Samothraki sau paradisul pierdut

”Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea asta, că nu poţi fi sigur niciodată că muntele tău de suflet ar fi şi cel mai frumos de pe pământ. E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători. E chemarea care naşte în noi acea ,,febră a descoperitorului”, simptom extrem de acut, care nu trece cu nicio aspirină, cu niciun  paracetamol, cu nimic alceva decât cu o privire aruncată dincolo de zare. Şi...cu cât zarea e mai depărtată, cu atât povestea de după tură, iată, poate deveni mai interesantă...”

Insula

Pentru mine, ideea de insulă înseamnă izolare și libertate, sălbăticie și exotic, distanță și timp pentru orice...așa că, să alegem concediul în insula grecească Samotraki a devenit o simplă formalitate - după n +1 permutări, am rămas puțini și am plecat la drum, cu gând de relaxare, confort și răsfăț după 6 zile în sălbaticul Retezat. 

Drumul în sine e o poveste, ca orice drum care se respectă - cu service înainte de plecare, cu auto-service pe drum, cu gps-ul pus pe soții și drumuri nou-construite. Cert e că am.fost (prea) punctuali la ferry-boat-ul din Alexandropouli, care a înghițit în burta sa de balenă sute de mașini, autocare, motociclete și pasageri.

Două ore și jumătate ne-am lăsat fermecați de apele verde turcoaz ale Marii Egee, însoțiți fiind de pescăruși flamanzi și meduze plutitoare, de soare blând și priveliștea simplă dar atât de intensă... 

Prima impresie este și cea mai puternică - uscăciune de deșert, muntele stăpân peste juma de insulă, marea vis a vis de curtea noastră, case alb-albastru simple și confortabile, șoseaua bine întreținută, cu câteva porțiuni unde a fugit terasamentul la vale, puțină lume și mulți români.

Doi orbi ținându-se de mâna se plimbă relaxați, pe marginea drumului pe care circulă cu viteză autoturisme, scutere și biciclete, un el o ghidează cu blândețe pe o ea, ambii cu părul alb de vremea ce-a trecut. Un râu de bolovani rotunzi și prăvăliti alandala se lățește de-a stânga și de-a dreapta șoselei. Un camping pitit printre arbori seculari și îngălbeniti de prezent, unde locuiesc fețe exotice, turiști veniți cu rucsacul în spate sau în rulote luxoase.

Explorând, fără hartă la început, ajungem în sălbăticie, urcăm printre stânci tăioase și copaci contorsionați și striviți parcă de un strâmbă-lemne autohton. Uscăciune și nuanțe de galben auriu, păduri de ferigi uscate, înalte cât un stat de om. Platani uriași și bătrâni, jupuiti de secetă și capre flămânde și sfrijite ce umblă bezmetice peste tot. Spini și vegetație uscată în tufe rotunde, aliniate corespunzător pe marginea drumului de țară acoperit cu praf negru și gros. Cascade și mini-golfuri ascunse, de un verde-albastru ispititor. Urcăm transpirând și descoperim locuri pitite pe câte un petic de pământ drept, acoperit de nisip, unde pustnici contemporani și-au întins cortul și meditează în poziția lotus, lângă o ademenitoare ceașcă de cafea. Uite și o căsuță în copac. Scorburi. Urme de civilizație. Un leagăn atârnă nefiresc de creaga unui platan, ca într-un film de groază cu final previzibil. Tronsnesc crengi, fâșâie frunze uscate și mișună peste tot șopârle de toate culorile. 

Escaladăm pentru a ajunge nici noi nu știm unde. Undeva sus, găsesc un golf și o cascadă în două fire de apă repezi căzând în stropi strălucitori...eu aici rămân, un pietroi alb devine șezlong, deviez cursul de apă din laguna ascunsă și îl transform în jacuzzi personal, mă bucur de soare, cerul albastru și sentimentul de liniște fără limită aici, la un capăt de lume nedefinit...

În altă zi, căutăm plaje...cea mai aproape, cea cu nisip negru, unde savurăm un apus blând, în apă lină și călâie, cu ochii spre tărâmuri turcești, cea cu nisip fin fin, ce-mi amintește de deșert - Pachia Ammon, greu accesibilă, fiindcă e plaja de la celălalt capăt al insulei, unde de ajunge după un drum sinuos, deasupra țărmului, între cer și pământ, între galben și albastru,între munte și mare...golful pare rupt dintr-o poveste cu șeici și cadâne, câțiva copaci par pierduți în imensitatea deșertului de nisip încins, câteva taverne, șezlonguri și o bucată de munte ce străjuiește plaja fără echivoc, închizând cercul explorărilor aici... 

La întoarcere, întrăm pe un drum oarecum asfaltat, ce pare să urce până în munte, drumul se îngustează până la absurd și ne duce la ceas de seară la un castel pe care vag îl bănuiam aici...un sat aparent uitat de lume, pe ale cărui străzi incredibil de înguste se plimbă turiști ținându-se de mână, cuprinși și ei de o vraja inexplicabilă...

Altă zi e dedicată cascadelor, căci așa cum bine ne spune Petrus, un localnic zen, ce-și petrece vara pe insulă, mesteșugind și vânzând suveniruri pe marginea unui pârâu, plajă și mare găsești oriunde, dar așa cascade...doar în Samothraki. Drumul până acolo e o potecă prăfoasă, printre platani și arbori al căror nume nu îl cunosc, dar care par chinuiți de un uriaș invizibil, sunt diformi și suciti și găunoși în forme înspăimântătoare....Prima cascadă e invadată deja de turiști, mai mult sau mai puțin îmbrăcați, o poți vedea de jos doar dacă înoți până la ea, noi alegem să urcăm, traseul este marcat cu punct roșu și are atâtea locuri de belvedere....a două o ratăm deocamdată (s-a dovedit ulterior a fi și cea mai frumoasă), a treia e accesibilă și pustie, așa că o parte ne oprim aici, e liniște, e soare, sunt stânci și golfurile astea parcă ne așteaptă pe noi :)

O parte escaladează mai departe și își ating obiectivul de a le vizita pe toate patru, noi ne bucurăm de pozele lor.

Sub soarele nebun al amiezii, vizităm și templul marilor zei, un ansamblu de ruine și vestigii antice, ce ne amintesc de Legendele Olimpului și aventurile năzuroșilor zei de altă dată...

Muntele. 

1611 m are vârful Fergari al muntelui Saon, ce străjuiește impunător insula și te urmărește parcă în oricare punct te-ai afla - pare deopotrivă mic, căci ce-s 1600 m, comparativ cu orice alt munte din palmares, și pare inaccesibil, căci cum pășești din mare, către piscuri colțuroase, strâmb croite și alandala înșirate pe zeci de km?!

În ultima zi aici, vine și rândul lui, dincolo de entuziasm însă, există și nelipsita îndoială, un avertisment discret al unui prieten mi.a spus să ne așteptăm la un fel de Mordor, în plus, localnicii vorbesc despre acest vârf cu mândrie și admirație, dar și cu oarecare pioșenie și teamă, îndemnându-ne să nu uităm că suntem în Samothraki...

Plecăm la răsărit, cerul e fără nor, răcoarea se risipește rapid, drumul urcă încet și sigur, curg apele de pe noi, noroc cu antrenamentul din Retezat, că încă respirăm normal. Praf, ferigă uscată, capre peste tot, platani pe jumătate colorați, marcajul E6, cărarea lină și ascendentă, asta e prima parte a traseului. Dăm într-o pădure de stejar (pitic la frunză și fructe), aerisită și luminoasă, se umplu ochii de verde, parcă totul a prins viață în jur, inclusiv zecile de insecte care bâzâie peste tot - zărim chiar câteva floricele, printre pietrele ce acoperă solul - e o liniște incredibilă, nu e nimeni pe munte, încă, așa că pășim alert, fiecare cu gândurile lui. Găsim un izvor aproape secat pe valea ce face trecerea către un alt versant și un alt marcaj - umplem sticlele cu apă rece, ce-mi amintește de izvoarele de acasă (este deja foarte cald și mă gândesc că apa nu e niciodată suficientă). Urcăm până la ieșirea din pădure, unde zărim întinsă în toate părțile culmea pietroasă și dezolantă a acestui munte, străjuit de bolovani uriași și cărări ascunse, munte ce nu și-a arătat încă adevărată față. Avem 3 ore de mers și abia am ieșit din pădure - peisajul este copleșitor, marea s-a unit cu cerul senin într-un albastru total, casele par piese de puzzle, iar muntele și-a așezat căciulă de nori pufoși, pe alocuri cenușii...să purcedem, după bulina roșie ce mai mult se ascunde decât se arată...așa ajungem pe un vârf dușmănos, cățărând peretele de stâncă și dând de un cuplu de bulgari de vârsta a treia, el îmi spune haios că lui îi ajunge cât a urcat până aici, să urc eu că-s tânără, el va mai urca dată viitoare, în altă viață...în față, se lățește creasta ascuțită și neagră a muntelui, pe care se văd la distanță considerabilă 3 vârfuri mai răsărite...deja știm că al nostru e, bine-nțeles, ultimul....

Descopăr bulina mai la vale și mă dau jos de pe spinarea dihaniei colțuroase, mă simt că un copil jucând șotron la scară mai mare, sunt veselă, nu mă doare nimic și simt deplin că dragostea dintâi e muntele, căci aici mă simt liberă, mă simt vie, fără griji și fără îndoială. 

Aici totul e simplu, totul e limpede, nu e loc de ezitare, nu e loc de răzgândeală, nu e loc de scăldat în două ape - aici ești tu, cel adevărat, cel cu care trăiești zi de zi, aici sufletul tău știe ce contează cu adevărat, aici e liniștea aceea primordială, aici ești mai aproape de Dumnezeu, aici orice gând poate deveni rugăciune, aici chiar și tu poți deveni cine ești, dacă vrei...

Jocul de-a cățăratul devine serios, cărarea urcă și coboară, trecem prin culoare înguste, înguste și ne cocoțam pe culmi amețitoare - fac poze în toate părțile, oricum transmit și cuprind prea puțin din măreția și frumusețea acestor locuri - marea e în depărtare, de jur împrejur, suntem într-un cerc albastru care a adunat la un loc toate culorile, nuanțele toamnei, griurile norilor ce se adună amenințător, negrul pietrelor, verdele strălucitor al pădurilor...

Compar traseul acesta cu alte creste sau munți prin care am ajuns, nu găsesc nici unul similar ca dificultate și grad de solicitare fizică și de atenție. Dar experiența, atât cât e, e binevenită, îmi face viață mai ușoară - așa concediu activ nu am avut niciodată cred...ajungem pe vârf, la 5 ore și jumătate de la plecare, vârful e un stâlp metalic pe care flutură ultimele rămășițe dintr-un steag alb-albastru...la pauza de masă, ne ajung din urmă patru bulgari gălăgioși, pe care îi lăsăm în urmă și care ne vor ajunge din urmă la un moment dat...s-a făcut foarte cald, cerul s-a înseninat de tot, noi ne ținem aproape de bulina buclucașă, așa că drumul de întoarcere pare mai rapid, coborâm într-una, umplem sticlele din nou cu apă rece și atât de bună, după alte 4 ore și la finalul celor 29 km, ne oprim la Therme, obosiți dar cu bucuria că am reușit să facem cunoștință și cu acest munte, nu foarte prietenos, dar atât de frumos....

Samothraki....Surprinzătoare. Vie. Sălbatică. Ofertantă. Colorată. Provocatoare. Uscată dar plină de viață. Și, chiar după ce crezi că ai văzut totul...încă mai ai de descoperit. Poate data viitoare. Poate într-o altă viață, cine știe ?

iluzia unei insule

Suntem insule.

În mijlocul unor ape nedespărțite încă, cu flux și reflux niciodată venite la timp. Plutim în derivă și ne caută vâslași pricepuți, mânați de curiozitate și stoicism. 

A fost odată că niciodată, căci așa încep poveștile cu care creștem și ne creștem imaginația și așteptările. Știi (și te aștepți) că cineva te va salva, cumva, la un moment dat - cu recuzită și fast, scenariu bine definit în nuanțe, căci viață însăși e culoare. Așa că întinzi punți (sau ițe atent meșteșugite în pânze de păianjen) și construieșți alambicat, desenezi fiecare zi și fiecare vis devine plan, cu formă și fond - strâns legate de cei cu care te însoțești, căci nu sunt și ei condiție și parte vie a tot ceea ce numești ”noi”?! 

Cauți ancore și puncte de reper - din insular te transformi neștiut într-un Charon conștiincios, căci insula ta nu poate dăinui, nu poate respira, nu poate pribegi singură. Te trezeșți în mijlocul arhipelagului, fără să știi în ce port să cobori să-ți odihnești sufletul sau ce suflete pribege îți vor calca porturile izolate, la marginea propriei insulei....ce corăbii te poartă în larg și ce corăbii îi duc pe cei dragi...

Suntem insule în oceane de necunoscut - ne căutăm și ne pierdem, în secunde ce durează cât o zbatere, cât o clipire, cât un oftat....și când te vei pierde în întuneric și când mă vei pierde în mijloc de zi și când nu vei mai ști pe ce țărm ne vom regăsi...caută adânc în inima ta, căci acolo e pierderea și câștigul, acolo e întunericul și rătăcirea, acolo e zâmbetul și ultima zbatere a speranței...

Suntem insule risipite în noiane de griji. Suntem porturi în care mai debarcă din când în când, pasageri în căutarea sensului. Suntem marinari departe de "acasă" pe care orice furtună, orice ispită, orice fantasmă ne împrăștie în valuri și ne împinge în larg, în vâltoare, unde trebuie să înoți, dacă vrei să ajungi la liman...

Suntem insule. Căutăm far…

Vara lui 2018

Îți mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea cu rădăcini delicate într-o iarnă cu dimineți blânde, când ți-a spus simplu și ai crezut "am venit să te văd". Cu gust amărui și miros de cafea aburind, cu ferestre mari și flori crescute cu prea multă grijă în umbra pleoapelor plecate în fața evidenței.

A fost vara aceea cu ochi verzi și nopți lungi, fără întrebări și fără îndoială, fără zbucium și fără durere, a fost vara aceea care a adus liniște și ne-a furat timp, tihnă pentru suflet, pentru voi, pentru tot ce nu poate fi. 
Când timpul era de plastilină și căpăta formă de joacă, atunci când era împărțit la doi - și se chircea dureros când distanța se așeza în drepturile ei, firesc, în cotidianul strâmb al zilelor noastre. 

Vara lui 2018 a fost una de nepovestit, căci i-au lipsit căldura, poveștile și morala. S-a sfârșit, încă înainte de a mai începe.

A început cu ploi reci și ceață densă peste drame scoase la drumul mare, cu zile cenușii și încrâncenări învechite, pornite din frustrare, din neînduplecare și refuzul de a coborî în pivnița cu angoase…a continuat cu ploi lungi și furtuni devastatoare, înăuntru și în afară, cu nori negri și curcubee ca un zâmbet larg al cerului ostenit…cu răbufniri tăioase și sămânță de îndoială atent sădite pretutindeni, de ”grădinari” egoiști, dornici de afirmare.

A fost vara lui 2018 o vară plânsă de ploi și în continuă mișcare, precum un montagne rousse - cu linii drepte și planuri conturate, numai bune de încălcat. Un carusel cu vârfuri atinse și căderi amețitoare, un dans pasional între ego și alții, între autentic și manipulare, între rațiune și gând, între emoție și conștiință, între a fi și a face.

Între mine și tine e un vid și o punte, strâmb croite cu un fir aproape invizibil de speranță, bucurie, neatârnare. 

În vara aceea, deformată de liniștea mereu tulbure, am redescoperit gustul deplin al libertății simple și al detașării de dependența altora – lupta lor nu e lupta mea și fiecare își croiește singur soarta - am strâns în mâini șufe de sprijin spre înălțimi, mâinile întinse altădată în gol s-au transformat în prietenie, s-au așezat și s-au decantat ape de prea multă vreme tulburi...

Atunci, în vara lui 2018, alergarea a devenit "mișcarea noastră de rezistență", când, la strigarea noastră, au venit prieteni din cele 4 colțuri ale țării, indiferenți la culoarea codurilor, atunci când cântecul ne-a unit din nou și zâmbetul ne-a încălzit inima, dându-ne forța să mergem mai departe, să visăm mai mult, să credem în autentic și să devoalăm măști goale de conținut. A fost vara care ne-a risipit în cele patru zări, cu preocupări și pasiuni diverse, lăsându-ne doar speranța că ne vom regăsi cândva, mai buni, mai curați, mai sinceri…
A fost vara în care vechi prieteni au dispărut, fără veste și fără motiv, căci drumurile se mai și despart uneori, când orgoliul învinge și uitarea e lege.

Îţi mai aduci aminte vara lui 2018?

A fost vara aceea intensă ca un cutremur și caldă ca un sărut – când te-ai schimbat și ai păstrat în tine furtunile, când ai zâmbit albastru și ai plâns verde, cu ochii larg deschiși către orice va veni, când ai întins brațele timid, într-o îmbrățișare fără promisiuni, fără viitor, fără vină…când ai lăsat timpul să-și toarcă povestea și ai trăit simplu, până la epuizare, tot ceea ce avem, clipa de acum, aici, atât…

A fost vara aceea vara în care oricâtă distanță s-ar așeza între noi, îți va fi dor de mine în fiecare zi și n-ai să mă găsești niciunde, până când toamna nu ne va bate din nou, cu blândețe și noi provocări, în ferestre mari, deschise prematur către nicăieri, către noi povești, către alți „noi”…

Vara lui 2017 

Vara lui 2016

Vara lui 2015

Vara lui 2014

Vara lui 2013

Bate Toaca - pentru tine !

Ideea de a alerga la Bate Toaca a apărut prin 2016...dar anul acela nu s-a putut, prea multă nebunie la muncă, examene, oboseală etc. Anul următor, a existat dorința, nu și putința din motiv de prea multe ture și prea multă oboseală și prea multe weekenduri ocupate....astfel încât, în cel de-al treilea an...am trecut la fapte. Am început cu crosul de la Curtea Domnească, organizat tot de Andrei. Am supraviețuit și mi-a și plăcut….

Data concursului de alergare Montană Bate Toaca s-a cam schimbat în fiecare an - Andrei a reușit să fenteze vremea de câteva ori, concurenții având parte și de soare și de vreme bună, în general...anul asta însă... paparudele au venit și ele să alerge la maraton probabil, căci ploile au început cu o săptămâna înainte și s-au oprit la vreo săptămână, după, aducând cu ele și sămânța de îndoială că "ce-o să facem noi acolo pe ploaie"? 

O să alergăm, o să mergem, o să facem ceea ce ne-am propus să facem, așa mi se pare normal. Puține antrenamente, ceva echipament adecvat, încălțări de alergare cumpărate înainte cu o zi (știu, nu e indicat, dar na...), toate în viteză că așa îmi șade bine. Cu o seară înainte în camping, printre voluntarii noștri, mă simțeam stingheră, nici alergător de-adevăratelea, nici voluntar, însă cu urmaș de nădejde, Ioana preluând  tricoul de voluntar în locul meu - atmosfera caldă în ciuda ploii, frenezia și entuziasmul alergătorilor titrați, frământările celor de lângă noi, cadența sâcâitoare a ploii....toate împletite într-o imagine unică și bine întipărită în rândul amintirilor de păstrat. 

La start eram cu toții uzi - o ploaie insistentă ne-a însoțit de la început, însă energia pozitivă a oamenilor ce zâmbeau în ciuda ei, mi-a dat o stare de bine și de calm, ce poate fi rău, când faci ceea ce îți doreșți?! La ce folosesc lamentațiile și îngrijorarea, când nu ai altceva de făcut decât să te adaptezi condițiilor și să dai ce ai mai bun sau…să te duci acasă la căldură.

Panta până la intrarea în pădure a fost așa, de încălzire. Nu am viteză și am mizat pe ritmul susținut și pe continuitate. Am mai urcat o dată pe ploaie la Fântânele, noroiul a fost la fel de generos și bălțile la fel de ofertante. Oricum nu mai contează, așa mi-am tot zis, papucii erau plini de apă și noroi, geaca de ploaie era mai mult de formă, doar setea creștea direct proporțional cu numărul picăturilor de ploaie...poze și hidratare la Fântânele. Apoi coborâre spre Duruitoarea, aici se poate alerga, trec ușor pe lângă câteva fete care (încă) mai feresc bălțile - oricum nu mai contează, repet cu încăpățânare și relaxare :).

La Duruitoare, alte poze și apă multă. Niciodată n-am văzut-o așa furioasă, așa învolburată, și totuși voluntarii zâmbesc....scările astea urcă spre un cer prea înnorat, iar cărarea e deja un rău în care te afunzi fără să știi până unde, de-aici urmează greul...

Mi-ar plăcea să scriu frumos despre cât de înălțător a fost...cu metafore și vorbe atent alese, despre cât de bine m-am descurcat și ce curajoasă am fost...dar acolo am fost eu cu mine și știu că am ezitat, am strâns din dinți, m-am întrebat ”de ce oare”, și mai știu că a fost greu, al naibii de greu pe alocuri. Că am vrut să mă întind pe jos și să nu mai urc nici un pas la deal, pe suișul Poliței Arinis, care părea că s-a ridicat până la cer, fără să mă lase să trec....furie, neîncredere, dezamăgire, încrâncenare și o sămânța de renunțare sălășluiau simultam în mine...și s-au calmat toate cu o pauză de respirație și un baton de cereale cu urme de ciocolată...trecea pe acolo, că din întâmplare Max, care a avut răbdare să nu mă lase să zac uitată în momentul de rătăcire...Mulțumesc !

Citeam acum ceva vreme ce scria un prieten despre motivația sănătoasă….

”Motivația este o stare de spirit al scopului pe care nu îl uităm. Nu este focul dinăuntrul nostru, este răbdarea și înțelepciunea de a stă în genunchi și a suflă peste el atunci când bate gheață, vântul și ploaia”. 

Așa am ajuns pe platou unde vântul rece și ceață densă m-a izbit fără milă în piept și m-a trezit la realitate....da, e competiție, și nu-ți poți depăși slăbiciunea decât singur, nu sprijinjndu-te mereu pe ceilalți, decât dacă faci următorul pas, decât dacă te ridici din mocirla și scuturi pojghița de comoditate și confort....după ce vei fi dat jos toată spoiala și toate straturile, atunci vei șți cine ești și ce poți...nu demonstrând altora că poți, nu cerând păreri în jur, ci demonstrandu-ti ție că ești cine crezi că ești și poți ceea îți dorești...

Am fost voluntar din 2013 la Bate Toaca, în fiecare an dar niciodată în condiții că astea...mă uit la bieții voluntari adăpostiți (sau nu) de ploaia dușmănoasă și vântul ce suflă, stau de ore în șir, și mai au puterea să ne zâmbească, așa că nu-mi.mai vine să spun eu, că mie mi-e greu...

Mă gândesc și la stresul pe care îl are Andrei, până îi va vedea pe toți jos…așa combinație de determinare, pricepere și bun simt, elegantă, cum fac băieții ăștia trei, în echipă, Andrei, Adi și Răzvan, mai rar am întâlnit…

Aproape de cabană, se aude țiuitul sirenei și cu greu disting un fotograf în iarbă...mă ia pe sus și mă îmbrățișează incredibil de călduros Alina, nici nu știe ea ce bine îmi prinde îmbrățișarea ei. Mi-e foame, se răzvrătește organismul și încearcă să-mi pună bețe în roate...iau un pumn de cașcaval și fructe uscate și fug, știu că de aici încolo nu mai am nici o scuză, pe coborâre mă simt în largul meu....doar să nu greșesc direcția, ceață s-a lățit peste tot, depășesc câțiva alergători, mă depășesc și pe mine alții...mă îmbrățișează și Narci, încă o doză de energie. Alergăm cu toții, respir normal și încă mai avem energie să și glumim, ne tachinam cu alți alergători de calibrul nostrum (fără să vreau, mă întreb dacă oi fi ultima rămasă pe munte la ora asta...)

După Fântânele, coborârea se transformă în tobogan. Adidașii mei și-au schimbat culoarea de nenumărate ori - noroc cu bălțile și pârâiele că se curată instant, și-au făcut treaba perfect, nu am alunecat nici măcar o dată. Ies în șosea și văd un mic afiș motivațional, ”dacă era ușor o făceau toți”, încep să rad, stăteam încordată de ceva timp, concentrată pe ritm, viteză, pietre, noroaie etc. Și încă unul "astăzi eșți deja mai bun că ieri". Mi-au mers la suflet, bravo Nivea pentru idee. Toboganul devine periculos, până la pârâul din vale, cu porțiuni de argilă și iarbă năclăită cu mal. Ies în șosea și oamenii se uită ciudat la mine și la noi, suntem niște arătări botite, uzi, stropiți cu noroi până peste cap, dar avem un zâmbet....

Până la camping, nu m-am mai oprit.

Știam că s-a terminat, că am dus și cursa asta la bun sfârșit.

Că a meritat fiece pas și fiecare încordare de mușchi. Pentru că mi-am dorit să încerc. Pentru  că mi-am dorit să știu că pot. Pentru că n-a contat timpul sau clasamentul, ci mulțumirea mea sufletească și satisfacția acelui "am reușit", când la final, ioana m-a îmbrățișat mai călduros că niciodată...

my kisses back

Din oră în oră, la radio se difuza aceeași melodie cu versuri ritmate, ascuțite și fără echivoc –

 I want my kisses back from you

 I'm takin' all my kisses back from you

 And every breath you held on to

 I'm takin' all my kisses back from you

 Give me the hello's and goodbyes

 And pack up every morning and goodnight....

-zâmbea și o lălăia absent până data următoare, când se încrunta și o lua de la capăt - ironie și dorință în același timp, căci cum ar fi putut să bată din picior și să ceară înapoi tot ceea ce dăruise sau crescuse in interior, cu migală și emoție,  fără a-și da voie mai departe de atât ?!

Îi zvâcneau tâmplele și rămânea încleștată intr-o ordine obiectivă impusă de toată vânzoleala dimprejur. Se fixase atent cu picioarele în pământ, înainte să o ia valul de nebunie ce creștea de la zi la zi - avea nevoie de luciditate, de stăpânire de sine și de hotărâre, căci cine să ia decizii în locul ei ?!

Tânjea însă adânc după limpeziea zărilor și după căldura ce altă dată umplea camera goală fără că vreunul din ei să facă vreun gest  - se ofilea sub ochii lui, întrebători, într-o agitație mută și o oboseală de toată nimicnicia banalelor fire despicate inutil la nesfârșit.

Avea nevoie de aer.

Avea nevoie de căldură. De albastru.

Avea nevoie de un simplu gest care nu se întâmpla niciodată, dar plutea împrejur - se simțea secătuită și din ce în ce mai absentă, prea mult cotidian, prea seacă trecerea zilelor, prea puțin timp, prea puțin timp acolo unde nu era nevoie decât de prezența lui. 

Și-atunci...ce idee bună, să clipesti din ochi de trei ori, ca în povești și să rostești cu ochii mijiți o vrajă și să iei înapoi tot.

Gândurile și nopțile nedormite.

Zâmbetul și brațele întinse mereu pe jumătate, într-o îmbrățișare ce nu e niciodată oportună. 

Privirea aceea cât toate cuvintele nespuse dar plutind în derivă, verde, albastră, fără orizont și mai ales fără teamă....

Să iei înapoi căldura și apropierea și clipa aceea de fiecare zi, când o simplă bătaie în ușă îl făcea să tresară sau să numere pașii, pe care îi recunoștea după determinare...

 I want my kisses back....

Ce bine ar fi...să îi ia tot, căci și așa nu îi foloseau, să-și ia totul și să le păstreze pentru inima ei încâlcită și secătuită de o așteptare ce nu avea să se termine nicicum – să-l lase și pe el gol, în noianul de lucruri de făcut, reci și absente, fără urmă de frumos sau de emoție, caci cine mai are nevoie de emoție, în lumea asta a oamenilor mari ?!?

Să croiască în jurul ei o platoșă de cuvinte de lemn, alese cu grijă și goale de miez, plicticoase, care să o îmbrățișeze neutru și să o păzească de dorinta asta năucitoare de a întinde mereu brațele către el, într-un dans inefabil, tăcut și din ce în ce mai pustietor, în absență....

avem (nevoie de) timp

Zâmbea…

Cu buzele, cu ochii, cu fruntea, zâmbea, se lumina la față când îl privea - și privea atent, adânc, fiecare gest, fiecare ezitare - căci creștea neudată o sete de a ști, de a găsi acolo, bine ascunsă, sămânța de bunătate simplă, de zâmbet dezinteresat, de cald, de frumos. Blândețea din vorbă și din gesturi. Prezența.

Lumina aceea și zâmbetul cald, copilăros, îi dădea o frumusețe aparte - căci cuprindea în ea toată inocența, dăruirea, bucuria trecătoare a unei clipe. 

Căci, ce altceva ne dorim mereu, decât să avem timp ?! 
Timp pentru noi înșine.

Timp pentru cel de lângă noi.

Timp pentru cei dragi.

Timp pentru a primi și pentru a dărui. Pentru a face și pentru a lăsa ceva în urmă.

Timp pentru o poveste și o vorbă bună, din când în când.

Timp pentru a fi si pentru a simti. 

Pentru a fi prezent acolo, în secunda aceea dintre două plecări, ce nu se destramă și nu dispare din amintire, nici chiar atunci când timpul a trecut.

Când nu-ți dorești decât ca timpul să mai stea, măcar un pic...pentru că...n-ai cum să știi, niciodată…

missing

"Lipsește ceva"

Așa începea, când simțea că înăuntru se face un gol (era déjà acolo poate sau a apărut  de curând, cine mai știe) care nu se mai lăsa ademenit, nici cu duse și venite, nici cu acei mulți oameni dimprejur, nici cu aventurile demne de un roman bine scris. 

Privea  atent și cu mirare puzzle-ul din fața sa, ochi adânci și limpezi, mâini elegante și mereu curate, un calm molipsitor, un zâmbet în colțul ochilor și totuși de nedescifrat. De-aia se cheamă puzzle - iar rezolvarea lui vine mereu din exterior către interior, așa învățase pe vremea când era copil, marginile, colțurile, apoi conținutul. Fiecare piesă lipsă, pe rând. 

Așa că dă târcoale tiptil, face un ocol lung și ezitant, apoi încă unul. Pășeste însă apasat și gravitează împrejur, pentru că toate ezitările sunt strâns încolăcite pe un cuib de fluturi colorați și de nestăpânit.

Caută. 

Și respiră adânc, stând destul de departe, undeva în fundalul gri al cotidianului, e liniște în prezența lui, liniște si soare blând.

Piesele unui puzzle neînceput sunt risipite în vorbe aruncate la întâmplare, priviri lungi și gesturi neterminate. Când zilele trec prea repede și le aștepti pe următoarele. Undeva acolo, în aerul neîndestulător și irespirabil dintre ei, există niște răspunsuri, dar cine să rostească întrebările ?

Fiecare moment de nemișcare între a pleca și a rămâne. 

Fiecare metaforă transformată în zâmbet neînțeles în afară. 

Fiecare umbră de albastru preschimbată în flori verzi la ferestre ce nu se deschid.

Așa creștem.

Așa înflorim.

Așa simțim gustul dulce-amărui al bucuriei simple cu aromă de dimineți cu cafea.

Până când ne vom revedea.

Fără ea

Se trezea dimineața devreme, cu ochii pe fereastra cât jumătate de cameră – de la răsărit până la apus, era lumină, o baie de lumină totală, o dureau ochii și tot nu se sătura de privit către nicăieri, spre zări albastre. Iubea ferestrele mari. Și-ar fi construit o casă cu pereți din ferestre, să intre lumina, să strălucească soarele, să cuprindă în fiece clipă cerul, albastrul acela infinit pe care îl purta oricum pe retină, chiar și când închidea ochii, să nu mai vadă nedreptățile lumii ce o înconjurau…

Privea adânc, dincolo de aparența de care se izbea zilnic. Scruta atent lucrurile care o înconjurau, oamenii cu care se intersecta, învățase odată demult că ochii sunt oglinda sufletului – ați observat cum zâmbesc ochii, natural, instinctiv, autentic, așa cum nici un alt zâmbet nu e?! Cine nu zâmbește cu ochii, e mai trist și mai gol, oricât de zgomotos ar râde și oricâte zâmbete largi și-ar lipi pe față…

Privea către un acolo doar de ea cunoscut și atins în momentele în care se conecta insesizabil la emoția celui din fața ei – fire nevăzute o legau indescriptibil de anumiți oameni, cărora le simțea adânc starea de spirit, zâmbetele interioare, căldura neexprimată decât stângaci sau cifrat, emoția aceea necuprinsă într-o secundă ce dăinuie totuși. Nu putea trăi altfel, decât autentic, și furtunile și calmul, cu o intensitate ce speria și te lăsa fără reacție – așa cum rămâi nemișcat, spectator al furtunilor de vară, în dosul ferestrei, admirând și totuși binecuvântând distanța de stropii mari de ploaie, fulgerele tăioase și vijelia trecătoare…așa cum te bucuri de curcubeul ce vine după sau de mirosul proaspăt al asfaltului încins.

Era o ființă solară, până în adâncul sufletului, și el albastru, cu tristeți adânci precum iarna polară. Tânjea după lumină și, precum în legenda cu floarea-soarelui, își îndrepta zâmbetul după sclipiri atât de efemere că păreau simple închipuiri. 

Aștepta în tăcere și cu speranță, o nouă zi, un nou crepuscul, ceva nou, ceva bun, ceva…să poată merge mai departe, în fiecare zi…

Despre flori și alte buruieni

Motto: ”Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă”.

Există o vreme pentru plantat și există o vreme pentru cules. Căci e nevoie doar de o sămânță, aruncată uneori la întâmplare, pentru ca o nouă viață, o nouă ființă, o nouă metaforă să se ițească curajoasă de unde nici nu te aștepți. Și cum o floare nu poate crește fără un grădinar…mă duce gândul mereu, la micul prinț și florile lui. Și tot gândul mă aduce chiar și fără voie, printre ”florile” zilei, multe din ele ciulini sau buruieni fără nume. Căci, oameni suntem și muritori cu toții, dar sădim cu spor și cu migală semințe de speranță și încredere și admirație și iubire, în oamenii de lângă noi, cu credința oarbă în sensul și valoarea florilor ce vor crește ele mari odată…

Și ce dar mai de preț avem, dacă nu timpul nostru, niciodată de-ajuns, dar neprețuit când e bine împărțit, căldura noastră și toată atenția, fără de care nimic nu ar crește, poate o lacrimă, două, să ude pământul sterp și fără gând de rod, poate vreo rugăciune ca lucrurile să se îndrepte și să răsară simplu, natural, fără cazne mari și pierderi colaterale…Căci investim timp, chiar și atunci când rezultatul e incert. Dăruim căldură, chiar și atunci când e nevoie de distanță, intindem punți chiar și atunci când apa ne ajunge la gât sau ne lasă fără suflare.

Cine poate bănui câtă sudoare și câte nopti nedormite înseamnă o floare bine-crescută? Câtă dorință și câtă răbdare ascunde verdele crud și lucitor al frunzelor sau culoarea vie a petalelor încă imature?! Câtă grijă și veghe, să nu se usuce prea devreme, să nu o bată vântul imprevizibil, să nu o îndoaie furtuna tăioasă, să nu o rănească soarele nemilos, să nu o curme cruzimea vietăților dimprejur, să nu o fure vecinii pizmași pe strălucirea ei unică – căci toată lumea iubește florile, dar cine mai are răbdarea să le crească, să aștepte până-s gata a fi culese, de cine le merită și mai ales, la bun timp ?!

Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte. Cine n-a sădit o floare, să facă un pas în spate, să privească și să învețe să asculte, cu răbdare de chinez, cum crește iarba, frunzele, florile. Căci prea devreme și nedrept uneori, ne grăbim să culegem ceea ce alții, cu migală și dăruire, au sădit, au crescut, au ocrotit…
Iar în graba noastră, strivim, călcăm în picioare, năruim…uneori fără să ne dăm seama!

”Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Pentru ea am ucis eu omizile, în afară doar de câteva, pentru fluturi. Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. 
Fiindcă e floarea mea.”

(Antione de Saint Exupery - Micul Prinț)