul ei limpede. Fără să știe poate, e o ancoră într-un ocean de necunoscut, e un far ce luminează departe, în întuneric. Când mă îndoiesc, închid ochii și văd portocaliu. Când furtuna mă trage în adâncuri, respir adânc și mă ancorez cu putere în lumină, în credință, în speranță.

”Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.” (O.Paler)

Cu ce rămânem, până la sfârșit?

Cu nebunia zilelor ce ne-au lăsat fără putere? Cu nebunia clipelor ce ne-au lăsat fără suflare?

Cu nopțile de nesomn sau de pasiune? Cu rănile bine ascunse de ochii curioși să le descoase sau cu mâinile calde ce caută să ni le aline? Cu cicatricile pe care le purtăm cu mândrie la vedere, căci spun povestea întreagă despre bătăliile din care am ieșit nu învingători, dar vii și încrezători? Sau cu luptele pe care nu le-am purtat niciodată, prea ocupați să ne plângem de milă în confortul călduț al căii de mijloc, unde nu e nici întristare, nici suspin...

Speranța pășește pe același drum cu disperarea.

Îndoiala e paznicul tăcut al încrederii.

Lacrima umbrește discret zâmbetul ce pare nesfârșit.

Alege, omule, și mergi mai departe! 

Banca pe care ai stat cuminte, așteptând ceva ce a trecut de mult, e pustie. Nu știi ce mai aștepți, sau dacă ți se pare că știi...ori ești orb, ori nu vezi, că timpul a trecut.

Sunt toate, la un pas distanță. Pas pe care nu l-ai făcut niciodată.

În mâinile tale, căci de la începuturi ai fost întuneric și lumină, credință și amăgire, iubire și cădere.

Pentru a renaște, defiecare dată...          

oameni

Acum ceva timp, de voie, de nevoie, am avut o discuție cu cineva care, o lungă perioadă de timp, a contat enorm pentru mine.

La un moment dat, drumurile ni s-au despărțit, firesc, căci ne mânau alte motivații, aveam moduri de a acționa diferit, altă viziune, altă energie.

Eu...dau toate șansele de care e nevoie. Uneori, chiar mai multe. Prea multe. Până în punctul în care evidența îmi dă peste ochi și mă lasă să văd limpede, unde sunt și pe cine am (sau nu mai am) alături. 
E o lecție pe care am învățat-o de multe ori. Oricât de dureroasă a fost, tot atât de utilă s-a dovedit.
Astfel încât, dacă vezi că nu mai exist în viața ta, nu insista.

Știi tu de ce. Așa cum știu și eu.

Vorbele cântăresc mai puțin decât faptele, întotdeauna. Faptele rănesc mereu, mai mult decat orice vorbe (goale) frumos ambalate și livrate oricui e dispus să asculte. Oamenii care te cunosc cel mai bine, nu vor da greș. Nici în a te răni, nici în a te ridica. Știu ei de ce. Așa cum știu și eu.

Zilele astea, privesc atent în jurul meu.

Oamenii care au idealuri. Oamenii care construiesc. Care găsesc soluții. Care cresc și dăruiesc, dând șansa celor de lângă ei să înflorească.

Oamenii care au interese. Oamenii care distrug sau dezbină. Care găsesc breșe și sapă, precum picătura în stâncă. Care sunt goi pe dinăuntru și pustiesc totul în jurul lor.

Oamenii care ne îmbogățesc sau ne fură. Care ne mângâie cu o privire sau un zâmbet. Care ne cotropesc și ne lasă pustii, cu același zâmbet și aceleași priviri ce nu ne mai aparțin. Care intră în sufletul nostru ca o furtună de vară și ies, precum uraganele, lăsând praf și pulbere…

Mi-s dragi oamenii, și cei care ne învață, care ne sunt oglindă și ne schimbă sau ne păstrează întocmai, în amintire. Cei cu care construiesc amintiri sau care sunt ei înșiși doar o amintire, de care mă leagă locuri, fapte, coincidențe, emoție.

Tu...ce fel de om alegi să fii?

Brace for impact

. 

Mai rămâi puțin. 

Preț de o secundă. O respirație sau o zbatere de pleoape. Sau amână cumva clipa asta ce trece. Efemeră și diafană, aduce a fulg de nea topit în mâini de copil. 

Dă-mi timp. Atât îți cer.

Granița între anul ce trece și cel ce zorește să dea buzna e firavă și mai că o treci cu vederea în iureșul gălăgios al petrecăreților fără griji la vedere. Bezna e sfâșiată de scântei vesele ce se desprind din artificiile copilăriei, pe care le mânuiesc veseli copiii noștri.  Ca ieri, mâinile, copilăria și scânteile erau ale noastre.

Iarăși am uitat de Dorință, realizez la un moment dat, când deja suntem în plin An Nou. Nou - față de anul vechi, probabil. Nou pentru că ni-l dorim altfel, mai bun, mai frumos, mai grozav decât toți cei care au fost. Și oare ne-a dezamăgit vreodată Universul? Oare nu va fi anul acesta complet altfel decât cei dinaintea lor ?

Și totuși tu, draga mea, ce îți dorești anul acesta? De la el, de la tine - ce aștepți, ce îi ceri, ce ai nevoie?

Tac și ascult. Bătăile inimii și tonul ferm al gândurilor de început - anul nu începe de-adevăratelea, decât după Dorință - azimut și condiție sine qua non.

Anul acesta îmi doresc timp.

Pentru mine și pentru ai mei. Răgaz pentru suflet și dorințele lui, știute și neștiute. Tihnă pentru idei, să se așeze și să rodească.  Zâmbet pentru tot ce apare neprevăzut.  Putere pentru cele ce nu țin de voința mea. Răbdare pentru cele ce depășesc limitele știute și nestiute. Înțelepciune, să las în urmă ce mă împovărează sau nu îmi folosește.  Recunoștință pentru fiecare zi în care pot fi și pot face ceea ce simt, ceea ce doresc, ceea ce îmi place.

Anul acesta îmi doresc dragoste.

Să-mi dau voie să simt, să dăruiesc și să știu să primesc. Să păstrez căldura și să o întorc înzecit, căci am noroc de oameni buni în viața mea. Să iubesc ca și când nu m-ar fi rănit nimeni, vreodată.  Să iert, ca și când nimeni nu mi-a greșit, vreodată.  Să visez până la stele și înapoi, căci am auzit deseori că visele se transformă în realitate. De ce nu și ale mele?

Anul acesta îmi doresc să experimentez.

Să încerc mai mult, să testez ineditul, să provoc necunoscutul, să împing limitele până uit de ele, să mă arunc în viață cu naivitatea și curajul de la început. Să trăiesc autentic și deplin, să gust și să mă las surprinsă de tot ceea ce Universul îmi va pune înainte. 

Anul acesta îmi doresc să călătoresc. 

Să cunosc toate locurile amânate de atâta amar de vreme, să mă îndrăgostesc din nou de munți și dealuri și mări și orașe pe care le-am găsit împreună cu oamenii mei dragi. Să explorez mai des și să mă rătăcesc fără teamă.  Să merg fără direcție atent desenată, după voia inimii, și să las busola să se odihnească, pe termen nelimitat.

Anul acesta îmi doresc să fiu pregătită. 

Pentru orice, oricând, oricum. Să nu mă mai las surprinsă nici de minciună, nici de trădare, nici de durere, nici de ceasul ce aduce ce nu aduce anul. Iar atunci când nu voi fi fost îndeajuns de pregătită, iar oamenii sau faptele mă vor surprinde, să respir adânc și să caut atent ieșirea de salvare - e mereu acolo, înlăuntrul meu, în aparenta vulnerabilitate ce mi-a fost mereu, cel mai puternic atu.

My happy-jar

Am primit mai demult cadou un happy-jar homemade, albastru și dichisit, pe care l-am așezat la loc de cinste în bibliotecă. Mult timp, m-a bucurat obiectul în sine, fără să mă gândesc că poate fi și folosit, umplut eventual. De unde atâta fericire?

Însă, o dată cu pandemia și conștiința faptului că ”eram fericiți și nu știam”, borcanul cu mici bucurii a devenit o provocare. Să vânez și să păstrez acele momente simple, dar cu greutate. Memorabile, de povestit și dat mai departe. Să le aștern în cuvinte, imagini, mesaje, culori, pentru a le descoperi apoi, când zilele vor fi trecut. La început de an, scot borcanul din bibliotecă, scotocesc prin el și mă minunez, făcând inventarul anului ce a plecat.

2021 a fost un an bun pentru borcanul albastru.

E burdușit cu zâmbete în culori, ce foșnesc vesele, grăbite să iasă – mai au ele ceva să îmi spună, acum la început de an nou și proaspăt, dătător de speranță.

Când alte clipe le vor lua locul, amintindu-mi că eram fericiți și o știam!

Chiar și atunci când nu aveam totul...

2021 - În loc de rămas bun

Dragă an 2021,

Pleci curând și ne lași, mă întreb în mâinile cui oare?!

Înainte să închizi ușa în urma ta, definitiv, îți mai spun o dată, mulțumesc.

Pentru că ai fost și ai trecut, pentru că ne-ai dat, înainte să ne iei, pentru că ne-ai certat, înainte să ne răsfeți, pentru că ne-ai provocat și învățat.

Pentru oameni și fapte, pentru povești și drame, pentru călătorii și tihnă.

Pentru bucurii și tristeți, pentru zâmbete și lacrimi, pentru zbucium și claritate.

Pentru furtuni, pentru haos, pentru nebunie.

Pentru înțelepciune, pentru alegeri, pentru așezare.

Să scriu despre cum mi-ai fost tu mie, după tsunami-ul care a fost 2020, este misiune imposibilă. Însă, fără el, nu ai fi fost tu, iar fără anii din urmă, nu aș mai fi eu.

Îmi amintesc de începuturile tale, fără listă de dorințe cu mulți de ”și”, fără listă de planuri atent creionate și riguros organizate, fără rezoluții înălțătoare și obiective menite să mă țină ocupată – make something different, mi-ai spus. Și oare nu sunt eu cea mai ascultătoare dintre toți copiii lumii? Oare nu am făcut eu totul diferit? Nu am făcut eu oare pact cu Universul și nu m-am lăsat în voia lui?

Dragă 2021, am încercat să te înțeleg.

Să îi înțeleg pe cei de lângă mine. Alegerile lor, drepte sau nu. Hachițele și toanele, orgoliul și încăpățânarea. Să mă înțeleg – când sunt dreaptă sau când greșesc.

Am încercat să-mi țin oamenii aproape.

Căci anul acesta a fost mai ales despre oameni, dincolo de tăvălugul ce ne-a tulburat, în valuri.

Oamenii aceia care contează, alături de care pleci la drum sau la capătul lumii. Oamenii aceia care, cu o vorbă sau o strângere în brațe, îți dăruiesc tot. Oamenii aceia care te sună fără motiv sau îți sunt aproape chiar la sute de km. Oamenii aceia dragi pe care îi porți în suflet și care te cunosc cu bune și rele, cu care ai râs și ai plâns, te-ai certat și te-ai împăcat, ai stricat și ai construit, până la sfârșit.

Am încercat să nu uit ce e important.

Să rămân eu. Să-mi păstrez drumul, calmul și luciditatea. Încrederea întreagă. Să trăiesc, fiecare zi pe rând și să-i iau tot ce îmi poate dărui, cu ambele mâini. Drumeții, locuri noi, momente de neuitat, nopți nedormite, zâmbete neșterse, lacrimi amare, clipe ce m-au lăsat fără respirație. Copilul meu minunat. Timpul. Tihna. Iureșul. Dragostea. Regretele. Speranța.

Via Transilvanica. Retezat. Apuseni. Ciucaș. Bucegii. Ceahlăul, mereu acasă. Rodnei. Cheile Vârghișului. Nopțile cu Licuricii. Marea cea Negră și frumoasă.

Am încercat și am reușit.

Ai fost un an greu, greu. Ai fost un an bun. Special. Năucitor. Dramatic.

Însă, mă uit la tine cu mirare și recunoștință și vreau să știi că nu îți mai port pică. Suntem aici, întregi, împreună cu ai noștri, cei dragi. Strâng în brațe minunea de lângă mine, visez nebunește, respir libertate și senin. Zâmbesc cu aceeași încredere ca întotdeauna – cu inima plină, bătând nebunește, iubind și sperând infinit.  

Iar acum, că tot pleci, tare te rog, ia cu tine bezna și plăgile, furia și răutatea, prostia și tarele. Ia ce nu ne folosește și lasă-ne inspirația, ia răul și lasă-ne speranța, ia boala și lasă-ne liberi.

Și te mai rog ceva,

Dă-ne timp, pentru noi, pentru ei, pentru ceea ce contează cu adevărat.

Dă-ne minte, să știm ce să facem cu timpul.

Dă-ne suflet, să știm da valoare timpului...