adevăr sau provocare

Ia zi, îngere, mai poți?

Întrebarea asta e pe jumătate provocare, pe jumătate îndoiala – nu în înger, ca el săracu, poate cât nu putem noi – ci în mine și în tine și în tot ce ni se-ntâmplă, căci daca ne e dat…le putem duce, nu ?! Pe jumătate revoltă și pe jumătate (dacă or mai fi rămas jumătăți) speranță. 

Că deh, uneori ne dorim nebunește, cu inima în gât și stomacul strâns, să știe altcineva și pentru noi, ce e bine, ce e drept, ce e de ales și ce e de renunțat. Să ne lege la ochi și să ne arate drumul drept și fără întristare.

E vorba asta un fel de cutie a Pandorei, căci…dacă îngeru’ răspunde la provocare, și-ți mai dă? Încă o încercare, încă o dramă, încă un braț de speranțe neîncepute?

Ce te faci atunci, soldățel ? Tu, TU, mai poți?

Și ce te faci apoi cu îndoiala? Căci așa cum te-ai obișnuit, la an nou, se cer dorințe noi, planuri proaspete ca pâinea scoasă din cuptor, aburind și dospind a aventură. Dorințe noi, speranțe noi, zâmbet laaarg, de don Quijote, dăruire umilă de Sancho Panza, vânt prielnic și limpezime în gânduri…ca deh…se termina ianuarie și lista cu rezoluții nici n-a început. Ce-ar fi oare… să ispitesc Universu’ ala despre care am auzit că e bun și darnic și infinit în dragostea lui și să-l provoc să-mi dea și mie după inimă și după dorință?!

Ia zii, îngere, negociem și noi ceva ? 

Printre altele, ține-i sănătoși pe-ai mei, că sunt mulți și am nevoie de ei, ca deh, așa prinsă în toate cum îs, e bine să-i știu întregi și cu toate la locul lor…așază cumva drumurile alea multe și complicate, că-s puține weekenduri și zău nu mai reușesc să ajung peste tot. Aș vrea, zău, și vor și alții, că mereu mă-ntreabă de ce nu mai merg :D. Mută munții oleacă mai la îndemână și cabanele mai în vale, pentru ăi care se plâng de șale sau de genunchi – n-are haz să mergi singur la cabană, fără o muzică ș-un pahar de horincă măcar. Adu oamenii buni laolaltă că avem multe de făcut și e loc berechet  și de treabă gârlă, și pentru cel mic și pentru cel mare. Dă-le ălora ne-buni subiecte de vorbă și de umplut timpul și ține-i ocupați, poți să-i pui în locul munților ce-i aduci mai aproape, să nu rămână gol pe-acolo…

Apoi, vezi ce faci cu fluturii – ăia ce planează în jurul diafragmei și mă lasă fără respirație când văd verde în fața ochilor – cu ochii ăia verzi de-i dai oricui, numai cui ar trebui nu, cu cuvintele ălea aruncate așa, dimineața la cafea și ziua la întâmplare, cu vizitele neprevăzute și dătătoare de migrene, cu toate cele neașezate cu rost, să înțeleagă și bietu om ceva din toată intriga asta îngerească țesută fără preaviz.

Dă-ne, îngere metafore și înțelegere pe măsura lor. Dă-ne antiteze și forță să ne potrivim celor care nu ne seamănă. Dă-ne oximoroane și deschidere să acceptăm contradicția. Dă-ne culoare, să desenăm povești de amintit după ce noi înșine vom rămâne de poveste, dă-ne aripile potrivite să zburăm înalt și măsură să nu urcăm mai sus decât ascuțișul gândului, dă-ne două mâini drepte și răbdare pentru toate cele de mai sus. 

Și dacă mai poți, îngere…dă-ne și-un strop de răgaz - să înțelegem, să trăim, să iubim!