... Se uita întrebător de jur împrejur, fără să zărească
nici urmă de vocea ce încerca, sâcâitor, dar constant, să o trezească din amorțeală (poate doar își imaginase?!). Amorțeala aceasta pe care ceilalți o tratau drept detașare și indiferență, ținea
loc de crisalidă - nici așteptare, nici destin, știa doar că într-o zi, când
pereții se vor despica și mici fisuri imperceptibile vor ajunge la miez, ceva
semnificativ se va întâmpla. Simțea uneori că aparține unei specii diferite, se
privea curioasă și știa că într-o altă viață (cine le mai ținea socoteala?!)
fusese un început – o sămânță, un ou, un punct în mișcare.
Și, precum fluturele, la începuturi, își așeza
sămânța pe un teren primitor, așa căuta mereu, cu răbdare un loc potrivit –
pentru sine, pentru a rămâne, pentru a construi. O larvă – sau poate un
adăpost. Unde să se dezbrace ușor de hainele ponosite ale anilor duși, de
măștile slinoase și îndoielnice ale unor roluri în care nu se mai regăsea, de
încălțări prea largi și care mai mult îi răneau picioarele decât să o ducă pe
drumul cel drept – să le lase și să își ostoiască pielea fină, neatinsă, cu
primele raze ale unei primăveri premature – să renască și să se recunoască, așa
cum recunoștea primele semne ale unui nou anotimp, primii stropi de ploaie ce
prevesteau furtunile cotropitoare ce urmau să vină.
Ghemuită, cu genunchii strânși, în adăpostul
ce-și pierduse culoarea și forma, trăia intens, fiecare moment al existenței pe
care o presimțea fremătând în interiorul ființei sale – se transforma și nu era
cale de întors la începuturi. Fisura era inevitabilă și o aștepta zâmbind, așa
cum aștepta ploaia, orientându-se după câțiva nori și eterna boare de vânt.
Fluturele e încă ferit și doar câteva zile îl mai despart de zbor.
Știa.
Într-un fel ce nu putea fi explicat – privea
adânc, dincolo de învelișul exterior pe care îl îmbrăcau și gândul și vremea și
prejudecățile. Era acolo și într-acolo, vie și neînsemnată – doar vocea aceea
insinuantă dispărea și apărea, jucându-i feste și invitând-o mereu la un joc
de-a v-ati-ascunselea fără miză și fără final.
Se trezise și aștepta. Sperând…
Vocea aceea rece și străină
de emoția cuibărită în timp, în colțuri de suflet, se îndepărta din ce în ce, până
la pierire. Lăsa loc tăcerii, străjer de încredere al celor neîncepute și
risipite în gesturi abia schițate, cu delicată sfială.
Se deschidea dintr-odată o lume întreagă la picioarele ce
abia învățau (a câta oară?! ) să pășească - aripi noi creșteau dinăuntru și se întindeau
către zborul nesfârșit al libertății fără de care nu se poate - se înfășura
timid în cuvinte lucioase dincolo de care doar ploaia își croia drum, din când în
când, cu o lacrimă, cu un curcubeu, cu o străvezie rază de lumină.
Era liniște.
Furtuna era aproape – mirosul de vânt și praf aspru o învăluiau în fiece zi – după o iarnă nefiresc de caldă, când își
încălzise mâinile în buzunare prea mari – primăvara aceea nebună o înconjura de
sus până jos, o copleșea cu miros de flori de cireș sălbatic și petale
spulberate de haos. Se orienta după soare și după norii dezlânați
atârnați pe cer, devenea ea însăși anotimpul nedefinit al ființei sale.
Se îmbrăca în stropi mărunți de ploaie
gri, cu miros proaspăt și șiroaie de gânduri, fără șir și fără zăgaz,
izolând-o discret într-o lume ce nu-i aparținea și căreia nu-i aparținea, decât
atunci când răcoarea dimineții căpăta pe neașteptate blândețea caldă și senină
a unui răsărit, a unei cafele, a unei apropieri...
(Sfârșit )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu