Hei…you ! “Just pull yourself together.
There's no
point crying about it.”
O voce de deasupra tuturor negurilor îi vorbea. Părea că
vine de departe și nu știa de ce i s-ar adresa cineva, vreodată, acolo, cumva.
Așa că, mult timp, nu avu nici o reacție, stătea ghemuită cu genunchii strânși și
mâinile adunate sub rotula lucioasă, cu pielea străvezie și nefiresc întinsă,
într-o poziție de o măiastră flexibilitate – pentru care și cei mai îndârjiți
yoghini ar fi invidiat-o.
Stătea nemișcată (și n-ar fi putut spune de când, dacă
s-ar fi găsit cineva să o întrebe de când și mai ales de ce) - de ceva vreme,
memoria îi juca feste și o păcălea deseori, așa că nu se mai baza pe datele din
calendar, ci pe percepția subiectivă a trecerii timpului, după care măsura vag
cele mai importante etape ale trecerii ei pe un tărâm unde, din ce în ce mai
des, se întreba, cu uimirea unui nou-născut, ce caută?!
Nemișcarea era deopotrivă tăcere și teamă, curaj și
nepăsare, acceptare și surpriză, liniște și înfiorare, căci acolo jos, unde
găsise adăpost, era ferită de impresii și de iluzii, era stăpâna absolută a
unui efemer regat, limitat și totuși necuprins, unde încăpeau, fără grijă,
toate gândurile, emoțiile, sclipirile și zâmbetele unei generații întregi –
semințe neprețuite ale tuturor poveștilor ce urmau să vină și care încă așteptau
să fie scrise, pe pagini imaculat neîncepute, cu mâna delicată și tremurul
firesc al oricărui început cu ”a fost odata...”
Se trezise acolo, fără preaviz, într-o toamnă aurie cu
zile prea scurte pentru câte aveau să-și spună, când într-o dimineață oarecare
i-a spus zâmbind verde și cald, ”am venit să te văd pe tine” - răspunzând simplu tuturor gândurilor nespuse
și sublimate în luciri albastre de licurici ascunși în hățișul tăcerilor de
fiecare zi. Crescuseră pădurile și se uscaseră tulpinile ierburilor sălbatice
ce sălășluiau peste tot și făceau umbră pământului, scuturându-și întâi sămânța
șireată a îndoielii și a legilor nescrise care spun că nu se poate. Se crăpase
pământul sub apăsarea fiecărui pas, căci fiecare umbră ce îmbrăca formă de
gând, aducea cu sine uscăciune și adâncirea unor văgăuni neștiute și ticsite cu
pânze de păianjeni niciodată acasă. Și peste toate, se lățise tăcerea, cel mai
de încredere străjer, al celor neîncepute și neștiute.
Din când în când, fără să știe cum și de ce, găsea câte o
dâră de lumină străvezie cu formă de raze și clinchet cristalin, ce îi amintea
vag de râsul unui copil – se așeza tăcută alături, respirând încetișor și
vorbind mai deloc, cu teama de a nu destrăma căldura clipei și emoția de a
respira același aer, de a fi acolo, un moment suspendat în timp și imposibil de
recompus vreodată…
Se ascundea deseori cu sfiala păsărilor de noapte, care
veghează și le simți acolo, fără însă a le vedea sau prinde cumva, căci starea
de trezie devenise un mod de viață, simplu și la îndemână, ferit de prădătorii
avizi de cunoaștere și iscoditori până la prăsele – supraveghea atent și cu
ochi ageri, ocrotitori, asupra a ceea ce avea semnificație și valoare doar
pentru ea – mărunțișuri împrăștiate de-a lungul zilelor și nopților împărțite
mereu inegal și nedrept.
Și uite că, acum aude voci. Un zumzet sâcâitor ce a
trezit-o din somnolență și deopotrivă a nedumerit-o, căci nimeni nu știa unde
își duce veacul și unde îi bântuie gândurile… Își ridică alene capul cu fruntea
înaltă și înnegurată de vremi, privirea încețoșată de tristeți nebănuite căuta
vocea ce pătrunsese așa dur în regatul cu grijă ascuns, al inimii sale – cine ești
și ce vrei?!
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu