Poveste de primăvară II

“Cioc-cioc ! Se poate ?”

Așa dădea buzna în încăpere, de fiecare dată, fără preaviz și fără să mai aștepte răspunsul dinăuntru – oricum ar fi intrat, nu părea genul căreia să-i placă să aștepte. Intra grăbită și flecărind, vrute și nevrute, umplea camera cu prezența ei, luminoasă și uneori zâmbitoare, dar mereu cu sclipiri în ochi și o energie ce te molipsea, oricât de blazat te-ai fi simțit. Se lumina de jur împrejurul ei, nu avea stare și agitația pe care o împrăștia în jur contrasta puternic cu un calm senin, afișat ostentativ când își rezema spatele drept de spătarul negru al scaunului tapițat, trecându-și piciorul drept peste piciorul stâng de parcă se așeza discret într-un colț de cafenea unde cântă muzică bună și miroase a cafea neagră.

Se așeza. Se ridica. Se așeza iară. Mai stătea o vreme rezemată de ușă, nehotărâtă să plece, așteptând mereu un cuvânt care să o facă să rămână. Pleca scurt și repezit, când nu găsea cuvântul. Pleca, doar pentru a reveni a doua zi, cu altă ocazie sau fără.

O privea amuzat cu o curiozitate nedisimulată – nu mai cunoscuse așa copil în trup de femeie, un amestec haotic de joacă și râsete zglobii, bucurie de a fi, energie și entuziasm, naivitate și răni adânci, neștiute și mascate cu grijă de zâmbete largi, convingătoare. Părea că știe ce face și știe ce vrea, până se fâstâcea inocent, la cel mai simplu gest de camaraderie. Simțea o dorință sâcâitoare să o protejeze, cumva, de tot ce putea fi împrejur.

Într-un fel inexplicabil, îi aducea aminte de tinerețea lui zbuciumată, trăită liber și fără grija zilei de mâine, când totul era bun și nimic nu îi îngrădea dorința aceea de nestăvilit, de a pleca  în explorarea zărilor și a necunoscutului. Când noaptea sfârșea în zile lungi, iar zilele păreau nesfârșite căci mereu le urma o noapte și zori de zi. Acum, se simțea ca un urs, căzut într-o hibernare lentă și sigură – crescuse și pășea apăsat pe drumul cântărit și bine-cunoscut, nimic neprevăzut, nimic neașteptat, pas cu pas, către ceea ce începuse să construiască mai de mult. Se simțea responsabil și atent și genul acela de om, pe care te poți baza. Un reper, pentru el și pentru alții. Cu bucuriile mici ocazionale, fără artificii, pe care ți le dă rutina aceea confortabilă, de o viață. Se simțea ruginit pe alocuri, trecut pe o linie fără întoarcere, retrăia amintirile povestind mai departe celor dispuși să mai asculte.  

Nimic nu anunța furtuna ce intra din când în când pe ușă, bătând la ușă formal și invadându-i spațiul în care lucra, în care gândea, în care respira…

Se cunoscuseră în tăcere. Era o ființă neobișnuită, o femeie care tace și care râde la copilării ?! Muncea în tăcere, cu o dăruire pe care rareori o văzuse la altcineva, fără să pună întrebări fără sens, fără să strâmbe din nas sau să ridice pretenții aberante. Îi plăcea liniștea și lipsa cuvintelor aruncate degeaba. Zâmbea des și convingător. Din orice. Și tăcea. În vremea din urmă, flecărea, despre vreme sau orice, uneori, stătea o vreme, privind spre zări albastre de ea înțelese, apoi dispărea, o zi, două, trei. Până la următoarea cafea. Sau până la următoarea vizită.

Îi stârnise curiozitatea.

O sămânță de îndoială – că rugina era doar o părere și o alegere, că viața nu e doar rutină și datorie, că emoția există și îmbracă uneori forma unui zâmbet luminos, sau a unei strângeri de mână la întâmplare. 

O asculta atent, bâjbâind prin întunericul abia ghicit dincolo de albastrul straniu și alunecos  al unor ochi iscoditori cum nu mai văzuse alții. O privea atent cu ochii mari, încercând să ghicească, ce mai urmează. Îi zâmbea simplu, așteptând, fără grija că nu va mai fi, următoarea intrare precipitată pe ușă, urmată de inocentul ”cioc-cioc”…

(va urma)