avem (nevoie de) timp

Zâmbea…

Cu buzele, cu ochii, cu fruntea, zâmbea, se lumina la față când îl privea - și privea atent, adânc, fiecare gest, fiecare ezitare - căci creștea neudată o sete de a ști, de a găsi acolo, bine ascunsă, sămânța de bunătate simplă, de zâmbet dezinteresat, de cald, de frumos. Blândețea din vorbă și din gesturi. Prezența.

Lumina aceea și zâmbetul cald, copilăros, îi dădea o frumusețe aparte - căci cuprindea în ea toată inocența, dăruirea, bucuria trecătoare a unei clipe. 

Căci, ce altceva ne dorim mereu, decât să avem timp ?! 
Timp pentru noi înșine.

Timp pentru cel de lângă noi.

Timp pentru cei dragi.

Timp pentru a primi și pentru a dărui. Pentru a face și pentru a lăsa ceva în urmă.

Timp pentru o poveste și o vorbă bună, din când în când.

Timp pentru a fi si pentru a simti. 

Pentru a fi prezent acolo, în secunda aceea dintre două plecări, ce nu se destramă și nu dispare din amintire, nici chiar atunci când timpul a trecut.

Când nu-ți dorești decât ca timpul să mai stea, măcar un pic...pentru că...n-ai cum să știi, niciodată…