Calimani - Poveste de iarna

Un munte pe lună…aşa a fost înţelegerea pe care am făcut-o cu inima mea.  Chiar şi iarna? – se  aude  îndoiala. Mai ales iarna…

Ianuarie – care iarnă ? că bate vînt de primăvară,  ce senin şi fain e…noroc cu gerul din Ceahlău. Ciucaş…hmm, mai bine nu, lasă că îl vizităm cînd o fi împodobit cu flori. Călimani?! Am fost o dată şi ce frumos a fost! O dată propusă, tura în Călimani ne face ochii să sclipească…vorbesc cu Alex de la Meteo, confirmă iarna ce dă tîrcoale pe sus, nu putem să ne cazam la Retitiş, ne recomandă cazarea la un prieten din sat, evaziv… Vorbesc cu prietenu’, mă lasă în ceaţă…multe întrebări, o fi caban, o fi casă de om, o fi vreun pod cu fîn?! Eu nu-s pretenţioasă, dar mai sunt atîţia….vin băieţii de la Braşov, vin şi de la Suceava… studiez ceva trasee… îmi amintesc de vorbele de la curs… terenul bate harta. Aşa o fi, dar am citit destule articole… am şi fost în Călimani, acu 2 ani sau 3. Ne descurcăm, clar :D. Deşi  Ionuţ cu cabana spune că nu avem nici o şansă pentru Pietros…

Ziua cea mare a venit.  E cam seară, multe opriri, o ţigară, o ciocolată, de la Liviu. Cine e Liviu ? Are barbă şi pare aşa, inabordabil. Bine că are ciocolata. Şi cipsuri… Cum fac, cum nu fac, la împărţeala pe maşini ajung în maşina cu prietenii  Lidiei, 2 băieţi tineri cu plete şi barbă – “hmmm, aşa ai început anu, la cabana, între rockeri, aşa-ţi trebuie!!!”, cîrcoteşte spiriduşul vesel.  Ajungem noaptea în Gura Hăitii. Se anunţă ninsori. Şi ceva coduri colorate, cum altfel. Pînă la cabană… trecem prin nişte curţi, ogoare, ajungem lîngă o şură…mă pufneşte rîsu, poate dormim in fîn!…dar uite, e şi o casă şi un foc?!  Foc adevărat, de lemne, în mijlocul curţii…bun, să intrăm, să vă mai zic ce frumos ninge şi ce frig e ?

Înăuntru e cald. Miroase a ciorbă…în camera mare, tronează pe masă plăcinte – plăcinte adevărate, aburinde. Ceai fierbine…lapte cald. Ciorbă de afumătură. Am ajuns în Rai ?! Ionuţ e vesel şi vorbăreţ, voluntar la Pompieri. Ne anunţă fără milă că n-avem şanse să-l salutăm pe Pietrosu mîine. Zîmbesc neîncrezătoare, cum adică, păi lumea asta, pt asta a venit…şi mai sunt,încă pe drum, băieţii de la Braşov mai au cîteva ore…noaptea e scurtă şi senină, ninge dintr-un cer cu mii de stele… dimineaţa vine prea devreme, se sfîşie norii şi răsare un soare generos – după vreo 2 săptămîni de viforniţă.

Pornim, cam tîrziu faţă de ora propusă. Masinile înoată prin zăpadă neatinsă, e un alb dureros de jur împrejur, brazii grei de zăpadă străjuiesc drumul pe care odată, demult, am mai trecut… Serios? Nu-mi amintesc nimic, clar, iarna nu-i ca vara J!

La barieră…stop joc. Maşinile nu au nici o şansă, n-a urcat nimeni de 2 saptămîni, stratul de zăpadă are vreo juma de metru. Hai, un pic de mers pe jos n-a omorît pe nimeni, ne facem încălzirea…o oră…poze multe, peisajul se iveşte de jur împrejur…şi… unde tre să ajungem?! Pai…cum să vă spun, nu se vede Vîrful încă – şi nici din zona asta...în gînd, alt spiriduş chicoteşte”pîn la vîrf mai aveţi de frămîntat zăpada, bucuraţi-vă cît mai puteţi”. Încă o oră...alb, alb, nebun de alb, o linişte deplină se aşterne, mărşăluim în şir indian, băieţii sparg zăpada, noi îi urmăm. Cariera…nu mai e ce era J. Acoperită parţial de zăpadă, nu mai e o  rană în munte, pare un castel năruit mai degrabă…

Pauză de hidratare, Irina scoate hărţile…reconfigurare traseu…crucea roşie pornea de undeva din sat, urmînd Valea Pîrîului Hăitii. Aici avem triunghi albastru, Via Maria Theresia, marcat cu stîlpi pînă sus, pe creastă,  la intersecţia cu traseul de la Retitiş, spre Vîrf…Brazii se pleacă, împovăraţi de albul neatins, peisaje de vis, atîta iarnă e în noi, atîta iarnă mi-am dorit, pare că toată zăpada de anu asta s-a adunat aici. Urcăm, pas cu pas, nu e greu, dar e zăpadă, se afundă picioarele, agăţăm jnepenii, mai zboară un bulgăre razleţ, mai nişte fotografii, parcă avem prea multe în rucsac, unde e Max, să-şi primească bataia cu zăpadă?!

Ajungem pe curbă de nivel…panorama la 360 grade, ne-am răsfirat pe cărare, pete negre în împărăţia zăpezii, sunt fascinată, parcă nu mai contează  unde e vîrful, cînd drumul e atît de ofertant – totuşi, cîntăresc în gînd timpul, e amiază şi nu prea dă pe plus – de ce n-oi fi lăsat îndoielile acasă?!

La răspîntia traseelor, scurtă şedinţă foto şi tehnică – prea scurtă, se hotărăşte continuarea traseului spre vîrf – coborîm, culmea, pentru a urca, zăpada are peste 1 m, e îngheţată pe alocuri, ne învineţeşte picioarele şi ne taie din elan. Ne scufundăm în jnepeni, înaintăm în genunchi, mai glumim, mai zîmbim galeş la fotografii îngheţaţi, dar realistă şi ascultînd vocile joase din urma noastră, care nu s’au prea auzit la şedinţă, cer o reconfigurare traseu – mai avem 2 ore de lumină şi e imposibil să urmăm cu toţii traseul, aşa că ne împărţim în 2 echipe- temerarii, spre Vîrf, ceilalţi spre cabană. E senin, zările s-au deschis, aerul rarefiat ne aţîţă nările, doar Pietrosul în zare are o cuşmă de nori cenuşii şi îmbufnaţi, de parcă nu e cea mai bună zi a lui…

Păşim  uşor pe stratul pufos de zăpadă, relaxaţi că avem la picioare cariera, Negoiul Romanesc  ciuntit de cei care au excavat pe vremuri – îmbracat în straie albe nu mai pare aşa hidos, ne permitem şi cîteva poze, ne regrupăm – la sfat cu Liviu, hotărîm că vom ocoli Negoiu pe partea stangă, să  coborîm prin carieră pare riscant; începem să rupem zăpada, se lasă tăcerea, fiecare cu gandurile sale-mergem de ore bune, parcă am vrea să ajungem, dar nu se plînge nimeni, nici nu prea e loc, parcă picioarele nu mai vor să asculte…Alex şi Liviu se opresc brusc, scrutează muntele de peste vale, Negoiu Unguresc – uite un urs!…aud parcă prea tare…  Zău, băieţi, lăsaţi glumele, că oamenii n-au chef de-a v-aţi ascunselea cu Moş Martin…îl văd şi eu, şopteşte Alex…Bine, bine, să nu uităm de ce-am venit! Îi imping de la spate, să-şi vadă ursu’ de treaba lui, aoleu, păi pe versantul ăla sunt ai noştri, pe acolo trec, spre vîrf…bietu’ urs, nici n-are ce să mănînce, aia-s toţi nişte slăbănogi :D.

Mergem pe curbă de nivel, ocolim muntele, care pare să se tot alungească, încă o curbă şi încă una, nu facem pauză, nu mîncăm, nu bem apă, îngheaţă mainile instant, daca le-ai scos din mănuşi…după n+1 curbe…îl văd pe Liviu întorcîndu-se uşor descumpanit – nu e bine, am ajuns pe buza prăpastiei – suntem prea aproape de munte, drumul e undeva peste 7 văi şi 7 dealuri, ca-n poveştile copilăriei….Făt Frumos nu-i pe muntele ăsta, iar Zmeul are aici formă de iarnă ademenitoare ne-ncepută şi ceaţă ce-ţi întunecă vederea în 30 secunde. Doru se lungeşte în zăpadă, eu mănînc un sandvich îngheţat fără gust, Nadia ne îmbie cu un ceai călîi. 5 minute pauză, şedinţă de consiliu scurtă şi tăioasă – e multă oboseală şi ceva nelinişte, dar nu e loc de diplomaţie – Liviu e calm, îmi inspiră încredere şi ştie ce face – merg pe mîna lui, pînă la capăt.

Să te-ntorci  înapoi nu ai unde, înainte să mergi ţi-a rămas….trebuie  să ajungem la drum, aşa că ne afundăm în pădure, fără alte  ocolişuri. Nu e loc de cîrteală, mă fac că nu aud vocile din spate, nu e timp şi nu e loc de panică,  om discuta la cabană, după, mereu e de învăţat cîte ceva din aventurile astea – calm, înaintăm prin zăpada ce-mi ajunge la piept, înot pe un jgheab domol ce coboară spre o întindere lină, albă – o fi lac, o fi pajişte, nu ştim, cabanierul ne tot sună, cum sa-i explic unde suntem, cînd muntele ăsta e alt munte decît cel pe care am urcat acum 2 ani?! Se descarcă telefonul – deci  am rezolvat problema comunicării. O dată ajunşi la drum, se aud iarăşi voci – şi ceva veşti bune, temerarii se-ntorc, n-au găsit Pietrosu acasă, şi-au dat întîlnire pentru la vară. Ajungem la carieră. E bine, e atît de bine…Andra e bine, sunt mîndră de rezistenţa şi ambiţia ei, dacă a dus traseul ăsta, poate merge oriunde, Robert  păşeşte protector în preajma ei, Doru se luptă în continuare cu rucsacul prea mare, prea plin şi uşor deformat, Nadia e mereu cu zîmbetul pe buze, fata asta nu crîcneşte niciodată, Lidia şi Sebi merg împreună, firesc, ca într-o plimbare de seară, Dana e zen şi veselă,  Liviu e la fel de indescifrabil ca şi pînă acum – zîmbeşte scurt şi sec. Strecor cu sfială un mulţumesc  simplu, căci uneori, cuvintele nu-şi mai au rostul – cu oameni de felul acesta, mergi  pînă la capăt, fără teamă.

E noapte deja, la drumul forestier, hai, încă o oră jumate şi mai bine de zăpadă – dar sunt stele şi cer senin  şi zăpadă scînteietoare şi o linişte în mine, atîta linişte că merg cu ochii închişi, fără frontal  – gîndul îmi zboară la cei din urma noastră, coboară şi ei, pentru ei nu-mi fac griji, că ştiu ce pot. Nu mai ştiu în care moment am îndrăgit oamenii aştia de lîngă mine şi mai ales de ce, dar nu-mi mai doresc  nici un munte fără ei şi fără căldura care vine de la ei….gerul se lasă aspru, numărăm curbele şi visăm la ciorba lui Alex, care, deşi a fiert şi azi noapte, mai tre să mai fiarbă vreo 2 ore, teamă mi-e că nu mai apucă – relaxarea nu e bună, v-am zis eu….visăm la plăcinte, paturi şi la saltele, dar nu e aşa simplu, că ajungem la cabană…

….Unde Nelu ne dojeneşte blînd cu o îmbrăţişare strasnică, of, unde-aţi umblat, bezmeticilor,  atîtea ore, las că muntele nu pleacă de aici, haideţi şi vă încălziţi cu un vin fiert  şi un ceai cu miere şi o ciorbă prea+fiartă !!! Doamne, aşa o fi în Rai, cald şi omenie, vin fiert şi zîmbete, cartofi cu usturoi,  munte şi cer cu mii de stele J ?

Ne aşezăm cu toţii la masa neîncăpătoare…ce oboseală, ce ore de mărşăluit prin nămeţi, ce trasee nemarcate, parcă sunt din altă poveste…aici e bucuria şi căldura, poveştile nesfîrşite ale lui Nelu, vinul fiert ce ne colorează obrajii arşi de ger, ne dezleagă limbile şi ne îmbie la vorbă –şi băieţii aştia de la Braşov, parcă-s cu noi de cînd lumea, deja se fac planuri, alţi munţi, alte cabane şi refugiul ăla, la care visăm de ceva vreme…

Un foc arde singuratic în liniştea nopţii – o ţigară pufăie leneş între 2 bărboşi sfătoşi – unul vorbeşte, unul ascultă. E pace. Doru ne alungă din bucătărie, l-am cam surghiunit zilele astea, vrea să doarmă şi el puţin…ne mutăm pe scări, precum copiii puşi pe şotii, ascultînd snoavele lui Nelu şi rîzînd pe înfundate -să nu trezim şoferii J - cu o umbră de melancolie, zorii ne găsesc ascultînd Queen şi Metalica.

Duminică – cei 12 Apostoli ne vor aştepta din nou, în zadar – prea multe ore, prea multă zăpadă, prea multe coduri – promisiunea e facută, vom reveni la vară cu forţe noi şi poate mai multă smerenie – muntele rămîne, vîrfurile aşteaptă, dar oamenii, oamenii sunt lîngă noi pentru atît de puţin timp…să ne bucurăm, aşadar, de “acum”, de “aici”, de cei care sunt – pînă cînd ne vom revedea…. 

2016 - un an ca o luna plina

Din cand in cand, mi se face dor de hartie si de stilou. De litere neglijent aruncate pe pagina alba si indiferenta, sau atent aliniate, cu migala celui ce se vrea bine-inteles, cu ocazie sau fara, cu sens sau mai degraba fara. Din cand in cand, mi se face dor de frumos. De omenie. De caldura aceea care se strecoara pe furis inauntru si-ti aduce un zambet larg pe fata. 

Dar, din ce in ce mai mult, ma bucur de lucruri mici, de momente pretioase, de oamenii de langa mine…va spuneam poate, ca 2016 a inceput simplu si de neuitat, la o cabana de munte uitata de lume, cu artificii in maini de copii si pahare de sampanie in maini inghetate de adulti – asa ca, la miezul noptii, un gand razlet a luat locul dorintelor ce se ingramadeau sa prinda un loc pe lista de Anu Nou – sunt vie si am langa mine toti oamenii pe care mi i-as fi dorit langa mine :). Mai tarziu, insa, dorintele neglijate m-au asteptat acasa, sa le asez intr-o ordine oarecare si sa le arunc drept provocare generosului Univers…

Astfel incat, pentru 2016, imi doresc  munti de urcat si drumuri de strabatut, locuri neumblate de descoperit si povesti nespuse de ascultat, intamplari de trait si oameni noi de cunoscut. Sanatate si putere de munca. Pentru mine si ai mei. Imi doresc un an ca o luna plina – intens ca o furtuna de vara.

Zambet si  tarie pentru toate provocarile ce vor veni. Recunostinta si multumire pentru ceea ce este si pentru ceea ce lipseste.  

Sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Sa fac ceea ce spun. Sa nu ma las intimidata. Sa las in urma ceea ce nu foloseste. Sa incetinesc  ritmul si sa nu uit de sufletul meu.

Sa iert mai mult. Sa uit mai des. Sa nu mai pierd oameni. Sa-i pastrez aproape pe cei care conteaza.

Imi doresc  prietenie. Respect. Fair-play. Rabdare. Bucurie. Sa traiesc simplu.

Imi doresc  sa ajung in Grecia. Sa revad Clujul. Sa vad Fagarasul. Bujorii de Macin. Maramuresul. Marea de la Folk You. Poate Apusenii. Poate Dobrogea. Poate Cazanele Dunarii.

Sa nu renunt. Sa iubesc. Sa fiu eu.

Si mai vreau….1000 lucruri, pe care din discretie sau din superstitie, le pastrez pentru mine.

Sa inceapa ! Atata incredere si determinare n-am mai avut de mult. Si sa ne fie 2016 anul pe care nu il vom uita !
(sursa foto)

despre 2015 si lecțiile sale

Sunt ani de neuitat. Și ani de uitat definitiv. Bate vînt de sfîrșit de an, se aude zvon de Crăciun, se pregătesc cuvinte meșteșugite, se afișează zîmbete largi, de Sărbatori…

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu simplu, sincer, incomod. Dar, de bun simț și necesar, căci în oglindă e alt om și uneori nu ne mai recunoaștem. 

2015. Un an cît o viață. Un an cît un munte pe umeri de Atlas. Un an capricios ca o femeie frumoasă. Un an cît un drum fără sfîrșit, fără cale de-ntoarcere. Sunt omul care mai crede în oameni. Pînă la capăt și înapoi. Cu resurse infinite de naivitate și optimism. Pentru care o vorbă cîntărește cît un jurămînt. Iar o promisiune calcată, cît o moarte.

2015 a fost un an copleșitor. Lumină și întuneric. Un an al contrastelor. O luptă continuă între bine și rău, între ce se cade și ce ne dorim, o ispită și o renunțare. 2015 a stat sub semnul drumurilor. Drumuri întortocheate, drumuri de munte prin viscol și zăpadă neîncepută, drumuri de mare cu zîmbet la fereastră și muzică bună ca o zbatere de aripă frîntă, înainte de vreme, drumuri în nisip, șterse de valuri furioase sub țipăt de pescăruși. Drumuri încheiate brusc, fără preaviz și uitînd de promisiuni niciodată împlinite. Drumuri abia desenate, timid, în nopți luate cu-mprumut, cînd nici tăcerea nu-i de-ajuns, nici vorbele nu-și mai au rost, căci cine ești tu și cine sunt eu? Ce simte și nu spune? Unde e curajul ? Ce e dincolo de conveniență?

Camino de Santiago, atît ar fi de-ajuns să spun despre 2015. Am ars pînă la capăt, dincolo de orice teamă, cu credința că nimic rau nu mi se poate întîmpla…am pierdut prieteni și oameni dragi, am ars punți pe care le credeam întinse pînă la sfîrșit. Am aflat cît doare dezamagirea și cît de amar e să scrii dragostea pe nisip. Am învățat că dragostea nu e monedă de schimb. Am învățat să spun “rămas bun” privind drept în ochi care mint și să strîng amical o mînă care n-a fost niciodată a mea. Am învățat să spun ”te iubesc”, fără să aștept nimic în schimb. Să zîmbesc senin, mai ales atunci cînd în piept se zbat lacrimi neșterse de anii care trec, oricum. Am crescut.

2015 a fost anul în care mi-am dorit tot. Iar “totul” a avut forme fascinante, aromă și gust, a lăsat urme adînci, o tristețe blondă, amintiri de nepovestit vreodată. A fost o primavară verde și crudă, a fost o vară cu valuri năucitoare, în care m-ai ținut de mînă, fără teamă, a fost o iarnă albă, la o cabană în munți, o toamnă apăsătoare și plînsă  în tăcere. Căci, poate, nu mai sunt cuvinte…

A fost un an bun. Un an crucial. După care, nimic nu va mai fi la fel. Nici eu, nici ei, nici noi. Un an care m-a învățat că nimeni nu e singur, dacă are un strop de credință. Un an pentru care sunt recunoscătoare – pentru lecții, pentru greu, pentru dragoste, pentru oameni, prezenți sau duși, pentru putere și sensibilitate, pentru zîmbet și lacrimă, pentru lună și soare, pentru fiecare răsărit și toată speranța cuprinsă în el…

Și după ce toate se vor fi trecut, rămîne o întrebare, pe care Miha mi-a adresat-o firesc, într-o sîmbătă fabuloasă cu cer senin, o întrebare la care, cu sinceră mirare, încă nu am raspuns……"și tu, tu, ce-ți dorești pentru tine?!"

Vine o zi...

E un timp pentru intrebari. Si vine o vreme pentru raspunsuri. Cand te gasesti tu cu tine, dezgolit de false impresii si vagi inchipuiri – mai pui o masca sau iti asumi autenticitatea, mai mergi o vreme in deriva sau stai drept, privind inainte, cu speranta sau realism.

Noiembrie e luna mea. Asa cum luna e a mea, uneori. Si mi-s dragi amandoua. Pana la lacrimi, mi-e draga viata…a mai trecut un an si tot nu am raspuns la intrebarea ”ce-ti doresti de ziua ta?” Imi doresc ce-mi doresc in fiecare zi, un zambet, o vorba buna, un cantec. Sanatate, pentru mine si ai mei. Liniste. Iertare. Iubire. Oamenii dragi mie aproape, pe covorul din sufragerie. Vise noi. Speranta. O dragoste mare. Un pic de soare. Si ceva senin…

Am avut in anul din urma, cam tot ce mi-am dorit. Universul a fost un bun ascultator al dorintelor mele, imposibile sau haotice J - ceea ce nu e neaparat un lucru bun. Am invatat astfel ca nu tot ce-ti doresti e ceea ce ai nevoie. Ce pare sau ce ne dorim sa fie si ce este, de fapt, sunt 2 lucruri total diferite, mai ales cand vine vorba de oameni. Ca zambetul se poate sterge intr-o secunda, lasand loc unei tristeti adanci. Am invatat ca lumea nu se invarte in jurul nostru, oricat orgoliu am avea in dotare. Ca singuratatea e uneori o binecuvantare, atata timp cat nu uitam ca bucuria vine din lucruri marunte si uneori de la oameni… 

Am trait anul acesta o viata intreaga, cu bune si grele. Agonie si extaz, bucurie si durere pana la cer si-napoi, intr-un vartej nesfarsit, pana la capatul lumii si-napoi…si totusi, sunt vie. Am o inima care inca bate si simte. Sperante. Iubire. Iertare.

Fiti langa mine, atat cat se poate. Cand si daca se poate. Pentru ca daca sunt astazi, asa buna si rea,  sunt pentru ca si voi faceti parte din viata mea, fiecare cu o poveste si un loc, altfel. Si e nevoie de atat de putin, sa fim fericiti… Iar pentru asta, sunt recunoscatoare si va multumesc! 

Scrisoare unui suflet pierdut

Suflete, te-ntorci acasa !

Asa ti-am spus odata, demult, intr-o zi de vara pustie. Suflet gol, nebun de dor.

Te privesc tacut, intr-o oglinda ingalbenita de vreme, cu rama de lemn roasa pe alocuri de carii flamande. Nu mai stiu unde esti sau de ce-ai lasat in urma o usa deschisa. Nu am mai stat de vorba demult. Ca 2 batrani garboviti, asezati pe cioate de lemn, intr-o ograda imaginata, la umbra teiului  ce-si scutura arome de toamna venita prea devreme. In tihna.

Ce mai faci ?

Nu-mi raspunde, ai ochii tristi si ma privesti absent, de parca nu-mi mai apartii, privire ratacita, de sfarsit de lume. Dincolo de negura, banuiesc nespusa o poveste si multe lacrimi necurse. Hmm, ce mult timp a trecut. Iti amintesti, cand ne-am cunoscut, cat freamat si neastampar, cata bucurie si pofta de viata. In bratele tale, incapea o lume intreaga. Toata speranta, zambetul intreg, caldura pentru doi. In fiece cotlon, o emotie, pitita sub gesturi delicate, de o precizie cautata.  

Ma-ntreb ce-o fi cu tine. Unde te-ai ratacit? Ce ti-au facut ? De ce nu mai zambesti ? Nu mai ajung la tine, nici cand te tin in palmele reci. Stai drept, lucid si ingandurat. Un pas, inca unul, cauti o cale sa te strecori pe furis, intr-un loc care nu te mai incape si nu-ti mai apartine de mult, prea stramt si prea intunecos. Ne masuram indelung, in aceeasi oglinda ingalbenita, tacerea asta nebuna, de o parte si de alta a haului dintre noi, ce poarta nume de viata.

Suflete, nu te mai intoarce !

Nu stiu cine esti sau de ce. Ce vrei sau de ce. Nu te-ntreb, nu ma-ntreb. 2 straini, pana la sfarsit

Camino de Santiago - Drumul spre tine - Povestea mea

Pentru unii, drumul către sine înseamnă o rugăciune, o carte, o încercare sau o privire a celui iubit. Pentru alţii, calea către propriul eu este chiar drumul. Camino de Santiago este un drum de pelerinaj de peste 1000 ani, fiind al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma, drum pe care au pășit regi, împărați și părinți ai bisericii, precum Francisc de Assisi, principele Felipe, moștenitorul tronului Spaniei, actorii Anthony Quinn și Shirley Mclaine, scriitorul brazilian Paulo Coelho. În zilele noastre, zeci de mii de pelerine străbat acest drum, cu credință, interes si dorință de autodepășire.

Camino de Santiago este o Cale foarte vie întreţinută de trăirile, povestile şi amintirile fiecărui loc şi ale fiecărei persoane care a fost sau care va veni. Aici există continuitate și o curgere a timpului specială. Pe Camino amănuntele sunt mult mai importante decât în viaţa obişnuită, totul se amplifică, totul se limpezeşte şi te trezeşti în faţa ta.  Drumul acesta  este o întâlnire cu tine şi cu trecutul tău care te însoţeşte la tot pasul, devine astfel un drum în memorie, după care nimic nu mai poate fi la fel. 

Mărturisesc cu modestie că sunt unul dintre acești pelerini. Care au parcurs 750 kilometri pe jos, cu emoție, cu credintă, cu sperantă. Cu gîndul că voi găsi liniștea, pacea cu sufletul meu. Un om simplu, care iubește oamenii. Care iși dorește să vadă lumea. Să cunoască, prin orice mijloc. Să schimbe ceva în universul propriu. Să lase ceva în urma trecerii sale.

Astfel, s-a născut o poveste. O poveste nu despre mine, omul cu o experiență de viață altfel, ci despre drumul sinuos și aspru către sufletul nostru, către împăcare, către iertare. Un mod de a descoperi că dragostea poate fi Calea. O poveste despre oameni și poveștile lor. O poveste care răspunde la întrebarea “de ce eu?!” 

Cartea se numește “Drumul spre tine” și a apărut în luna septembrie la Editura Cetatea Doamnei Piatra Neamț. Ea va fi disponibilă la vînzare la Libraria Cetatea Doamnei din Piatra Neamț; pentru cei care nu sunt din Piatra Neamț, cartea se livrează doritorilor, prin curier/poștă, în urma unei comenzi transmise prin email (gianina.paun@gmail.com) sau comentariu pe acest blog.

Tedx BACAU 2015 - Human Nature

Asa cum stim, prima data e de tinut minte, intr-un fel sau altul J. Pentru mine, prima data la Tedx a fost memorabila, la superlativ. Mult asteptata editie Tedx de la Bacau a venit intr-o zi de nastere a prietenei mele, Flori si in compania unei femei fascinante, Mihaela, dupa o zi inedita, desi contra cronometru. La 13.45, trecute fix, am ajuns, in sfarsit la Centrul de Afaceri si expozitii, lume multa, lumina si un freamat placut domneste pe holurile elegante..

Tedx Bacau incepe in 5 minute…noi tropaim de emotie si nerabdare in sala, ca niste copii. Voluntarii alearga intr-o parte sau in alta, se asaza microfoane, camera de luat vederi, flash-uri, cate un selfie pe ici pe colo, muulti tineri, zumzet, se inchid si se deschid usi. 4, 3, 2, 1….Incepe !

O seara magica incepe cu o poveste. Suntem suma povestilor pe care le traim sau le ascultam. Alexandru Glod spune si ne indeamna sa credem si sa spunem povesti. Pentru ca si altii s-ar putea sa treaca prin ce trecem noi, pentru o poveste adduce si empatie, incredere, speranta…

Mircea Serediuc spune ca oamenii se desavaresc prin iubire. Cresc, se transforma, se daruiesc prin iubire, indiferent ca e vorba de iubirea fata de natura, fata de oameni, fata de sine. Zambiti si faceti voluntariat, daruiti zambet si o vorba buna, faceti ce aveti de facut, caci nimeni nu va face asta in locul vostru.

Performanta. Determinare. Organizare. Andrei Rosu. Fiecare zi este o miniatura a vietii. Asa ca alege obiective mari, concentreaza-te pe ceea ce vrei sa obtii, inventariaza-ti obiectivele si schimba agenda, fa un pic de ordine si vei avea timp pentru toate. Mai ales daca te trezesti de dimineata…

Magitot. Magie si charisma, hohote de ras si multa energie.

Alexandra Marcu, tinerete, tenacitate si profunzime…ne spune ca muntii nu pot fi cuceriti. Vorbeste limpede, cu maturitate, despre munti si vulcani, piscuri atinse impreuna cu tatal sau. Un sfat de tinut minte, fii eroul copilului tau…

Timotei Rad, de profesie calator cu autostopul J. Limitele nu exista decat pentru cei ce cred in ele. O poveste aproape incredibila, 200000 km si o lume intreaga, pentru ca a calatori inseamna si a iubi.

Cristiana Stancu. Dincolo de imagine, exista un om, sensibilitate si delicatete. Blandetea artistului ce picteaza icoane. Puterea omului care stie ca  lupta este doar cu tine, cu limitele pe care trebuie sa le depasesti. Cand stii cine esti, stii ca poti face orice. Doar ai incredere!

Adrian Colibaba, medic, ne spune simplu, cat e de important sa oferim, ajutorul potrivit, la momentul potrivit. Pentru ca timpul are alta valoare pentru fiecare din noi, pentru fiecare situatie in care ne aflam.

Stefan Marius, mentalist. Pasiune, antrenament, prestidigitatie, in mai putine cuvinte, trucurile nu au varsta.

Eliza Nitescu si o metafora – viata ca un colier de perle, false sau veritabile. Cat de mult iti doresti un anume lucru ? La ce esti pregatit sa renunti pentru a obtine acel ceva? Cat valoreaza ceea ce faci, pentru tine, pentru altii ? Cat pretuiesti, ceea ce ai, aici si acum?

George Balta, campionul pentru care nu exista trebuie. Pentru care exista vreau sau nu vreau. Care ne indeamna sa apreciem viata si frumusetea ei, sa ne bucuram de fiecare lucru, oricat de neinsemnat ar fi...

Vali Racila incheie o seara de o intensitate aparte. Cu muzica, pentru ca e limbajul universal, care ajunge in fiecare suflet, cu vorbe calde si umor fin, o chitara de tabla si o inima maaare!

Ce este pana la urma natura umana? Cine suntem noi, cum credem, cum simtim si cum actionam? Care sunt limitele noastre, si cum le putem depasi?

Intr-un fel sau altul, vorbitorii au amintit de parinti, de rolul lor in devenirea fiecaruia, cu emotie, cu recunostinta, cu dragoste, cu o intamplare haioasa sau cu o lacrima in coltul ochilor, pentru mama sau pentru tata. Am ras si am plans, alaturi de povestile lor, care pot fi sau sunt si ale noastre. Am apreciat simplitatea, naturaletea, autenticul. Intensitatea emotiilor, alaturi de oameni frumosi in sensul cel mai curat al acestui cuvant.

Exercitii simple, spune celui de langa tine ca stii prin ce trece; spune “te iubesc”, daca asta simti, fara ezitare;  fixeaza-ti in agenda un obiectiv si tine-te de el…

Mi-am luat acasa cateva sfaturi, idei pentru zilele care vin. Pentru ca sunt perioade in care, oricat de greu mi-ar fi, se intampla ceva si intra in viata mea acei oameni si acele intamplari care imi aduc aminte ca am voie si trebuie sa fiu eu, sa nu renunt, sa visez inalt si departe, pentru ca lucruri minunate se pot intampla…

Nu stiu cate nopti nedormite, cat efort sau stres, cata munca sau cate cearcane stau in spatele organizarii unui astfel de eveniment, pentru ca voluntarii inca zambeau, desi pareau ca plutesc, la final.  Dar stiu ca efortul lor a fost rasplatit de bucuria celor din sala, de ropotele de aplauze, de spectatorii ovationand in picioare, atunci cand Cortina s-a lasat peste atatea povesti de tinut minte.

Asa ca eu, un simplu spectator, ma inclin si spun: Multumesc tuturor, pentru inspiratie, pentru speranta, pentru bucuria de a fi ! Jos palaria !

Aventura in Bucegi - calatorie finala bronz

Pe principiul “nici o aventura fara emotii”, excursia de calificare a finalistilor de bronz de la Be Great Bacau a inceput cu aventuri cam cu vreo 2 saptamani inainte…data, traseu, cine cu cine pleaca, daca pleaca…intrebari fara raspuns :). Si totusi, daca exista vointa, Universul se aliniaza, cursurile se tin atunci cand trebuie, fie si la urgenta, iar plecarea e vineri dupa amiaza, chiar daca Gianina intarzie (e 25 ale lunii, declaratiile trebuie depuse, site-ul Ministerului de Finante nu merge, internetul a picat, toate semafoarele-s rosii etc). Ploaia e cu noi, nici nu se poate altfel, suntem pregatiti pentru orice – ne imbarcam in masina, 4 tineri si 1 adult (responsabil). Ora 19.00, pfuii, se-ntuneca devreme, incepem cu o cafea si cu o mare aglomeratie in trafic. Oituzul e la locul lui, mai intunecat si mai pustiu ca niciodata. Muzica avem, boxe avem, veselie, Alex vrea filme de groaza…pentru asta, le promit o excursie in Ceahlau, pe luna plina, la lumina frontalelor. Ajungem la Busteni, e noapte si ploua, pensiunea e primitoare, primesc o camera imensa si nu visez decat somn, n-am mai dormit calumea…oare de cand ?! Copiii pun muzica…se pregatesc sufleteste pentru maine, cand vine Vali, evaluatorul nostru, care e déjà imbracat intr-o aura mai speciala.

Ziua 1 e o sambata cu speranta de vreme buna si cer senin. Incepe in gara, asteptand trenul de Brasov si celalalt grup, venind de la Azuga. Vali apare senin si calm, relaxat si dornic sa cunoasca tinerii – care zumzaie in cabana, pregatind, impachetand, reimpachetand, mai pune o oala, sa fie pentru gatit, mai pune si-un polar, daca e frig, mai pune o pelerina, ce sa faci cu foita asta?! A inceput sa ploua….buun, asa, dupa cum stim din Ceahlau,ploaia trece, aventura ramane. Deci, scoateti obiectele alea lucioase, gen busola, harta, notite, etc, sa vedem ce facem, azi maine. Copiii si-au facut temele. Cunosc traseele, marcajele, ce au voie sa faca si ce nu. Cu telefoanele alea sa vedem ce facem. Stabilim punctele de check-point. Ora de intalnire. Imi bate inima in piept, dar ei, cum or fi?! Un zambet si o nerabdare, cu totii, ce bine e sa fii tanar! Pleaca prima echipa, Alex, Vlad, Alexandra si Elisa….la 15 min pleaca si a doua, Codrin, Smaranda, Nico, Alin, Razvan si Catalin. Hai si noi ! E prima mea experienta ca Supraveghetor, de-adevaratelea, am un singur tel, sa stau cu ochii pe ei :). Ma tempereaza Vali, mai asteptam, supravegherea va fi la distanta, grupurile trebuie sa fie autonome. Buuun, ce faini oameni is ardelenii astia, asa asezati, de parca timpul arc urge altfel dincolo de Carpati.

V-am spus ca ploua? Adica…sunt atatea feluri de ploaie….dar aia cu picuri marunti si incapatanati, de care n-ai cum sa scapi, rece si sacaitoare, mai ales la munte este…unica. Drum lejer, povesti de viata, experiente de tinut minte, speranta ca schimbarea in bine exista si la noi – asta transmite Vali.  Ajungem la check-point. O pisica, o cafea, niste turisti cu rucsacuri de scoala si sticle golite pe jumate, la ora 10…Copiii aduna povesti de la turisti, determinate sa-si atinga obiectivele. Cineva, acasa, cred ca e cu gandul la ei, isi face griji si regret ca nu e aici, cu ei, sa-I vada cum au crescut :)

Mai urcam, mai vorbim, ne mai murdarim…ploaia e cu noi, in diverse cantitati. Alt check-point. Bucuria li se citeste in ochi, nu se lasa ei asa usor. Rucsacul e greu, traseul accesibil, ajungem pe coasta Dihamului, iesim din padure si din ceata si cerurile ni se dechid – un soare ascutit pe Acele Morarului, un puzzle de nori cenusii si o fereastra de senin ne lasa fara multe cuvinte, doar onomatopee. E atat de frumos.

Ne cazam, dormim, facem un alt traseu, fiecare dupa dorinta…se lasa ceata deasa peste Diham. Se spune ca foamea e cel mai bun bucatar – astfel incat incepe operatiunea “paste cu ton”, mancarea calda pe care tinerii trebuie sa o pregateasca. Pe balcon, Alex e paznicul oalelor cu paste. Fetele prepara sosul. Noi, in camera mare, ne prapadim de ras, glumele zboara dintr-o parte in alta, ca in tenis. Sunt gata pastele. E gata si butelia de la primus. E gata irosita sic ea de-a doua butelie (prietenii stiu de ce J ) sa ca cea de-a doua echipa se va descurca, apeland la improvizatie. Succes total, pastele excelente, nici supraveghetorul nici evaluatorul nu au suferit de foame – ceva durere de burta de la prea mult ras :D. Ce mai urmeaza? Somn…dar nu, mafia si muuuulta ploaie !

Ziua 2. “Unde sa pleci pe ploaia asta?” “Hai ca nu ploua mai tare ca in Ceahlau!” Ce noroc au avut copiii astia de pre-aventura din august :). Nimic nu-i mai sperie. De dimineata, trezirea, impachetatul, dupa ce Catalin ne prezinta un Lidl in miniatura in rucsacul lui, sunt uimita cate preturi stie omu asta :). Baie comuna pentru 8 oameni, ce fain e la cabana, unii viseaza la baie cu spuma si masaj… Ultimele fotografii, studiu pe harta si plecam, pe langa umezeala, avem si ceata deasa – ei pleaca inainte, noi dupa ei, nu inainte sa se intalneasca Vali cu dealul lui :). Traseul e usor mai provocator, pantele mai abrupte, mult pietris si muuult noroi, pantalonii tre sa aiba pete musai. Check point, ploaia se inteteste, Vlad vede urme de urs, ne regrupam, mai stam de vorba cu totii, schimbam impresii. Starea de spirit e buna, dar parca e prea multa ploaie. Alt check point, o sageata ascutita si acum stim cine e Alin si cine e Razvan, putem sa-I deosebim :). Un selfie si poza de grup, ce frumosi sunt !

Busteni e urmatoarea destinatie – facem discutia finala, tot pe ploaie, se impart carnetele de progres, felicitarile si imbratisarile de ramas bun. Zambesc cu drag, sunt asa tineri si inocenti. Mi-as dori sa iau de la ei entuziasmul si puritatea lor. Sunt obositi cu totii, dar glumesc mereu, fac haz de necaz si isi doresc sa revina pe munte – ceea ce spune totul. Nu renunta cand dau de greu, lucreaza in echipa cand e nevoie, sunt atenti la nevoile celui de langa ei si mai ales, pastreaza acele momente unice, pe care le numim amintiri. Sa va fie de bine Calatoria finala ! Sunt mandra de voi si va felicit, pentru fiecare pas inainte, prin noroi, pentru fiecare zambet, in ciuda ploii, pentru fiecare victorie, in lupta cu voi si confortul de fiecare zi !

Aventura din Ceahlau

 Dupa o vara incarcata, in care am tot strans dor de munte, m-am hotarat sa fug in Ceahlau, cautand liniste, are curat si energia aceea inexplicabila pe care doar acest munte mi le daruieste cu generozitate, de fiecare data. Dar, planul s-a schimbat in ultimul moment, dupa un telefon si propunerea de a merge cu “copiii” lui Dragos  in calatoria de antrenament in cadrul Programului Award. Mai bine, se anunta un traseu provocator, cu o portiune pe care nu o cunosteam. Exista plecare simpla, fara ceva dureri de cap, fara indoaieli, fara emotii, fara ceva agitatie ? Nuuu, ca altfel n-am fi noi si prea ne-am plictisi :)

 De Ziua Marinei, pe un cer senin si o caldura inabusitoare (vezi cursurile teoretice despre meteo), cu voie buna si entuziasm, am purces catre Durau, statiunea tineretilor noastre (ale mele, ca unii is inca tineri :), campingul unde o data pe an se Bate Toaca. Ne astepta o furtuna de vara neagra si furioasa, care ne-a ingaduit sa intindem corturile si sa facem cunostinta – dupa care s-a dezlantuit, amenintand sa ne transforme bietele corturi in locuinte lacustre – pe langa apa curenta(a se citi curgatoare) din fata cortului, baietii din cortul vecin aveau un lac, o pereche de bocanci plini, un cort cu fereastra catre cer si prelata lipsa.

 Dar, apa trece, corturile raman, asa ca hai sa vedem ce putem face cu hartile, busolele si toate ustensilele astea lucioase pe care le-am carat cu noi – ne adunam curiosi in jurul lui Dragos, care asaza harti lucioase, noi, colorate, explica, masoara, povesteste ce zi faina va fi maine si cum vom incerca sa biruim Ceahlau si limitele din noi. Hmmm, suna bine dar, ne asteapta Florin Sava la sediul Parcului National Ceahlau, sa ne spuna o poveste, sa ne initieze in tainele celui mai drag munte. Ne asezam cuminti pe fotolii, pe jos, fascinati de zambetul primitor si vocea calda a lui Florin – om care transmite dragoste de munte si respect pentru natura prin tot ceea ce spune si face – si privim minute in sir un film despre Ceahlau, istorie si prezent, permanenta si spiritualitate. Multumim Parcului National Ceahlau si celor de aici care ne sprijina mereu in actiunile noastre si ne ajuta sa fim mai aproape de natura si de frumos. Noaptea se lasa rece si umeda, aerul e taios, cum numai la munte e, oboseala si foamea isi fac simtite prezenta – lemnele sunt ude, focul nu prea vrea sa se aprinda, gratarul asta e deosebit de altele, mmm, parca nici micii nu-s asa cum ii stiam, noroc cu salata asta cu marar si cu tot ce am gasit prin pungi. Hai, lasati stelele in pace, noapte buna, ca mine la 8 fara un sfert, cu rucsacii in spate plecam in aventura…

 Da’ de unde….e nunta la Vanatorul, canta muzica populara de mama focului, asa ne imbogatim cultura muzicala, dimineata la 6 suna ceasu, sa facem rucsacul, ce mai luam cu noi, hmm, dar ce mancam ca parca nu ne-am saturat aseara… as zice ca merge si o cafea, hai in Durau, hai inapoi, hai o data cu aventura aia, ca imediat se ridica ceata si iese soarele!

 Durau – Fantanele – La morminte- Caciula Dorobantului – Panaghia – Cabana Dochia este prima parte a traseului, marcaj banda rosie, diferenta de nivel 1070 m, lungime 7.3 km, timp de parcurs 3h 30 min, dificultate medie. Cu obiectivele stabilite, cu ceva energie si entuziasm, cele 2 grupuri merg in pas alert si bifeaza punctele de check in fara problem, pauze de fotografie, de relaxare, de ascultat pietrele si de meditat cu ochii inchisi si zambete deschise. Foamea si norii cumulus amenintatori sunt o motivatie suficienta pentru a grabi pasul, pe ultima portiune.
Zambim, la vederea mesajelor desenate in praful drumului, ce frumos gandesc copiii acestia…! La cabana, mare aglomeratie mare, comanda 35, 42, 45, 47, ciorbe si cartofi prajiti si ce pofta de mancare !!  Si ce posete colorate si ce balerini cu imprimeuri leopard vedem peste tot, copii si mamici, tineri si batrani, echipati cu rucsacuri sau cu sacose de plastic, toti sunt cuprinsi de febra muntelui…care lasa urme de pet-uri si doze de bere pe toate traseele…

 Ne vedem scurt cu prietenii de la Iacomi, ne amuzam putin de ziua plina de azi si plecam hotarati sa dam piept cu norii, cu ploaia, cu vantul si cu oricine ne-ar sta impotriva – hmm, la somn nu ne-am gandit :) - Peisaje impresionante de jur imprejur, cateva picaturi de ploaie, un traseu nou pentru mine;

 Cabana Dochia – Piatra Lacrimata – Polita cu Arinis - Cascada Duruitoarea – Poiana Viezuri – Durau, marcaj cruce rosie, diferenta de nivel 1020 m, lungime 6.5 km, 3h 30 min – un traseu provocator, neasteptat de salbatic si cu putini turisti, cu ceva ploaie, inconjurati de tunete dar zambind si bucurandu-ne de munte si de cei de langa noi; pelerinele au fost puse la grea incercare, Cascada am regasit-o mai frumoasa ca nicioadata, dupa ani si ani.

 La ultimul popas, am schimbat cateva impresii…unii doreau chiar sa se intoarca, sa urce pe Toaca, altii, mai realisti, isi doreau un cort fara vedere directa la stele, sau macar cu prelata, pentru urmatoarea iesire – caci, peste toate, ne pregatim pentru urmatoarea plecare la munte, nu ? Cu tot ce ne trebuie, da, chiar si cu acel izopren :) !

 Obositi, dar zambind, cei 10 tineri ne-au inconjurat si ne-au imprumutat din energia si emotia lor, poate fara sa-si dea seama – m-am bucurat sa le fiu aproape, sa-i vad cum isi depasesc limita de confort, cum se straduie si nu renunta, nici un moment, dornici sa ajunga pana la capat, in ciuda ploii, a noptii, a lipsei de experienta, a greului. Le-as spune ca sunt mandra de ei si de felul cum au facut fata traseului de ieri. Ca sunt convinsa ca pot mai mult. Chiar daca astazi au ceva febra musculara, ceva oboseala, ceva bagaje de desfacut, ceva haine de uscat, ceva noroi in par. Maine vor zambi. Apoi poate isi vor dori sa cunoasca mai mult, din frumusetea muntelui, se vor intoarce, mai hotarati si mai siguri pe ei, cu increderea ca nimic nu le poate sta in cale, daca isi doresc suficient de mult…

Vara lui 2015

Iti mai aduci aminte de vara lui 2015 ?!

A fost o vara cum n-am mai trait vreodata. Cu aer de 2013, cand ne-am indragostit pe drumuri, fara sa ne cunoastem, cu dor de 2014, fragil si capricios, purtand pe umeri poveri inchipuite, croite stramb in lunile lungi de iarna. O vara nesfarsita, sub semnul drumului, al dorintei, al nevoii de apropiere. O vara torida, ce n-a lasat loc de ezitare. De speranta. Cu praf pe bocanci, peisaje de vis, inima usoara si curata de copil;

Cand cu totii ne-am transformat in copii rebeli, in razboaie efemere cu apa din parau sau pietricele colorate. Iti amintesti hohotele de ras ? Bucuria de nesters din ochii senini ? Si melodiile repetate la nesfarsit, la radio, la Folk sau in inregistrari, poeziile la ceas de seara, fredonate cu incapatanarea gandului hoinar ca, poate, trecem peste… nisip pe coapse… marea innebunita cu valuri uriase, cu plaje pustii sau intesate de oameni si corturi, unde stingheri, stau un el si o ea, el trist, rezemat de piciorul subtire, ea privind departe sub suvite roscate – impartasind o tristete sarata, tristetea mea, tristetea lor, tristetea noastra.

A fost o vara frumoasa, sub semnul stelelor si al viselor neimplinite, cu rasarituri in ceata si renuntari si reprosuri aparent fara sens. Cand s-au spart globuri de cristal si cioburi ne-au intrat in ochi. Cand am purtat pe tample rani. Si zambete ascunse sub pleoapele inchise. Cu furtuni ametitoare si uragane sufletesti. Cu seceta, in loc de caldura. Cu grindina, in loc de apa vie. Cu liniste si naucitoare prapastii, intre ganduri si suflete. Intensa. Unica. Ce nu se va mai repeta curand. Cand mi-a fost rau. Si mi-a fost bine. Si mi-a fost dor. Si am uitat. Si am iertat. Ca sa pot merge mai departe.

A fost acea vara, cand am pierdut emotia, dar am castigat sufletul…

Iti amintesti vara lui 2015?! Vara aceea, pe care n-o voi uita niciodata si pe care n-o vom putea spune nimanui…

Vara lui 2013 :)
Vara lui 2014 :)