Poveste de iarnă...

”O cabană în munți, o cabană de lemn,

Cu un foc strecurat in butucii de lemn
Și un vaier ieșind din pădurea de lemn
Și cu urși traversând o podișcă de lemn...”

Visez de vreo doi ani la un loc zugrăvit de prietenii mei ca fiind un loc de poveste - departe de lumea dezlanțuită, în sălbăticie, accesibil totuși, o poartă deschisă multor trasee, mai mult sau mai puțin cunoscute. O să-i spunem simplu, Căsuța din povești - căci unele zile sunt ele însele o poveste de păstrat sau împărtășit cu prietenii. 

Fără pretenții de "a fost odată ca niciodată" - că e la fel aproape de fiecare dată,  pregătirea turei a fost un puzzle cu multe piese lipsă,  până la sfârșit: unde mergem, câte locuri, ce traseu, unde dormim dacă suntem prea mulți (unii ar zice că nu există așa ceva...), dacă e prea frig, dacă nu vine x sau y...după care, lămurind oarecum necunoscutele, am trecut la cele lumești - ce luăm de mâncare? Ce rucsac? Cu ce mașina mergem? Dar...cine merge de la voi ? Că nici la noi...nu suntem siguri toți, nimeni nu mai zice nimic...?
- Ajunge oare sacul de dormit la timp? Că altfel, nus ce să zic...
- Al meu e la Sibiu...
- Și al meu, tot acolo...
Ceva de băut? Ceva dulce? Niște ghebe? Dar chitara, ce facem cu ea? Dacă nu vine...ce rost are să o mai cărăm?

Eh, imaginați-vă aceste discuții timp de aproximativ 2 săptămâni,  timp în care eu am avut timp doar să mă gândesc "ce bine că am liber week-end ul acela, în sfârșit ajung și eu la Căsuță, va fi așa cum trebuie să fie - restul sunt detalii". 
Știu, simplist, dar uneori Universul (sau prietenii) așază lucrurile mai eficient decât ar face-o și cel mai bun organizator. 

Stați să vedeți !
Plecăm la drum devreme, vineri adică - fără unul din sacii de dormit, care a ales Sibiul, se pare. Fără stres, discuții lejere, muzică neutră, întâlnirea la 3 trecute fix, unde mai există o urmă de semnal, să nu cumva să trebuiască să explorăm noi...
Suntem toți, puțini și buni - asa că,  precum în poveștile cu zmei, aventura începe cu un drum inițiatic, mai precis, drumul forestier de câțiva km, acoperit de gropi inundate, șleauri adânci, perfect sculptate în gheață,  curbe, tot un deal și-o vale...lăsăm mașinile, luăm rucsacul (fiecare pe al lui, nu vă imaginați altceva), chitara primește 3 de DA, deci se trezește legată și...la deal. 
Se simte frenezia necunoscutului (cel puțin pentru noi doi, cei noi), entuziasmul unui weekend sălbatic prin simplitatea și autenticul ce ne așteptau firesc, în mijlocul pădurii.  Se întunecă în curând,  astfel încât, pășim sinuos printre pereții de stâncă ce străjuiesc văzduhul înghețat. Urcăm alene pe un versant, iar zăpada neatinsă scârțâie sub pasul greu al drumeților nocturni. 
Ieșim într-o poiană unde, pe lângă albul sclipitor al păturii de nea ce îmbracă pădurea,  se ivesc luminițe colorate ca de Crăciun,  agățate atent la stresinile bocnă  - respirăm ușurati că nu iese pic de fum pe horn, iar treptele de lemn scârțâie a pustiu. 

Căci pustiul acesta înseamnă timp și loc pentru noi - căsuța se însufleţeşte în scurt timp, cu respirații aburinde, glume condimentate, bocanit de bocanci pe podele de lemn, mâini înghețate ce strâng de pe masă sau desfac din bagaje, crapă lemne, aprind focul...
Oarecum. 

Căci focul e ca un catâr ce nu se lasă ușor înduplecat, întâi ne face să ne îndoim (îndoiala luând formă de fum), apoi ne lasă speranța - sub formă de flăcări jucăușe,  ca în final, să se destindă și să ne dăruiască și căldura mult așteptată.  

Masa e mare (12 coti?) și, ca prin minune, se umple cu bunătăți, ghebe cu maioneză, diverse feluri de șuncă, humus colorat, șnițele, ceapă roșie, cărnuri, care mai de care mai delicioase  - turcii ar fi invidioși ce e la gura noastră! Și nu e decât ora 19:00, când spiritele se liniștesc un pic, cât să ascultăm chitara la un ceai fierbinte, la lumina unei lumânări cu chip de serafim - sau o fi fost arhanghel? (încă deliberăm...)
...momentul perfect să se dezlege limbile și să curgă poveștile.  Întrebările vin firesc (sau în momentul nepotrivit) căci curiozitatea e mare, iar noi nu ne cunoaștem cu toții, îndeajuns...
- Și...cam de cât timp sunteți voi doi prieteni? 
Calcule, calcule - repere simple, eram în tura aia, unde...ba nu, urcasem acolo și ne-am întâlnit pe traseul acela...
- 31 ani. 
- Poftim ? Cred că n-am înțeles eu bine...
- Ba da, atâția sunt. 31. 
- Păi, eu n-am atâția ani, de toți...când v-ați cunoscut voi,  eu nici nu eram născut...

Râdem cu toții  și totuși, realizez...o prietenie cât o viață de om. Ce face o astfel de prietenie să reziste? Pasiunile comune? Sufletul pe care îl pui acolo? Timpul? Dezbaterile, controversa, compromisul? Momentele cu care ai putea scrie o carte? Greul sau bucuria împărțite la doi? Ce se înmulțesc firesc, când prietenia crește precum cozonacii bunicii....

Poveștile curg până în miez de noapte, când podul casei devine loc de odihnă - cel puțin până când lipsa de oxigen deschide ferestrele larg, în chicote de râs,  fuioare de fum și triluri de...sforăit.  

Miroseam a zăpezi într-o casă de lemn

La mansardă urcam sub același îndemn

Adormeam și prin somn, auzeam dinspre hol

Ciocănind în ferești ba un om, ba un stol...

Dimineața devreme, mirosul de cafea șterge nesomnul și îmblânzește cearcănele. La ferestrele mici, zările s-au colorat în auriu și sclipesc imbietor - hai afară la zăpadă!

Nu zăbovim,  căci ziua e mai tânără decât noi, iar regatul zăpezii se itește după colțul cabanei - pădurea întreagă e îmbrăcată în alb, dantelă efemeră și răspuns al întrebării "unde sunt zăpezile de altădată...". Copacii se pleacă sub povara nămeților, se arcuiesc și se sprijina pe ceilalți, dar nu se predau, amintindu-ne poate, ce binecuvântare poate fi adaptarea sau măcar flexibilitatea :)
Pășim alene, cu glas sau în tăcere, rostogolind bulgari sau împrăștiind pudră, cu bucurie de copil. Poteca ne poartă pe o curbă de nivel ce pare acoperită cu marțipan, către o culme sau o destinație pe care nici măcar nu o cunoaștem  - și,  dacă am cunoaște-o, la ce ne-ar folosi...Pietroasa sau inzapezita, ne fascinează și ne provoacă  - nu atât să ne depășim limitele, cât să rămânem prezenți, fixați în aici și acum, fără teamă și fără proiecții ce doar ne-ar încurca. Colțarii se înfig ascuțit, dând încredere, bețele scârțâie sub presiunea momentului, pioletul devine axis mundi pe o panta ce ne dă frisoane. 

De jur împrejur,  muntele alb ne învăluie și ne îmbrățișează, în nuanțe blânde de senin și raze de soare, fără urmă de vânt. Ne așezăm în tihnă, fascinați sau recunoscători de tot ce ni s-a dăruit, fiecare în felul lui și continuăm apoi, căci avem timp și ne dorim un apus, ce se anunță spectaculos. 

La întoarcere, ne oprim pe buza unei prăpăstii, unde norii fierb într-un dans ireal cu cețurile - liniștea dinaintea furtunii, colorată în nuanțe nedefinite, s-a spart în mii de note ce vestesc zbuciumul, zbaterea, vuietul...suntem mânați de la spate de un vacarm în straie de vânt ce ne învăluie, ne împinge, ne sfichiuieste obrajii, ne îngheață sufletul, în timp ce ne poartă spre căsuță...
...unde, ne așteaptă aceeași liniște, rece la început,  dar binecuvântată până la sfârșit.

Cina cea de taină are loc pe repede înainte,  căci ziua a fost lungă și răbdarea scurtă - focul ne amăgește la fel ca în prima seară,  dar cumva, îngăduinta s-a așezat cu noi la masă zilele acestea - nimeni nu e nervos, nu ridică tonul, nu argumentează,  nu combate nimic...căci,  la ce bun, când cea mai simplă lecție e să te uiți atent la ce primești și ce dai celui de lângă tine. Cum dai și mai ales de ce. De drag sau de nevoie, întreg sau rămășițe, firesc sau silit de împrejurări...

După ce s-au potolit lingurile, chitara își face loc timid între frânturi de povești sau cântece necunoscute. Momente de o simplitate ce cucerește, inevitabil. Ne sclipesc ochii și parcă nu mai e nevoie de cuvinte,  într-un astfel de tablou - căci sunt mici și ele uneori, așa cum mici suntem și noi în necuprinsul naturii ce ne primește necondiționat.  

Gândul mă duce din nou la cei 31 ani...poate că, pe lângă timp, pasiune, înțelegere, aventuri, prietenia înseamnă totuși și lucruri mai "mărunte", dar atât de la îndemână...să nu subestimăm valoarea unui ceai cald, când îți îngheață mâinile, o mână întinsă când poteca devine alunecoasă, o cafea fierbinte pregătită de mâini ce nu-s ale tale, o fotografie atent aleasă ce-ți arată frumusețea altfel, o tăcere la timpul potrivit, o vorbă bună când tăcerea și-a atins scopul, o prezență tăcută când vuietul exterior devine asurzitor, o drumeție la capăt de lume, în locuri neumblate, un telefon dat fără un scop anume, un cântec ce-și așteaptă rândul să fie învățat, o caserolă cu ceva delicios, gătit special și împărțit fără ezitare, o glumă bună sau niște hohote de râs la miezul nopții...

Povestea aceasta e fără sfârșit. Căci a mai fost și ziua de duminică,  alt traseu, altă împărăție de gheață cu dealuri și văi îmbrăcate în alb, nebun de alb…sentimentul acela de a fi privilegiat când pășești pe neatinse și imaculate poteci, bați la porți aparent închise ce găzduiesc posibile locuri de odihnă, te afunzi în pădurile de basm, grele de zăpadă pufoasă...  

Poate fi o poveste inexactă, înfrumusețată, prea idilică pentru a părea reală - însă, fără pretenții de cronicar, cred că fiecare din noi suntem eroii propriei povești - și atunci, de ce să nu fie una bună, numa bună de împărtășit, măcar cu prietenii, dacă restul lumii nu are încă un rol...

necuvintele

 

Cuvintele...

Calde, reci, în nuanțe și tonuri.

Rotunde, pline, goale, lucind, zornăind, ascuțite, înșelătoare, îmbietoare. Alunecoase, adânci, mustind a subîțeles, metafore simple sau întortocheate. Tăind ascuțit, zornăind, împroșcând de jur împrejur și umbrind, apăsând butoane sensibile la orice urmă de…sens.

Mângâind, alinând, îmbrățișând, radiind de bucurie sau frumos, legând sau construind punți, unind oameni.

Pretext sau oportunitate pentru orice - cuvintele,

prin ele însele, sunt o comoară, un dar neprețuit. Cu ele ne ”îmbătăm”, cu ele

ne conectăm, cu ele ne cunoaștem sau ne uităm, în tăcere – îmbinate, răsfirate,

în șir de mărgărite, în propoziții sau în povești de dat mai departe – devin capodopere,

discursuri remarcabile, capcane abil țesute sau demonstrații de persuasiune,  argumentație pentru orice servește scopului.

Inocente.

Simple.

Sincere.

Delicate.

Sau tăioase până la prăsele, lăsând în urmă cicatrici ceși vor purta povestea la nesfârșit.

Întregi sau fărâme mici, mici, fără început

sau sfârșit. Armă sau pavăză, instrument sau cale, început și sfârșit,

Cuvintele.

Ne sunt scut sau lance, după caz. Floare la rever sau stilet în buzunarul din dos. Umbrelă la vreme de ploaie rea sau doar o baghetă magică, la vreme de restriște. Ne ridică sau ne îngroapă, după cât de iscusiți suntem. Ne salvează sau ne descoperă, când ne așteptăm mai puțin…umplu goluri sau nasc universuri întregi. Ne aruncă în hău sau ne poartă pe creste. După suflet, după minte, după ce suntem, de fapt.

Cuvintele…și, când nu mai știm ce înseamnă, cui

folosesc sau nu le mai folosim…ne întoarcem la fapte.

Vara lui 2025

Îți mai aduci aminte vara lui 2025?

Vara aceea începută devreme, în prag de an, pe drumuri sau la cabane, cu zâmbete împărțite la noi și hohote de râs ce au străpuns ziduri de apărare. Aparent. 

Vara când drumurile au devenit prea scurte, în ritmul unor melodii de mult uitate și readuse de "tonomatul" Spotify. Când am trăit și simțit cu ajutorul muzicii, când aerul a devenit insuficient, când cuvinte au rămas nespuse și viață netraita, la nesfârșit.  

Când viața s-a împărțit în intervale de timp regulate, cu 5 zile planuri și rutină și așteptare și 2 zile jumate viață la plus infinit. Cu sufletul plin, respirând libertate și bucurie și timp. Timp pentru noi toți, unul și altul și ceilalți, niciodată doi. 

Vara lui 2025 a fost o vară atipică, amintind uimitor de 2014 - intensă, dinamică, plină ochi, hai hui peste tot, fără limită și fără bariere, altele decât cele pe care le-am cultivat interior, de-a lungul timpului. A fost cea mai veselă vară pe care mi-o amintesc, un iureș, o goană, o exaltare de parcă mâine nu ar mai fi fost...și, cine ne "garantează" că va mai fi, ar zice mulți, în trecerea lor grăbită. A fost vara asta celalalt taler al balanței, ce a echilibrat un 2024 de coșmar. 

A fost vara lui 2025 un curs intensiv despre mine și despre ceilalți. Despre ce este și ce credem că ar fi sau va fi. Despre interpretări și realitate. Despre vise și dorințe nedefinite. Despre reguli și jocuri. Despre principii sau lipsa lor, a crede sau a te descurca, nu contează cum și cu ce consecințe. Despre a simți sau a gândi la rece. Despre a fi, no matter what sau nevoia de a fi acceptat, cu orice preț. Despre verticalitate, principii și valori. Despre prietenie sau lipsa ei, în toate nuanțele. 

Vara lui 2025 a fost și despre copilul crescut mare, ce își întinde aripile să zboare, spre zări încă necunoscute. Despre reușită și efort răsplătit, despre obiective atinse și muncă la timpul ei. Despre liniștea de acasă și ușurarea de a fi sănătos sau fără griji. 

Vara în care mi-a luat atât de mult să îmi doresc atât de puțin - și "puțin-ul" acela să fie exact ce contează...să învăț să pun limite în ceea ce ofer, pentru că acei care primesc - nu le au. 

Vara în care am mers iarăși în locuri de demult. Vara în care am numărat și rememorat amintiri, construind altele, cu alți oameni, alt eu, alt suflet. Munți, văi, creste, marea cea albastră și liniștea pe care o găsesc doar acolo. Despre Grecia cea caldă și luminoasă, și mult așteptată, pretext pentru acel dolce far niente ce schimbă tot. 

Vara în care am regăsit locuri cu istorie, locuri cu semnificație, locuri și oameni de ținut aproape. În fapt sau în amintire. Când poveștile s-au țesut și desirat între distanțe, alegeri sau locul pe care îl ocupăm în micul nostru univers sau al altora. 

Căci, fiecare loc își consumă povestea așa cum oamenii și-o sfârșesc pe a lor...fără să știm, fără să bănuim, fără să ne imaginăm, uneori...

Vara lui 2025 - încă se scrie, în tăcere și fără martori, căci singuri ne naștem, trăim și murim...

Vara lui 2024

Vara lui 2023

2024 - cât o piatră de moară

 Motto: "Când lucrurile merg prost, nu merge cu ele"

Un fel de aha, la sfârșit de an. 

Anul ce pare că nici n-a fost deși ne-a zguduit din temelii. Ne-a insfacat zdravăn când nici nu ne lăsase bine 2023 și ne-a aruncat în concasor, testandu-ne până la limită și dincolo de ea. 

Peste ani, în memoria afectivă, va rămâne o luptă de durată si un gol, umbrite doar de încrâncenarea că a trebuit să fim așa de puternici, încât să răzbim până la sfârșit. Sfârșitul care n-a fost, totuși. Sfârșitul anului și speranța unui nou început pe care il trăim cu nesaț. Și cu inconștiență, căci nu avem niciodată vreo garanție că va fi mai bine. 

2024 ne-a lovit precum o iarnă nemiloasă, căzută peste noapte, cu vifor si ger și nămeți până la cer, cu verdicte implacabile și aproape imposibil de combătut, cam tot atât de imposibil cât de acceptat. Ne-a amintit cât de fragili suntem și cât de rezistenți în fața urgiilor. Ne-a învățat să strângem rândurile, să "luptăm" în echipă și să ne sprijinim pe cei de lângă noi, mulți, puțini, câți sunt când ai cu adevărat nevoie. 

A fost anul în care aproape am devenit părinți pentru părinți. Când balanța s-a înclinat brusc și a schimbat raportul de forțe, transformându-ne brusc, în adulți responsabili. Când, cu surprindere, am găsit în propria vulnerabilitate, resurse, grijă, calm și multă putere de a alina și îngriji pe cei care aveau chiar mai multă nevoie - cu speranță și încrederea că va fi bine. Și a fost.

A fost 2024 un an apăsător, cu alegeri grele și opțiuni aparent imposibile. 

Am avut și momente de grație, fără îndoială - la Sulina, o mare la un capăt de lume, nisip fin, atmosferă boema și plaje pustii, la bulgari, o mare furioasă, un ciclon supărat pe lume și inundații ce ne-au pus la încercare și bietele corturi dar și sufletele noastre nomade, nicicând dornice să se mai și oprească. 

La Durau, am fost copii pentru încă o zi, prilej de joacă și jocuri, zâmbet și prietenie, întâmplări hazlii și căldura oamenilor veniți de departe. 

În Bucegi, pe Jepi sau pe văi, pe stâncă sau pe poteci, alături de oamenii fără de care nu se poate sau se poate, dar e mai pustiu - Cabana Caraiman și hohotele de râs ce i-au urmat, liniștea din zori de zi, sălbăticia, răsăritul și sentimentul de "povestea merge mai departe" atâta vreme cât rămânem vii. 

Măcin-ul de toamnă și emoția unui sweet november ce ne-a purtat pașii pe malul mării, când doar pescărușii flămânzi și razele jucăușe îi mai dau târcoale. 

Încă o aniversare cu multe lacrimi și oamenii dragi aproape (atât de mulți, că uneori pare ireal) - parcă pentru a echilibra un pic balanța și a reașeza lucrurile pe făgașul firesc al optimismului. 

2024 s-a dus de ceva vreme din calendar, însă a rămas în amintire, parcă din ce în ce mai mult, ca un "antrenament" pentru ce urmează. Îi sunt, însă recunoscătoare pentru că ne-a zgâlțâit, dar nu ne-a strivit, pentru că ne-a dat dureri de cap și bătăi de inimă, însă ne-a lăsat vii, pentru că ne-a luat poate niște oportunități, însă ne-a oferit apoi tot atâtea momente de bucurie, tihnă, timp pentru noi și ai noștri. 

E mult, e puțin? 

E destul, aș zice, cu ceva speranță și încrederea că povestea va merge mai departe și în anul ce deja ne "cotropeste" viețile, la intensitate sporită...

Vara lui 2024

Îți mai aduci aminte vara lui 2024?

Vara aceea nebună, ce pare că nici n-a fost. Dacă a fost...a luat formă de vis sau himeră. Dust in the wind ori o clipă suspendată în timp. 

Și a trecut...

A fost vara lui 2024 o lungă și nedreaptă așteptare, fără final și mai ales fără happy-end. Începută devreme, într-o iarnă nemiloasă, cu verdicte implacabile și aproape imposibil de combătut, ne-a târât lent, pe jgheabul alunecos al speranțelor, până la capătul răbdării și dincolo de ea. 

Ne-a amăgit constant, ba cu o mare la capăt de lume, unde nisipul fin a oftat și s-a amestecat în jocul vesel al razelor de soare la apus. Ba cu un cer senin, niciodată îndeajuns privit. Ba cu stele făclii, dezordonat așternute în imagini aproape perfecte. Ba cu o mare furioasă, stârnită de un ciclon cum nu s-a mai văzut și inundații prin bietele corturi, metaforă supremă pentru sufletele noastre nomade, nicicând ostoite de prea multă umblatura...

A fost vara lui 2024 o vară privită, nu trăită. 

Văzută pe alocuri prin lentile colorate de fotograf neobosit. 

Simțită precum briza de dimineață, cu broboane la colțul ochilor. 

Adulmecată de departe, printre poveștile de tură ale altora, vii și colorate și mereu ispititoare. 

Un perpetuum mobile de neatins, un tren neprins la timp, un peron aproape gol, un joc de-a șoarecele și pisica cu Universul.

A fost vara lui 2024 o carte cu file nescrise, răsfoite la întâmplare, cu parabole de neînțeles, cu întâmplări de neuitat, cu oameni de păstrat. Cu povești ce încă se scriu, aparent neștiute, în taină. Cu hohote de râs și jocuri de copii mari, în nopți de toamnă ce au păstrat căldura verii. Cu o cabană în munți departe de haosul cotidian și senin pe care doar muntele îl poate păstra așa neîntinat. Cu apropiere și ochi deschiși către oamenii de lângă noi, pe care ii descoper parcă pentru prima dată, dar pare că îi cunosc dintotdeauna. 

A fost vara în care, mai mult ca niciodată, ne-am susținut și ne-am împins unul pe altul, fiecare în povara sau bucuria lui, umăr lângă umăr, suflet lângă suflet. Vara pe care nu o vom uita-o niciodată, căci a lăsat urme adânci, crestate în memorie pentru veșnicie - cea care e mai presus și dincolo de noi. 

Vara lui 2023

Vara lui 2022

Ai doar 18 ani

Așa scriam în urmă cu câțiva ani, când timpul nu mai avea răbdare.

Timpul nu are nici acum răbdare, căci rostul său este să construiască și să dărâme, deopotrivă. Să ne poarte pe culmi și să ne arunce în abisuri.

Să ne arate ultima clipă și să ne mai lase să sperăm o veșnicie.

Să ne facă nemuritori și să ne ”omoare” câte puțin, fiecare zi pe rând...

 Am doar 18 ani,

Sunt nebun, iubesc și nu am bani,

Nimeni nu-mi stă în drum...

 Fredonăm la nesfârșit melodia tinereții noastre fără griji. Ca ieri. 

Inima bate în același ritm nebunesc, în ciuda ridurilor ce au desenat firave pânze de păianjen la colțul ochilor, la fel de albaștri.

Fredonează și ea, căci astăzi, inima ei bate nebunește a tinerețe proaspăt începută.

 O nouă vârstă ne cuprinde în vâltori neștiute.

Să le spunem provocări? Să găsim răspuns la întrebarea apărută de niciunde ”ce înseamnă să fii adult?”

Să ne bucurăm, căci astăzi ne e cel mai frumos cadou - împlinire și speranță și încredere și toate emoțiile alea ce pândesc de după colț.

 Ai doar 18 ani. Te iubesc. Nimeni nu-ți stă în drum!

 *****************************************************************************************

”Într- zi, te trezești mamă.

Devii mamă, când cele două liniuțe apar vesele, pe un plastic alb, fără preaviz și fără să pese cuiva, că nu ești pregătită. Când spaimele te cuprind și întrebările devin viața ta. Când nu știi ce ai de făcut și habar nu ai ce te așteaptă, până și dincolo de ziua x. Cînd plângi cu și fără motiv, când te cerți cu lumea, cu și fără motiv, când nu îți mai recunoști corpul, nici mintea, nici reacțiile. Când crește în tine un suflet și nu e al tău, însă e déjà sufletul tău, fără cale de întoarcere...

Devii mamă chiar înainte să ții în brațe mogâldeața aia care, cu ochii mici și nevinovați, te privește încruntată, întrebându-te ce caută ea acolo. Și e doar prima întrebare, dintr-un șir nesfârșit...Boțul de om care respiră prin tine, se hrănește din tine, e legată de tine definitiv, prin legături de sânge și peceți de suflet. Ești mamă cu acte în regulă și încă nu știi ce ți se întâmplă.

Nici o secundă, nu-ți va spune nimeni ce greu sau ce frumos va fi -  cum toate nopțile nedormite vor căpăta sens și valoare, într-un mod ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Și chiar dacă ți-ar spune, cine să asculte altceva decât gânguritul melodios sau țipetele ce vestesc parcă sfârșitul lumii, sunete incredibile pe care le scoate boțul ce déjà s-a cuibărit victorios peste întreagă viața ta, răsturnând totul, cu susul în jos...

Nu, nimeni nu îți va spune că greul și tristețea se vor decanta firesc în momente neprețuite, când puiul de om va fi devenit om în toată firea.

Că vei râde din nou, când lacrimile se vor usca, că ridurile vor deveni semne bune, că firele de păr alb vor fi acoperite blând de mângâierea reușitelor împreună. Că puiul de om va înțelege mai mult și mai repede, tot ceea ce nu ai știut sau nu ai avut curaj să îi spui. Că boțul mic va fi când provocare și prieten, când adrenalină și uimire, când alinare și infarct - și peste toate, o dragoste mare.

Nu, nimeni nu ți-a spus, de când ai devenit mamă, că anii vor trece ca gândul, iar tu vei deveni stâncă în calea furtunilor de tot felul, apărând ceea ce a crescut între timp, înlăuntrul ființei tale. Că vei căuta soluții în imposibil și vei găsi resurse nebănuite, că timpul va fi mereu prea scurt și răgazul nu e pentru tine.

Nu, nimeni nu ți-a spus, de când viața ți s-a împărțit la doi și voi ați devenit una, că de cincisprezece ani și mulți de-acum mai departe, ai devenit tot ceea ce e nevoie, pentru ca puiul să devină om...”

 

„Ochii mamei erau o greșeală.

Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase.

Ochii mamei plângeau înăuntru.

Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare.

Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte.

Ochii mamei erau poveștile mele nespuse.

Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald.

Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci.

Ochii mamei erau cicatrice pe față verii.

Ochii mamei erau muguri în așteptare.”(Vara în care mama a avut ochii verzi – T. Țibuleac)

2023 - brace for impact

„Avem nevoie de lumină, pentru a răzbate în întuneric. 

Avem nevoie de înțelepciune și credință, pentru a accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Sau nu stă în puterea noastră.

Avem nevoie de încredere, pentru a demola ziduri. Sau minte, pentru a le lăsa la locul lor. Avem nevoie de oameni și iubire, pentru a ne putea reconstrui,  așa imperfecți cum suntem...”

        Trăim rotund, între  prima și ultima zi, bifând cicluri ce ”construiesc” insesizabil, oameni, vieți, povești.  Între rezoluții și bilanț, experimentăm, sperăm, disperăm sau, pur și simplu, ne resemnăm.

    Zilele mușcă din suflet cu sete, mânându-ne aprig către final. Cel pe care îl așteptăm cu nerăbdare și entuziasm de copil sau cel la care nu ne așteptăm niciodată și pe care l-am amâna cu bucurie, oricât. Se duce anul și-l lăsăm să se ducă, cu inima-n gât, căci dincolo de toate nenorocirile, speranța și-a găsit locul de cinste, fie el și pe fundul Cutiei Pandorei.

    Sunt la un capăt de lume, mai mult ca oricând – Chilia Veche e o poveste fără sfârșit, chiar și fără să o știe. Între ape adânci și negre tenebre, o palmă de pământ uscățiv și câteva sute de locuitori se încăpățânează să reziste frumos – ce lecție mai caldă, mai vie, decât să îmbrățișezi greul și provocările și să ți-l faci viață?

    Suntem spectatori, cu ochi ce-au rămas de copil, la un apus de nedescris – ne colorează bucuria pe interior și devenim umbre, fiecare învelit în propria tăcere de nepătruns.

Privesc în urmă, la un 2023 ce ne-a fost tot – bucurie, speranță, uimire, încrâncenare, iertare, distanță, evitare, spaimă, îndoială, iubire, uitare, vindecare. Un an plin, întreg, rotund, sinuos. Un colos ce ne-a lăsat îmbietor la masa lui, dar ne-a așezat la locul nostru sau ne-a dat peste cap orice ordine (firească) a lucrurilor. Cu temperament coleric, capricios și imprevizibil, un fel de taifun cu servicii...all inclusive. Cine a poftit și n-a primit să ridice mâna...!

    Nici n-aș avea ce să-i reproșez, fie vorba între noi. Am cerut și mi-a dat mult peste ce am așteptat - am lăsat Cutia Pandorei deschisă, cu inocența copiilor ce mai cred în Moș Crăciun. Iar Moșul (Univers sau whatever) nu m-a dezamăgit.

    Experiențe inedite. Limite depășite, nebănuite sau șterse de pe harta sufletului meu.

    Oameni noi, oameni lecții, oameni de pus pe rană, oameni neoameni.  

    Drumeții unde (n-)am visat. Drumuri dincolo de limita oricărui vis de până acum.

    2023 a fost un bun învățător, dacă mai era nevoie. Blând și bun pe alocuri, cinstit și alunecos, totodată, dar drept și consecvent până la sfârșit. M-a întors către mine și ale mele, mi-a dat "material" de studiu și m-a testat în fel și chip - n-a știut, însă, că nu-s la primul examen și că am păstrat cu grijă morala celorlalte. 

    2023 a fost despre mine, mai mult decât mi-aș fi putut imagina, la început. Deci și despre tine - povestea fără început și fără sfârșit, contrastul ce intrigă și atrage, deopotrivă. Despre emoția netrăită îndeajuns și promisiunea niciodată ajunsă la maturitate. Despre fascinația cuvintelor fără acoperire și finalul banal ce nu ne cere și nu ne lasă nimic.  

    Qui prodest? Răsare de niciunde îndoiala!

    Și totuși...n-a fost degeaba. Și nici prea târziu, căci am renunțat la haina de Don Quijote, la himere, la tipare ce trebuie umplute sau obiective ce se cer bifate. Nu mă mai fascinează cetățile ce se vor musai cucerite și nici comorile bine ascunse, îndărătul zidurilor ferecate. Prea mare prețul și prea mare risipa de energie. Le privesc cu admirație, totuși, căci știu din proprie experiență câtă muncă se ascunde în spatele unor astfel de ziduri, ce așteaptă să fie prețuite, dărâmate, adulate. Neștiind cât inutil ascund.

    Și totuși...ce simplu e să deschizi larg porțile sufletului și să trăiești! De-adevăratelea. Să simți că ești viu, chiar și atunci când te doare, tu cel fără ziduri, fără măști, cel autentic și real! Să crezi, să speri, să faci tot ce stă în puterile tale și în voia Celui de Sus, chiar și atunci când te îndoiești sau crezi că ai ajuns la capătul puterilor...fie doar pentru un nou început, ce pășește tiptil, după ce se trage cortina lui 2023...

Vara lui 2023

Îți mai aduci aminte vara lui 2023 ? 

A fost de departe cea mai lungă și cea mai spectaculoasă, poate și datorită firescului ei. 

A început devreme, cu lunile de (primă)vară, capricioase și aparent lipsite de căldură. Cu Măcin-ul verde neînflorit, dar ticsit cu speranțe și flori neculese. Cu Buila cea capricioasă și focul ei (nostru) nestins, asortat cu cântece calde, ce au mers direct la suflet. Cu pitorescul Bicăjel și sălbăticia lui, îmblânzită doar de oamenii faini ce-au venit de departe, pentru noi, pentru frumos, pentru altceva. Cu Făgăraș-ul primit ca un cadou mult așteptat, după ce așteptarea a luat sfârșit - oaza de albastru, piscurile golașe și semețe, verdele amețitor, cafeaua în tihnă și tihna nopților între prieteni. 

Cu Piatra Craiului cea veșnic ademenitoare și mai veselă ca niciodată - ascuțită, limpede și dătătoare de bătai de inimă neașteptate.  

A fost vara lui 2023 despre Tour du Mont Blanc și Alpii cei înzăpeziți, dar incredibil de frumoși. Despre 12 zile altfel, departe și la înălțime, dincolo de limita oricărui vis de până acum - munte în fiecare zi, măreție la superlativ, provocare, sudoare și bucurie la fiecare pas. Peste toate, recunoștință. 

Vara lui 2023 a fost, mai mult ca niciodată, despre mare și farmecele sale, niciodată explorate îndeajuns. Despre nopțile negre, pe ritmuri de Beth Hart. A fost vara lui 2023 un carusel, rotit în toate sensurile, de o mână nevăzută, dar cu un simț al umorului incredibil. Vara în care am devenit spectatori și actori, pe o scenă într-o teribilă schimbare, cu provocări, încercări și probe demne de basmele românești. Ocazie cu care ne-am oglindit, ne-am înfruntat temeri, ne-am îmblânzit demoni, ne-am vindecat răni. Sau, doar le-am reînviat pe cele aparent uitate. 

A fost vara lui 2023 un anotimp uimitor de simplu și...la îndemâna fiecăruia. A dăruit și a luat, deopotrivă. A fost despre oameni grăbiți și pregătiți pentru a se ofensa, la fiecare pas în afara cercului de siguranță. Despre surprize și blânda așezare a lucrurilor. A oamenilor, care au venit și au plecat. Despre echilibru și calmul îndelung căutat, așezat înainte sau după furtuni neașteptate. Balans și dans, timp și contratimp. A fost despre căldură, în toate formele ei - dătătoare de viață, vestitoare a secetei sau context pentru creșterea de fiecare zi. 

Îți mai aduci aminte vara aceea, care nu a mai semănat cu nimic din ce ai cunoscut vreodată? Cu miile de stele licărind în ritmul bătăilor de inimă. Cu ochii închiși și inima deschisă. Cu clipe unice și degrabă trecătoare. A fost despre bucuria de a fi și a fi bucurie, pentru mine și pentru ceilalți. Când mai mult am fost, decât am făcut.

A fost vara aceea un talisman încifrat, împletit delicat cu speranță, spre aducere aminte în vremurile ce vor urma...

Vara lui 2022

Vara lui 2021

Vara lui 2020

You ran out of people

Motto "Râsul ei era o întrebare la care el voia să răspundă mereu"

You ran out of people. 

E o realitate. Și lucrurile, și oamenii...se "termină" la un moment dat, într-un fel sau altul. Fie că dispar, iremediabil. Fie că drumurile se despart, subit sau firesc. Ce te faci, atunci când se întâmplă?

Running out of...

Atunci când ai terminat/ai folosit/ai consumat totul, până nu mai rămâne nimic. 

Atunci când resursele se termină sau sunt consumate, până nu(-ți) mai rămâne nimic.  

Atunci când o înțelegere, un document(oficial sau nu), un contract expiră sau perioada sa de valabilitate s-a încheiat.  

Time is running out. 

Atunci când nu mai e mult timp rămas. Când nici măcar nu știi cât mai e, timp în care să faci ce ai de făcut, in care să duci la bun sfârșit ce ți-ai propus. 

Și timpul și oamenii au termen de valabilitate limitat. Nedefinit, necunoscut, nedeterminat. 

Un fel de "timpul nu mai avea răbdare" - atunci când noi credeam că avem la dispoziție tot timpul din lume...

Cutia Pandorei

"Și dacă tot ai deschis Cutia Pandorei...las-o deschisă până la sfârșit."

Așa mi-a spus, într-o zi de iarnă cenușie.

Dar oare, nu asta e menirea ei? Odată deschisă...să rămână așa până la sfârșit, până când firava speranță își croiește drum în lumea largă, printre toate cele rele?

Dăruită pământenilor drept răzbunare a zeilor pentru îndrăzneala de a-și depăși condiția și a ținti mai sus, Cutia Pandorei e o metaforă. De-a lungul timpului, legenda a luat forme diverse, funcție de cine a scris-o – sensul de bază  face referire la un subiect tabu, un subiect sensibil ce ar putea declanșa controverse în orice discuție, este expresia ce poate însemna că spui lucrurilor pe nume, fără ocolișuri sau alte artificii, iar acest lucru poate atrage după sine reacții negative.

Cutia Pandorei a ajuns în mijlocul oamenilor prin intermediul unui dar de nuntă, făcut de Zeus primei femei de pe pământ, Pandora.  

Darul, formă perfectă pentru a convinge de bunele intenții. Direct sau indirect, el ajunge cumva acolo unde  trebuie să "lucreze". Căci curiozitatea e grea boală și cine îi poate rezista? Cu siguranță, nu o femeie... 

O dată cu darul, s-au revărsat  asupra lumii toate tarele imaginate sau fabricate de zei: aroganța, suferința, cruzimea, lăcomia, gelozia, ura, tristețea, teama, bolile, lenea, moartea. Pe fundul cutiei, acoperită de toate cele urâte și grele, s-a pitit, neștiută, speranța, ca ultimă redută a omului în fața necazurilor lumii.

Și uite așa, din legendă în poveste sau experiență de viață, am ajuns în anul de grație 2023, care a început vesel, cu o unică Dorință, lait-motiv și condiție sine-qua-non a unui an cum alții n-au mai fost. După fascinantul 2022, când Universul mi-a dăruit timp, dragoste,provocări, călătorii și multă încredere, m-am tot întrebat ce aș mai putea pune pe lista de dorințe a unui an proaspăt, ca scos din cutie -  fie ea și Cutia Pandorei. Ce-mi lipsește, ce îmi folosește, ce mă provoacă, ce mă bucură?

Anul 2023 va fi despre mine. Mai mult ca până acum, diferit de tot ceea ce a fost până acum. Dacă mă întrebi ce am de pierdut, îți voi răspunde că știu ce nu mai am de pierdut – timpul!  Anul acesta îmi doresc să trăiesc, de-adevăratelea, fără frică și fără limite, fără îndoială și fără regrete. Cu toții ne dorim ceva de la viață, rareori același lucru. Luăm cu ambele mâini tot ce e omenește posibil. Rareori ne gândim să și dăm tot ce e omenește posibil. Fără teamă. Fără așteptări. Fără condiții. Fără regrete.

Anul acesta Cutia Pandorei este mai mult decât o metaforă.

E mai degrabă cutia cu surprize. O dată deschisă...totul e posibil, bun sau rău, drept sau nedrept, ușor sau greu. Și atunci, de ce să nu ne dăm voie să ”gustăm”, să ne bucurăm, să trăim, să lăsăm în urmă ce ține de trecut și să privim drept, înainte?

Am deschis-o fără ezitare, din curiozitate și cu bucuria căutătorilor de aur, la prima sclipire. Am deschis-o pentru mine. Pentru mine o las deschisă, căci, nu se știe niciodată ce mai poți găsi pe fundul ei, lângă speranță, nu? Cred în puterea oamenilor de a schimba destine, atunci când au acea credință ce mută munții și înțelepciunea să îi lase la loc. Dacă există speranță...  

Anul acesta o să experimentez, căci nici un fel de experiență, bună sau rea, blândă sau dureroasă, nu este irosită vreodată. Tot ceea ce trăim sau ni se întâmplă trebuie să aibă o însemnatate, indiferent dacă ii recunoaștem semnificația sau ne-o imaginăm. Nici un om cu care ne intersectăm, o zi sau 100, nu ne e întâmplător, nu e degeaba. Tot ceea ce ni se întâmplă...ne va duce până la urmă undeva.

Anul acesta, Cutia Pandorei va fi personajul pozitiv al poveștii, indiferent de sfârșitul acesteia. Avem nevoie de speranță, pentru a putea merge mai departe. Avem nevoie de lumină, pentru a desluși cețuri și a răzbate în întuneric. Avem nevoie de înțelepciune, pentru a putea accepta ceea ce nu poate fi schimbat. Avem nevoie de încredere, pentru a demola ziduri și a ajunge la miez. Avem nevoie de oameni și iubire, pentru a (ne) putea reconstrui, așa imperfecți cum suntem...

 *********************************************************************************

Legenda:

”Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, oameni cărora le-a dat viață cu razele soarelui și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena], bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristețea (Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și, nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeița înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța.

Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și astfel toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.(https://ro.wikipedia.org/wiki/Pandora)

 

”Dupa legenda Pandorei, omul ar fi primit binefacerile focului, în pofida dorinței zeilor și faptele rele ale femeii, împotriva voinței sale. Femeia este prețul focului. Nu trebuie, bineînteles, reținute decat simbolurile incluse in legenda. Ele demonstreaza ambivalenta focului care i-a conferit omenirii o mare putere, dar care ii poate deasemenea aduce fie nefericirea, fie la fericirea, dupa cum dorintele oamenilor vor fi drepte sau perverse. Si adesea femeia este aceea care transforma focul intr-o unealta a nefericirii. Focul mai simbolizeaza si iubirea pe care orice om o doreste, deși ii aduce suferința. Omul, care a furat focul zeilor, ii va suferi arsura din cauza focului dorintelor. Pandora simbolizeaza focul dorintelor care aduc nefericirea oamenilor.

Asadar, Pandora este prima femeie din lume in viziunea mitologiei grecesti. Ea a fost facuta de Hefaistos din lut si apa la porunca lui Zeus, iar zeii Olimpului i-au daruit multe daruri: Atena a imbracat-o, Afrodita i-a dat frumusete, Apollo i-a dat muzica, iar Hermes graiul. Zeus o prezinta pe Pandora fratelui lui Prometeu, Epimeteu, pentru a razbuna furtul focului ceresc. Pandora deschide cutia lasand moartea si toate relele sa iasa afara in lume, iar speranta ramane inchisa. (https://mythologica.ro/cutia-pandorei/)