Despre flori și alte buruieni

Motto: ”Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă”.

Există o vreme pentru plantat și există o vreme pentru cules. Căci e nevoie doar de o sămânță, aruncată uneori la întâmplare, pentru ca o nouă viață, o nouă ființă, o nouă metaforă să se ițească curajoasă de unde nici nu te aștepți. Și cum o floare nu poate crește fără un grădinar…mă duce gândul mereu, la micul prinț și florile lui. Și tot gândul mă aduce chiar și fără voie, printre ”florile” zilei, multe din ele ciulini sau buruieni fără nume. Căci, oameni suntem și muritori cu toții, dar sădim cu spor și cu migală semințe de speranță și încredere și admirație și iubire, în oamenii de lângă noi, cu credința oarbă în sensul și valoarea florilor ce vor crește ele mari odată…

Și ce dar mai de preț avem, dacă nu timpul nostru, niciodată de-ajuns, dar neprețuit când e bine împărțit, căldura noastră și toată atenția, fără de care nimic nu ar crește, poate o lacrimă, două, să ude pământul sterp și fără gând de rod, poate vreo rugăciune ca lucrurile să se îndrepte și să răsară simplu, natural, fără cazne mari și pierderi colaterale…Căci investim timp, chiar și atunci când rezultatul e incert. Dăruim căldură, chiar și atunci când e nevoie de distanță, intindem punți chiar și atunci când apa ne ajunge la gât sau ne lasă fără suflare.

Cine poate bănui câtă sudoare și câte nopti nedormite înseamnă o floare bine-crescută? Câtă dorință și câtă răbdare ascunde verdele crud și lucitor al frunzelor sau culoarea vie a petalelor încă imature?! Câtă grijă și veghe, să nu se usuce prea devreme, să nu o bată vântul imprevizibil, să nu o îndoaie furtuna tăioasă, să nu o rănească soarele nemilos, să nu o curme cruzimea vietăților dimprejur, să nu o fure vecinii pizmași pe strălucirea ei unică – căci toată lumea iubește florile, dar cine mai are răbdarea să le crească, să aștepte până-s gata a fi culese, de cine le merită și mai ales, la bun timp ?!

Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte. Cine n-a sădit o floare, să facă un pas în spate, să privească și să învețe să asculte, cu răbdare de chinez, cum crește iarba, frunzele, florile. Căci prea devreme și nedrept uneori, ne grăbim să culegem ceea ce alții, cu migală și dăruire, au sădit, au crescut, au ocrotit…
Iar în graba noastră, strivim, călcăm în picioare, năruim…uneori fără să ne dăm seama!

”Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Pentru ea am ucis eu omizile, în afară doar de câteva, pentru fluturi. Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. 
Fiindcă e floarea mea.”

(Antione de Saint Exupery - Micul Prinț)

Poveste de primăvară III

... Se uita întrebător de jur împrejur, fără să zărească nici urmă de vocea ce încerca, sâcâitor, dar constant, să o trezească din amorțeală (poate doar își imaginase?!). Amorțeala aceasta pe care ceilalți o tratau drept detașare și indiferență, ținea loc de crisalidă - nici așteptare, nici destin, știa doar că într-o zi, când pereții se vor despica și mici fisuri imperceptibile vor ajunge la miez, ceva semnificativ se va întâmpla. Simțea uneori că aparține unei specii diferite, se privea curioasă și știa că într-o altă viață (cine le mai ținea socoteala?!) fusese un început – o sămânță, un ou, un punct în mișcare.

Și, precum fluturele, la începuturi, își așeza sămânța pe un teren primitor, așa căuta mereu, cu răbdare un loc potrivit – pentru sine, pentru a rămâne, pentru a construi. O larvă – sau poate un adăpost. Unde să se dezbrace ușor de hainele ponosite ale anilor duși, de măștile slinoase și îndoielnice ale unor roluri în care nu se mai regăsea, de încălțări prea largi și care mai mult îi răneau picioarele decât să o ducă pe drumul cel drept – să le lase și să își ostoiască pielea fină, neatinsă, cu primele raze ale unei primăveri premature – să renască și să se recunoască, așa cum recunoștea primele semne ale unui nou anotimp, primii stropi de ploaie ce prevesteau furtunile cotropitoare ce urmau să vină.

Ghemuită, cu genunchii strânși, în adăpostul ce-și pierduse culoarea și forma, trăia intens, fiecare moment al existenței pe care o presimțea fremătând în interiorul ființei sale – se transforma și nu era cale de întors la începuturi. Fisura era inevitabilă și o aștepta zâmbind, așa cum aștepta ploaia, orientându-se după câțiva nori și eterna boare de vânt. Fluturele e încă ferit și doar câteva zile îl mai despart de zbor.

Știa.

Într-un fel ce nu putea fi explicat – privea adânc, dincolo de învelișul exterior pe care îl îmbrăcau și gândul și vremea și prejudecățile. Era acolo și într-acolo, vie și neînsemnată – doar vocea aceea insinuantă dispărea și apărea, jucându-i feste și invitând-o mereu la un joc de-a v-ati-ascunselea fără miză și fără final.

Se trezise și aștepta. Sperând…

Vocea aceea rece și străină de emoția cuibărită în timp, în colțuri de suflet, se îndepărta din ce în ce, până la pierire. Lăsa loc tăcerii, străjer de încredere al celor neîncepute și risipite în gesturi abia schițate, cu delicată sfială. 

Se deschidea dintr-odată o lume întreagă la picioarele ce abia învățau (a câta oară?! ) să pășească - aripi noi creșteau dinăuntru și se întindeau către zborul nesfârșit al libertății fără de care nu se poate - se înfășura timid în cuvinte lucioase dincolo de care doar ploaia își croia drum, din când în când, cu o lacrimă, cu un curcubeu, cu o străvezie rază de lumină. 

Era liniște.

Furtuna era aproape – mirosul de vânt și praf aspru o învăluiau în fiece zi – după o iarnă nefiresc de caldă, când își încălzise mâinile în buzunare prea mari – primăvara aceea nebună o înconjura de sus până jos, o copleșea cu miros de flori de cireș sălbatic și petale spulberate de haos. Se orienta după soare și după norii dezlânați atârnați pe cer, devenea ea însăși anotimpul nedefinit al ființei sale. 

Se îmbrăca în stropi mărunți de ploaie gri, cu miros proaspăt și șiroaie de gânduri, fără șir și fără zăgaz, izolând-o discret într-o lume ce nu-i aparținea și căreia nu-i aparținea, decât atunci când răcoarea dimineții căpăta pe neașteptate blândețea caldă și senină a unui răsărit, a unei cafele, a unei apropieri...

(Sfârșit )

Poveste de primăvară II

“Cioc-cioc ! Se poate ?”

Așa dădea buzna în încăpere, de fiecare dată, fără preaviz și fără să mai aștepte răspunsul dinăuntru – oricum ar fi intrat, nu părea genul căreia să-i placă să aștepte. Intra grăbită și flecărind, vrute și nevrute, umplea camera cu prezența ei, luminoasă și uneori zâmbitoare, dar mereu cu sclipiri în ochi și o energie ce te molipsea, oricât de blazat te-ai fi simțit. Se lumina de jur împrejurul ei, nu avea stare și agitația pe care o împrăștia în jur contrasta puternic cu un calm senin, afișat ostentativ când își rezema spatele drept de spătarul negru al scaunului tapițat, trecându-și piciorul drept peste piciorul stâng de parcă se așeza discret într-un colț de cafenea unde cântă muzică bună și miroase a cafea neagră.

Se așeza. Se ridica. Se așeza iară. Mai stătea o vreme rezemată de ușă, nehotărâtă să plece, așteptând mereu un cuvânt care să o facă să rămână. Pleca scurt și repezit, când nu găsea cuvântul. Pleca, doar pentru a reveni a doua zi, cu altă ocazie sau fără.

O privea amuzat cu o curiozitate nedisimulată – nu mai cunoscuse așa copil în trup de femeie, un amestec haotic de joacă și râsete zglobii, bucurie de a fi, energie și entuziasm, naivitate și răni adânci, neștiute și mascate cu grijă de zâmbete largi, convingătoare. Părea că știe ce face și știe ce vrea, până se fâstâcea inocent, la cel mai simplu gest de camaraderie. Simțea o dorință sâcâitoare să o protejeze, cumva, de tot ce putea fi împrejur.

Într-un fel inexplicabil, îi aducea aminte de tinerețea lui zbuciumată, trăită liber și fără grija zilei de mâine, când totul era bun și nimic nu îi îngrădea dorința aceea de nestăvilit, de a pleca  în explorarea zărilor și a necunoscutului. Când noaptea sfârșea în zile lungi, iar zilele păreau nesfârșite căci mereu le urma o noapte și zori de zi. Acum, se simțea ca un urs, căzut într-o hibernare lentă și sigură – crescuse și pășea apăsat pe drumul cântărit și bine-cunoscut, nimic neprevăzut, nimic neașteptat, pas cu pas, către ceea ce începuse să construiască mai de mult. Se simțea responsabil și atent și genul acela de om, pe care te poți baza. Un reper, pentru el și pentru alții. Cu bucuriile mici ocazionale, fără artificii, pe care ți le dă rutina aceea confortabilă, de o viață. Se simțea ruginit pe alocuri, trecut pe o linie fără întoarcere, retrăia amintirile povestind mai departe celor dispuși să mai asculte.  

Nimic nu anunța furtuna ce intra din când în când pe ușă, bătând la ușă formal și invadându-i spațiul în care lucra, în care gândea, în care respira…

Se cunoscuseră în tăcere. Era o ființă neobișnuită, o femeie care tace și care râde la copilării ?! Muncea în tăcere, cu o dăruire pe care rareori o văzuse la altcineva, fără să pună întrebări fără sens, fără să strâmbe din nas sau să ridice pretenții aberante. Îi plăcea liniștea și lipsa cuvintelor aruncate degeaba. Zâmbea des și convingător. Din orice. Și tăcea. În vremea din urmă, flecărea, despre vreme sau orice, uneori, stătea o vreme, privind spre zări albastre de ea înțelese, apoi dispărea, o zi, două, trei. Până la următoarea cafea. Sau până la următoarea vizită.

Îi stârnise curiozitatea.

O sămânță de îndoială – că rugina era doar o părere și o alegere, că viața nu e doar rutină și datorie, că emoția există și îmbracă uneori forma unui zâmbet luminos, sau a unei strângeri de mână la întâmplare. 

O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…

(va urma)

Poveste de primăvară I

Hei…you ! “Just pull yourself together. 

There's no point crying about it.”

O voce de deasupra tuturor negurilor îi vorbea. Părea că vine de departe și nu știa de ce i s-ar adresa cineva, vreodată, acolo, cumva. Așa că, mult timp, nu avu nici o reacție, stătea ghemuită cu genunchii strânși și mâinile adunate sub rotula lucioasă, cu pielea străvezie și nefiresc întinsă, într-o poziție de o măiastră flexibilitate – pentru care și cei mai îndârjiți yoghini ar fi invidiat-o.

Stătea nemișcată (și n-ar fi putut spune de când, dacă s-ar fi găsit cineva să o întrebe de când și mai ales de ce) - de ceva vreme, memoria îi juca feste și o păcălea deseori, așa că nu se mai baza pe datele din calendar, ci pe percepția subiectivă a trecerii timpului, după care măsura vag cele mai importante etape ale trecerii ei pe un tărâm unde, din ce în ce mai des, se întreba, cu uimirea unui nou-născut, ce caută?!

Nemișcarea era deopotrivă tăcere și teamă, curaj și nepăsare, acceptare și surpriză, liniște și înfiorare, căci acolo jos, unde găsise adăpost, era ferită de impresii și de iluzii, era stăpâna absolută a unui efemer regat, limitat și totuși necuprins, unde încăpeau, fără grijă, toate gândurile, emoțiile, sclipirile și zâmbetele unei generații întregi – semințe neprețuite ale tuturor poveștilor ce urmau să vină și care încă așteptau să fie scrise, pe pagini imaculat neîncepute, cu mâna delicată și tremurul firesc al oricărui început cu ”a fost odata...”

Se trezise acolo, fără preaviz, într-o toamnă aurie cu zile prea scurte pentru câte aveau să-și spună, când într-o dimineață oarecare i-a spus zâmbind verde și cald, ”am venit să te văd pe tine” -  răspunzând simplu tuturor gândurilor nespuse și sublimate în luciri albastre de licurici ascunși în hățișul tăcerilor de fiecare zi. Crescuseră pădurile și se uscaseră tulpinile ierburilor sălbatice ce sălășluiau peste tot și făceau umbră pământului, scuturându-și întâi sămânța șireată a îndoielii și a legilor nescrise care spun că nu se poate. Se crăpase pământul sub apăsarea fiecărui pas, căci fiecare umbră ce îmbrăca formă de gând, aducea cu sine uscăciune și adâncirea unor văgăuni neștiute și ticsite cu pânze de păianjeni niciodată acasă. Și peste toate, se lățise tăcerea, cel mai de încredere străjer, al celor neîncepute și neștiute.

Din când în când, fără să știe cum și de ce, găsea câte o dâră de lumină străvezie cu formă de raze și clinchet cristalin, ce îi amintea vag de râsul unui copil – se așeza tăcută alături, respirând încetișor și vorbind mai deloc, cu teama de a nu destrăma căldura clipei și emoția de a respira același aer, de a fi acolo, un moment suspendat în timp și imposibil de recompus vreodată…

Se ascundea deseori cu sfiala păsărilor de noapte, care veghează și le simți acolo, fără însă a le vedea sau prinde cumva, căci starea de trezie devenise un mod de viață, simplu și la îndemână, ferit de prădătorii avizi de cunoaștere și iscoditori până la prăsele – supraveghea atent și cu ochi ageri, ocrotitori, asupra a ceea ce avea semnificație și valoare doar pentru ea – mărunțișuri împrăștiate de-a lungul zilelor și nopților împărțite mereu inegal și nedrept.

Și uite că, acum aude voci. Un zumzet sâcâitor ce a trezit-o din somnolență și deopotrivă a nedumerit-o, căci nimeni nu știa unde își duce veacul și unde îi bântuie gândurile… Își ridică alene capul cu fruntea înaltă și înnegurată de vremi, privirea încețoșată de tristeți nebănuite căuta vocea ce pătrunsese așa dur în regatul cu grijă ascuns, al inimii sale – cine ești și ce vrei?!

(va urma)

Mălăiești 2018 - twisted

Mălăiești este o piatra de hotar, fată dragă. 

Așa i-am zis odată, demult, fără să rumeg prea mult așa vorbe cu greutate de sentință. 

O fi, că la câtă piatră poartă...poate sa fie la fel de bine, o cetate, atent străjuită de ziduri înalte și ascuțite, colțuroase și ademenitoare precum durerea, cu aer de fată morgană ce te îndeamnă să explorezi, să cauți continuu, fără preget și fără răgaz, căci promisiunea victoriei...eheee...câtă greutate duce, uneori, promisiunea, vă spun, mai mult decât însăși victoria...!

Amânăm Mălăiești-ul cu o lună. Să poată veni și cei care anii trecuți au fost prinși în alte treburi. Așa e frumos, la greu și la bine, să fim împreună. Hai cu rezervarea...o lună înainte, să fim siguri...10 locuri?! Hai mă...la prima numărătoare ies vreo 17, hai să fie 20, mai plusăm noi dacă or fi doritori. Logistică, telefoane, liste, acordul parinților, mai pune 5 locuri și caută mașini, hai că ne salvează Iulian și de data asta, cu microbuzul, verifică lista de echipament, prognoza meteo, modifică repartiția pe mașini, să încapă toată lumea și să fie și mulțumită, ședința tehnică, prognoza again, pe mai multe site.uri daca se poate, pune la punct traseul A si traseul B, taie de pe lista pe x și pe y, schimbă pe z și adaugă pe y. Hai că poate vine și z...mama ei de vreme că iar se strică, iară ninge și ce te faci cu codurile astea colorate, care se așază fix când tre sa plecăm noi de acasă!?

Dupa prea multe combinații și întorsături de situație(Irina știe câte, mai exact), iată-ne în ziua de vineri, uitându-ne pe fereastra înghețată, cum ninge torențial și cu ciudă (sună mai poetic "ninge sfânt și păgân", dar zău, mă uit chiorâș la fulgii aștia ce cad în valuri peste zăpada deja prea mare pentru luna lui martie), așteptând cu inima-n gât să vedem dacă nu cumva se răzgândește vreunu din șoferi (Doamne fereste), dacă ajung toți la ora de întâlnire, nu de alta dar pare ninsoarea de adio, Cheile Bicazului îs închise, de la Bacău se vine în 3 ore, la București te ia vântu pe sus...

Plecăm. Cu inima strânsă cumva, râdem zgomotos și de toate fleacurile, ca pe vremuri, cu muzica tare, tot de pe vremuri, înaintăm ușor prin zăpada lăbărțată pe drumurile patriei. De la Onești, vedem negru în fața ochilor, ce binecuvântare asfaltul ăsta curat și chiar uscat, după Oituz... Suntem în grafic, luăm cei trei pasageri din gara Brașov și pornim spre Râșnov. La ora 21 începem urcarea în traseu, după tradiționala încercare de a scoate microbuzul din șanturile de zăpadă de pe drumul forestier...

Cum am ajuns să merg în frunte?! E noapte și frontala mea se odihnește în rucsac, dar e o noapte ața frumoasă, fără ninsoare și cu cer aproape senin. Mergem în coloană, fiecare are grijă de careva, după afinități sau posibilități. Pauză de respirație, Marian întreabă "cum mergem după cineva fără frontală?!" Eheee, ce să facem, așa înțelegi ce înseamnă "încredere oarbă", wishful thinking, zic io. Pășesc încetișor, adulmec zgomotele din tufișuri, grupul din față e deja departe, în grija lui Teo, scârțâie ascuțit zăpada proaspăt căzută, apare prima stea și inima se încălzește încetișor, la foc mic, prima poiană, a doua poiană, a treia, cu stâlpii de marcaj adânc și sigur îngropați în avalanșele căzute în vremea ce-a trecut. Mă întreb în sinea mea când o fi dispărut teama de întuneric, că acum mi-e bine și liniște, deși gândurile planează cu viteza luminii prin mintea căutătoare de soluții. Ne depărtăm unii de alții, ritmul e diferit și fiecare se bucură diferit de feeria drumului și a nopții. 5 minute de cabană, anunță trufaș un indicator îngropat până la gât în zăpadă, dar știm că e înșelător, așa că nu ne bucurăm încă, ultima panta și....ca la spectacol, ne ițim în căldarea glaciară întunecos-lucioasă a Mălăieștilor, unde, pe partea dreaptă, tronează Cabana. 

O cabană în munți, o cabană de lemn, cu un foc strecurat în butucii de lemn ...fredonez încetișor, cu bucuria gâtuită a revederii unuia din cele mai dragi locuri din munții noștri-stinge frontala și Irina și ne împărtășim emoția printr-o îmbrățișare fără cuvinte, căci uneori, o îmbrățișare e de ajuns... 

E deja miezul nopții, nu știu când a zburat timpul, ne luăm în primire camerele, în căutarea căldurii, aleg camera de sus, unde au descălecat deja niște sforăitori veseli cu chef de vorbă, dacă tot s-au trezit. Un ceai cald e binevenit, cabanierul ne ia în primire și merge la somn liniștit că am ajuns, noi încă nu, căci mai avem oameni pe drum, trimitem gânduri bune înapoi, să ajungă și ei, căci împreună ne putem bucura deplin. 

Căldura de la început e o iluzie, când focul din sobă s-a stins, nici măcar cele 2 pături  nu-și mai fac datoria, mă sucesc și mă răsucesc în tăcere, să nu deranjez vecinii, de nesomn, frig și o stare de rău provocată de combinația celor două...ajung și ceilalți, lumină, foșnete, râsete înfundate, o geacă în plus și tot nu reușesc să adorm, noroc că răsare soarele...

Dimineața la Mălăiești e o binecuvantare - un dar neprețuit celui care se încumetă să bată la poarta acestei cetăți - memorabil, căci îl vei purta cu tine fără doar și poate, dorindu-ți încă să revii și să stai, pur și simplu, copleșit de măreția și splendoarea albă a nămeților aruncați într-o sfântă dezordine peste cremenea veacurilor dinainte. Un cer senin fără nor, o mare alpină spre Râșnov, un soare blând ce pare să nu mai plece niciodată - dar toate trec, ne asigură cabanierul, în 2 ore cică va ajunge ceața la noi...unde mai pui că deasupra Hornului Mare, pe unde trecea traseul A, iarna a croșetat o cornișă de zăpadă de câțiva metri, care se va așeza curmeziș dorinței de a escala vârful cu orice preț. 

Plecam echipati pana.n dinti, coltari, piolet, casca, manusi, cordelina, carabiniere si alte obiecte lucioase de metal care stiu ei la ce folosesc, ochelari, rucsac, aparate foto ca la revista, parca si.un pic de voie buna si ce a mai ramas din entuziasmul doritorilor de varf - pasim atent sa nu dam idei valurilor de zapada latite monstruos de.a dreapta traseului, asistam la lectia de mers iarna, si ne continuam drumul, pastrand distanta regulamentara - cel putin teoretic :)

Ne.a ajuns ceata din urma si ne innegureaza pe rand. Sunt buni ochelarii, dar mie nu.mi inspira incredere, imi place sa vad ochii celui cu care stau de vorba. Asa ca pasesc rar si apasat, sunt medicament pentru suflet turele astea - te poti pierde si te poti regasi, ii poti pierde si nu se stie daca ii mai regasesti, poti darui si poti primi cand te astepti mai putin, asa cum poti ramane cu mainile intinse si cu cadoul in rucsac, caci uneori, nu mai e timp. Rememorez zambind Malaiestiul de asta vara - cata lumina si cata bucurie si ce copii minunati - mi.e dor de Maria si de Hanna si de cei care eram, restantierii vietii agitate din oras...

Ajungem pe o culme unde soarele ne mai da o sansa sa zambim, fie doar si pentru o poza impreuna - nu o irosim, asa ca pozam in toate felurile, adulti - copii, aparent fara griji si fara apasarea omului de langa noi, a grijilor de acasa sau a celor absenti. Apar si caprele negre, undeva pe muntele vecin. 

Nu mai vreau sa mai continui, nu e nimic care sa ma atraga mai departe in traseu, am fost, am vazut, am amintirile complete iarna/vara, astazi nu e o zi buna pentru performanta, astazi e pentru suflet, care incearca si el sa inteleaga ceva, din aceasta imensitate alba opaca imprastiata in cele patru zari. 

Ne despartim. Ceilalti inainteaza curajosi inainte. Noi, ne intoarcem (curajosi?!) inapoi. E ceata peste toti si peste toate. Cabana e calda si primitoare, sforaitorii sunt la locul lor, frigul mi.a intrat in oase si inca nu pot dormi. Poate maine...

Se intorc si ceilalti, respiram usurati a doua oara. Suntem aproape toti in sala de mese, e rumoare, se povesteste, se rade, se fac glume, se canta. Astazi canta fetele, cantece mai noi si mai vechi, mai vesele sau mai triste. E bine aici, intre prieteni, e liniste inauntru, iar melancolia din priviri se estompeaza odata cu venirea noptii, caci cerul e plin cu stele si ziua de maine e inca departe. Suntem prinsi in vraja unui timp fara timp si a unui loc ce inseamna frumusete, salbaticie, intensitate si pustiu totodata. Aici ar putea incepe sau ar putea sfarsi totul, caci nu totul depinde de noi si nimic nu e la intamplare - ironia Universului e ascutita si generoasa, ne da si ne ia cu aceeasi mana, aparent intinsa la intamplare, depinde doar de noi, daca suntem sau nu, acolo unde ne e scris sa fim...

Dimineata devreme cerul e fara pata. Intunericul se estompeaza rapid caci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte....astazi e o zi frumoasa, aud in jur si mai ca as crede daca n.as vedea priviri pierdute, ochi ce se ocolesc, maini ce se framanta, sprancene ce se incrunta. Alegem. Și mergem mai departe. Veselia lui Teo e molipsitoare. Pozam, pozeaza, suntem fascinati de albul necrutator al unei dimineti insorite de martie, a cata in ultimii ani, care ne gaseste pe.munte si mai mult laolalta decat impreuna...

Jur imprejur privelisti aberante...

Alb, nebun de alb. O tacere apasatoare ce lasa loc de nimic, lungul drum catre casa si amintirea Malaiestilor ce acopera totul, precum ninsoarea de primavara ingropata in iarna, ce troieneste adânc fara preaviz in ciuda codurilor tardive…

crush boom bang

Va amintiti scena de inceput din filmul Ice Age, acea scena fara fundal sonor, dar atat de sugestiva ?!

Uneori e nevoie de un singur gest, fie el starnit de o curiozitate, o dorinta sau o nevoie, care sa porneasca un dezastru (natural sau metaforic).

Asa incepe...o picatura, un gest, o samanta (fie ea si ghinda...), un punct vulnerabil sau lasat la indemana oricui.

De aici porneste un fir, aparent nevazut, uneori de neluat in seama...fir ce patrunde adanc si crapa suprafete aparent solide, lucioase, fara pata, de nepatruns. 

Se strecoara insidios, spre miezul aflat si el intr.un echilibru niciodata destul de stabil. Trosnesc din incheieturi straturile asezate de.a lungul vremurilor, invelisul paraie incet si sigur, fundamentul se fisureaza in directii nebanuite, punand sub semnul intrebarii ceea ce parea mai vesnic ca nemurirea...

Se casca un hau la picioarele noastre, spectatori nedumeriti, un hau de necunoscut si mirare de culoarea smoalei incinse. Se ridica un zid de intrebari si temeri in fata noastra, urmare fireasca a fisurilor ce au devenit deja prapastii...ne inconjoara nisipuri miscatoare si habar nu avem ce se piteste sub caldura obscen afisata.

Sa te ascunzi, e tarziu, nu ai unde.

Sa repari, cum ai putea, biet muritor?!

Si atunci, te intrebi, impietrit, incotro?!

Rânduri despre fericire

”Zic unii că astăzi e o zi bună pentru fericire – așa, internațional vorbind. Dincolo de festivism, m-ai întrebat adesea, ce m-ar face fericită, dacă izvorul fericirii ar sta în mâinile muritorului de rând. Iată că, astăzi găsesc răgaz pentru a așterne pe foaia albă si tăcută, piese de puzzle la întâmplare, momente memorabile ce concurează simplu la ceea ce pretențios numim ”fericire”.

 Îți mai aduci aminte, când ai venit pentru prima dată la mine, fără să ne fi cunoscut, și am stat de vorbă verzi și uscate, până pe la 3 dimineața?! Cam așa a început seria nopților fericite, când la un pahar (de vin roșu, normal) de vorbă, am disecat, cu sau fără Dragoș, teorii, fapte și momente vesele :). Sau atunci când, am urcat brâna încărcată cu zăpadă și ne-am dat pe pantaloni la vale pe derdeluș,  ca niște copii uitați de capul lor…

Când am urcat creasta sudică, noi fetele, mai târâș, mai gropiș și-am oprit la un moment dat să ne tragem sufletul și să ne umplem ochii cu priveliștea copleșitoare dimprejurul nostru, vânând curcubee și visând zări albastre…

Când ne trezim cu ochii abia mijiți, în poienile calde ale Măcinului și deschidem tiptil fermoarul de la cort – doar, doar s-o fi îndurat careva să facă o cafea bună, cum numai la munte poți bea…Cțnd am mers cu copiii la cai sau la bujori, sau pe via ferrata sau când am zâmbit soarelui auriu de pe Acropolele Atenei în prag de seară, fără griji și fără multe speranțe, dar atât de vii într-un moment de păstrat în cutiuța cu amintiri.

Când am tremurat de emoție după un examen greu, fiind la egalitate cu colegul de bancă și ne-a separat, culmea, sportul J…Când mă întorceam vineri seara de pe lungul drum al Câmpinei și acasă era căldura și ceva prieteni…când, oricât de jos ai fi, găsești acel ceva, mic sau aparent neînsemnat, care face diferența și transformă lacrima în zâmbet. Când știi că sfârșitul nu e aici și mai ales nu acum, nu când vor ei, nici când gândești tu...

Când am urcat cu toții pe Toaca, chiar și cei cu frică de înălțime, într-un sfârșit de an cum altul n-a mai fost, cu multe grade minus, dar cu inimile calde. Când cu frunțile asudate de căldura înăbușitoare a verii, am muncit cot la cot și am dăruit prietenilor mult mai multe amintiri, fie la focul de tabără de cu seară, fie la cântecul de chitară din zori, fie pur și simplu, pășind umăr lângă umăr, pe potecile ascunse….

Când reușim să stăm departe de cei care ne consumă și ultima brumă de energie. Când uităm de orgolii și de măști, de demonstrații și cuvinte întortocheate și alegem să fim noi, noi înșine, cei cu care ne e frică uneori să stăm seara, acasă…

Când, după muuulte ore de muncă, o strângere de mână de la cel pe care îl admiri valorează cât 100 cuvinte. Când bei o cafea fierbinte și ți-ai dori ca timpul să se oprească în loc, lumea să încetinească și tu, tu, să poți să privești dincolo de verde sau albastru. Când spațiul devine prea strâmt pentru toată emoția dintre voi, când cuvintele nu-și mai găsesc drumul, pentru că ar fi de ajuns un gest, o mână întinsă, o îmbrățișare…

Și toate astea, sunt, draga mea, pași simpli pe un drum niciodată îndeajuns de cuprinzător, îndeajuns de limpede, îndeajuns de satisfăcător…căutăm și umblăm, după ceea ce ne face sufletul să tresară, căci dincolo de toate, avem o inimă vie și o sete de nestăvilit, după ceea ce, uneori pretențios numim fericire…”

pas cu pas

”Hmm…ce e cu tine, că nu te mai recunosc?!”

Așa îi spuneau brusc cei din preajmă, fără măcar să aibă răbdarea vreunui răspuns. Dintr-o dată, spun ei, a suferit o transformare – pe care n-a prevăzut-o, n-a simțit-o și n-a crezut-o nici unul din cei care se numărau, vocal și siguri pe ei, printre prietenii cei mai buni. Ce-o fi pățit, că era așa un om deosebit, săritor, ascultător, disponibil la orice oră din zi și din noapte, poate cam incisiv și cam direct, mai deranja pe ici pe acolo, prin punctele dureroase ale fiecăruia, dar na…nu poate fi toată lumea diplomată și cu zâmbetul lipit de față no matter what…

În hățișul relațiilor alambicate de zi cu zi, în care fiecare are cel puțin o problemă, cu soțul, cu iubitul, cu lipsa iubitei, cu amica de la 7, cu colegul, cu șeful, cu copiii, cu prietenii ăia buni și pretențioși, cu bârfa sau cu vorbele aruncate în eter fără discernământ, cu propria imagine (deformată de iluzii sau de lipsa confirmărilor dimprejur), să-l observe pe cel de lângă, fie el și cel mai bun prieten, e o sarcină complicată – asculți, politicos o vreme, mai dai un sfat că e boală grea, asta cu recomandările, scuipi în sân și zici Doamne ferește, bine că nu-s în locul ei/lui - și te detașezi discret, ca deh…le ai și tu pe ale tale, gârlă și oricum, ălea dor mai tare. Unde mai pui că interesu….

Timpul a trecut, exact ca în poveștile cu happy-end pe  care, oricât de neverosimile le vedem…le căutăm și le așteptăm și le devorăm cu pasiune.

A tăcut o vreme. A devenit spectator, pasul înapoi schimbă mereu perspectiva, asupra oamenilor, asupra faptelor…

A ascultat și i-a lăsat să se desfășoare, mai cu strigăte, mai cu ovații, mai cu șoapte pe la colțuri, mai cu vorbe dulci atent strecurate în conversații (evident) nevinovate, la momentul și în urechile potrivite, mai cu distanță, mai cu detașare, mai cu reproșuri voalate că ”ai plecat și ne-ai lăsat” (până vis-a-vis, să ne înțelegem), mai că altfel ar fi trebuit să se întâmple toate. A fost mereu acolo, în mijlocul lor, căci între oameni creștem (sau nu) și ne călim, ca oțelul, pe toate părțile, la foc mic sau în jar necruțător.

A învățat - să vadă și să înțeleagă, altfel decât polemizând și argumentând. Să se detașeze, căci problemele lumii nu-s de purtat toate pe umerii săi, fiecare să-si ducă crucea, după posibilități. Să aștepte. Să lase oamenii și lucrurile să se desfășoare firesc, fără impuls și fără stăvilar – căci fiecare are dreptul să încerce, să greșească, să aleagă – după putere, după interes, după intenție. Să fie acolo, pentru cine și dacă are nevoie de un umăr. Fără sfat, fără reproș, fără idei preconcepute. Căci luptele altora sunt și trebuie să rămână ale altora.

Timpul a trecut din nou, căci asta știe să facă cel mai bine. Și într-o zi, senină și fără nor, căci așa sunt aproape toate zilele memorabile, s-au revoltat (îndreptățiți, firește) împotriva a ceea ce nu recunoșteau și nu înțelegeau…necunoscutul.

”Hmm…ce e cu tine, că nu te mai recunosc?! Ce-ai pățit, că nu mai ești tu, cel pe care l-am cunoscut?! Ce e cu schimbarea asta?! Cine ești și de ce…!?”

Revino-ti…noi suntem aceeași și tot aici…

adevăr sau provocare

Ia zi, îngere, mai poți?

Întrebarea asta e pe jumătate provocare, pe jumătate îndoiala – nu în înger, ca el săracu, poate cât nu putem noi – ci în mine și în tine și în tot ce ni se-ntâmplă, căci daca ne e dat…le putem duce, nu ?! Pe jumătate revoltă și pe jumătate (dacă or mai fi rămas jumătăți) speranță. 

Că deh, uneori ne dorim nebunește, cu inima în gât și stomacul strâns, să știe altcineva și pentru noi, ce e bine, ce e drept, ce e de ales și ce e de renunțat. Să ne lege la ochi și să ne arate drumul drept și fără întristare.

E vorba asta un fel de cutie a Pandorei, căci…dacă îngeru’ răspunde la provocare, și-ți mai dă? Încă o încercare, încă o dramă, încă un braț de speranțe neîncepute?

Ce te faci atunci, soldățel ? Tu, TU, mai poți?

Și ce te faci apoi cu îndoiala? Căci așa cum te-ai obișnuit, la an nou, se cer dorințe noi, planuri proaspete ca pâinea scoasă din cuptor, aburind și dospind a aventură. Dorințe noi, speranțe noi, zâmbet laaarg, de don Quijote, dăruire umilă de Sancho Panza, vânt prielnic și limpezime în gânduri…ca deh…se termina ianuarie și lista cu rezoluții nici n-a început. Ce-ar fi oare… să ispitesc Universu’ ala despre care am auzit că e bun și darnic și infinit în dragostea lui și să-l provoc să-mi dea și mie după inimă și după dorință?!

Ia zii, îngere, negociem și noi ceva ? 

Printre altele, ține-i sănătoși pe-ai mei, că sunt mulți și am nevoie de ei, ca deh, așa prinsă în toate cum îs, e bine să-i știu întregi și cu toate la locul lor…așază cumva drumurile alea multe și complicate, că-s puține weekenduri și zău nu mai reușesc să ajung peste tot. Aș vrea, zău, și vor și alții, că mereu mă-ntreabă de ce nu mai merg :D. Mută munții oleacă mai la îndemână și cabanele mai în vale, pentru ăi care se plâng de șale sau de genunchi – n-are haz să mergi singur la cabană, fără o muzică ș-un pahar de horincă măcar. Adu oamenii buni laolaltă că avem multe de făcut și e loc berechet  și de treabă gârlă, și pentru cel mic și pentru cel mare. Dă-le ălora ne-buni subiecte de vorbă și de umplut timpul și ține-i ocupați, poți să-i pui în locul munților ce-i aduci mai aproape, să nu rămână gol pe-acolo…

Apoi, vezi ce faci cu fluturii – ăia ce planează în jurul diafragmei și mă lasă fără respirație când văd verde în fața ochilor – cu ochii ăia verzi de-i dai oricui, numai cui ar trebui nu, cu cuvintele ălea aruncate așa, dimineața la cafea și ziua la întâmplare, cu vizitele neprevăzute și dătătoare de migrene, cu toate cele neașezate cu rost, să înțeleagă și bietu om ceva din toată intriga asta îngerească țesută fără preaviz.

Dă-ne, îngere metafore și înțelegere pe măsura lor. Dă-ne antiteze și forță să ne potrivim celor care nu ne seamănă. Dă-ne oximoroane și deschidere să acceptăm contradicția. Dă-ne culoare, să desenăm povești de amintit după ce noi înșine vom rămâne de poveste, dă-ne aripile potrivite să zburăm înalt și măsură să nu urcăm mai sus decât ascuțișul gândului, dă-ne două mâini drepte și răbdare pentru toate cele de mai sus. 

Și dacă mai poți, îngere…dă-ne și-un strop de răgaz - să înțelegem, să trăim, să iubim!

2017 - Per aspera ad astra

Timpul împărțit în unități de măsură seci, ore, săptămâni, luni, ani, poate fi o convenție pe care o acceptăm alături de toate celelalte convenții ale vieții noastre. Chiar dacă purtăm sau nu ceasuri, timpul își curge secundele nu în ritmul indicat de acele fin desenate, ci în funcție de bătăile inimii noastre, care o poate lua la galop sau poate sta în loc, uneori, de prea multă frumusețe, de prea multă iubire, de nesfârșită intensitate.

„Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul” le spun africanii din triburi turiștilor care se miră de viața trăită în niște tipare greu de înțeles pentru viteza secolului în care trăim.

Am învățat că timpul se poate opri în loc, uneori, în acele moment de grație ce ne lasă fără suflare, într-un gest, într-un zambet, în delicatețea unei tăceri sau a unei note muzicale preschimbate în emoție și în amintire…

Iată că, într-un decembrie aspru și înnegurat de vești ce seamănă a sfârșit, se încheie un an, lăsând loc altuia, ca un ou kinder, plin de neprevăzut și provocări….

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu de sinceritate, simplu, incomod, necesar. Căci...daca noi înșine nu ne uităm în oglinda proprie, cum oare vom ști cine suntem și mai ales de ce?!

2017 a fost un an inedit. Lung peste poate. Plin ochi, dens și totuși cu goluri, precum o felie de cașcaval așezată la macerat. Asezate sunt si lecțiile lui 2017, sădite semințele, aștept să răsară roadele. 2017 a fost un an pe care nu îl pot compara cu nimic. 

A început organizat, cu obiective și planuri bine definite (și duse la punct), cu satisfacția lucrului bine făcut, în echipă, mai mult ca altă dată, fără weekenduri libere că așa ne stă bine, de ani de zile. Cu planuri paralele, de viață și de muncă. Plăcere sau datorie. Motivație sau constrângere. Dăruire sau lehamite. Involuție sau creștere. Dolce far niente sau progres. Trai boem sau reguli fărădecarenusepoate? Melanj sau detașare?

A continuat ca un carusel. Cu reguli de nimeni știute, cu situații confuze și de neînțeles, pânze de păianjen abil țesute la un șpriț sau la un grătar amical, sub pretext de prietenie. Valuri de frustrare si probleme personale nerezolvate. Furnicar și harababură.

Cum ne influențăm unii pe altii? Ce dăm celor din jurul nostru, înainte de a le pretinde orice? Ce suntem? Pentru unii sau pentru alții? De unde să vină binele, când ducem cu noi întuneric și scormonim adânc în țărână, poate poate gasim acolo ceva noroi, pentru cei care nu au coborât încă în abis...ce spunem și ce facem? Si mai ales, de ce?! O lecție și o întrebare de căpătâi, aș zice, pe frontispiciul unui an care a înlăturat măști, a dezavuat scenarii și teorii nefondate, a descoperit egoisme și nuanțe dezamăgitoare, a dezvelit nițel imagini construite cu grijă și controlate la sânge. 

Caut autenticul cu o fervoare și o încăpățânare pe care nu le cunoșteam. Umanul. Simplitatea. Qui prodest? Încă mă întreb.

A continuat 2017 să ne testeze limitele - de răbdare, de decență, de toleranță, de dragoste, de discreție, de prietenie - am picat pe rând, vociferând și copiind cu îndrăzneala celui care știe că are el, toata dreptatea, inutilă de altfel, în evidenta nefericire.... Dar anul...nu și nu, a rămas un profesor cam sever și ne.a lăsat cu teme pe vacanță.
Să le rezolvăm deci, sau să ne așezăm blând, pe locurile noastre, în tăcere, căci suntem datori să trăim viața noastră, să alegem pentru noi, să nu o copiem pe a altora și să nu judecăm, căci cine suntem noi, să avem habar ce "teme" are de rezolvat vecinul sau prietenul sau iubitul sau fratele?! 

Căci locurile mi le amintesc și datorită emoției și oamenilor cu care am fost. Amintirile, soluțiile, alegerile...sunt legate de oamenii care au fost sau mai sunt încă în viața mea...

Cafeaua din oraș, furată din aglomerația zilelor de lucru, scrisul de mână și lacrimile înnodate în barbă într.o noapte de Siriu ce.s numa ale Irinei. Și absența, uneori. Ceaiul nebăut încă cu Flori, via ferrata cadou de ziua mea și tot seninul cuprins în niște ochi mari, fără ascunzișuri. Prea puțin timp și aici. Optimismul și conversațiile tonice, născătoare de întrebări ale Andrei, căldura și simplitatea cu care dăruiește, energie, timp, afecțiune. Te face să îți dorești mai mult. Telefoanele fără motiv și mereu neașteptate ale Narcisei, dojana cu blândețe și îmbrățișările rare și sincere. Veselia lui Tavi, atotcuprinzătoare, mă întreb dacă are pe undeva o sursă secretă de alimentare....precauțiile și fermitatea lui Florin cînd ne cară după el pe cărări ascunse, iar noi ne plângem(mai ales eu) dar nu renunțăm...Îmbrățișările fără respirație ale lui Dragoș și un suflet mare, asezonat (prea rar) cu cartofii cu usturoi din bucătăria mică, verde fistic. De repetat.

Călimaniul de iarnă cu asprimea lui și mâinile încalzite în mănușile lui Tibi. Gura de cafea împărțită virtual cu Mariana dimineața devreme. Unde e timpul când stăteam și de povești ?!Blândețea și răbdarea Brândușei, optimismul așezat și risipit oricui are nevoie de el. Veselia șugubeață a Nadiei, soluțiile surpriză, creativitatea și simplitatea cu care ne adună, în situații inedite. Virginia, atât de prezentă în absența ei, caldă și generoasă, perseverentă și determinată să depășească și ultima limită de confort ce stă, între Bacău și Piatra Neamț...te așteptăm. Puiu cu cântecele lui...Octavia cu determinarea și sarcasmul fermecător, Cosmin cu prietenia și ironia deopotrivă provocatoare, Gabi și Hanna și Sabina, cu talentul și instrumentele lor....

Și câți mai sunt...câte momente de povestit nepoților, peste ani, trăite alături de acești oameni, la serviciu sau pe teren, sub cerul înțesat de stele, sau în situații limită, poate la mare sau poate la munte, poate în sala de conferințe de la Izvor sau la sediul mic și aglomerat de club, poate într.un microbuz traversând o graniță necunoscută în Bulgaria, fie agățati în coardă pe nuș ce stâncă, fie cântând colinde sau la mulți ani, căutând trasee nemarcate sau dându-ne peste cap, la propriu sau la figurat, fie la focul de tabără, fie planificând, dăruind și primind, mai mult sau mai puțin, după inimă, după putere, după voință...asta a fost ceea ce am învățat într.un an de tranziție, după ani grei ca pietrele de moară, frumoși precum cerul de toamnă și efemeri ca puful de păpădie...provocarea reală e să fim Oameni și să rămânem, no matter what, să ne bucurăm de și cu oamenii de lângă noi, atât cât îi avem lângă noi, căci timpul....of, timpul...ce amăgire!

2016

2015

2014

2013