pas cu pas

”Hmm…ce e cu tine, că nu te mai recunosc?!”

Așa îi spuneau brusc cei din preajmă, fără măcar să aibă răbdarea vreunui răspuns. Dintr-o dată, spun ei, a suferit o transformare – pe care n-a prevăzut-o, n-a simțit-o și n-a crezut-o nici unul din cei care se numărau, vocal și siguri pe ei, printre prietenii cei mai buni. Ce-o fi pățit, că era așa un om deosebit, săritor, ascultător, disponibil la orice oră din zi și din noapte, poate cam incisiv și cam direct, mai deranja pe ici pe acolo, prin punctele dureroase ale fiecăruia, dar na…nu poate fi toată lumea diplomată și cu zâmbetul lipit de față no matter what…

În hățișul relațiilor alambicate de zi cu zi, în care fiecare are cel puțin o problemă, cu soțul, cu iubitul, cu lipsa iubitei, cu amica de la 7, cu colegul, cu șeful, cu copiii, cu prietenii ăia buni și pretențioși, cu bârfa sau cu vorbele aruncate în eter fără discernământ, cu propria imagine (deformată de iluzii sau de lipsa confirmărilor dimprejur), să-l observe pe cel de lângă, fie el și cel mai bun prieten, e o sarcină complicată – asculți, politicos o vreme, mai dai un sfat că e boală grea, asta cu recomandările, scuipi în sân și zici Doamne ferește, bine că nu-s în locul ei/lui - și te detașezi discret, ca deh…le ai și tu pe ale tale, gârlă și oricum, ălea dor mai tare. Unde mai pui că interesu….

Timpul a trecut, exact ca în poveștile cu happy-end pe  care, oricât de neverosimile le vedem…le căutăm și le așteptăm și le devorăm cu pasiune.

A tăcut o vreme. A devenit spectator, pasul înapoi schimbă mereu perspectiva, asupra oamenilor, asupra faptelor…

A ascultat și i-a lăsat să se desfășoare, mai cu strigăte, mai cu ovații, mai cu șoapte pe la colțuri, mai cu vorbe dulci atent strecurate în conversații (evident) nevinovate, la momentul și în urechile potrivite, mai cu distanță, mai cu detașare, mai cu reproșuri voalate că ”ai plecat și ne-ai lăsat” (până vis-a-vis, să ne înțelegem), mai că altfel ar fi trebuit să se întâmple toate. A fost mereu acolo, în mijlocul lor, căci între oameni creștem (sau nu) și ne călim, ca oțelul, pe toate părțile, la foc mic sau în jar necruțător.

A învățat - să vadă și să înțeleagă, altfel decât polemizând și argumentând. Să se detașeze, căci problemele lumii nu-s de purtat toate pe umerii săi, fiecare să-si ducă crucea, după posibilități. Să aștepte. Să lase oamenii și lucrurile să se desfășoare firesc, fără impuls și fără stăvilar – căci fiecare are dreptul să încerce, să greșească, să aleagă – după putere, după interes, după intenție. Să fie acolo, pentru cine și dacă are nevoie de un umăr. Fără sfat, fără reproș, fără idei preconcepute. Căci luptele altora sunt și trebuie să rămână ale altora.

Timpul a trecut din nou, căci asta știe să facă cel mai bine. Și într-o zi, senină și fără nor, căci așa sunt aproape toate zilele memorabile, s-au revoltat (îndreptățiți, firește) împotriva a ceea ce nu recunoșteau și nu înțelegeau…necunoscutul.

”Hmm…ce e cu tine, că nu te mai recunosc?! Ce-ai pățit, că nu mai ești tu, cel pe care l-am cunoscut?! Ce e cu schimbarea asta?! Cine ești și de ce…!?”

Revino-ti…noi suntem aceeași și tot aici…