despre 2015 si lecțiile sale

Sunt ani de neuitat. Și ani de uitat definitiv. Bate vînt de sfîrșit de an, se aude zvon de Crăciun, se pregătesc cuvinte meșteșugite, se afișează zîmbete largi, de Sărbatori…

Trag linie și adun, ca în fiecare an. E un exercițiu simplu, sincer, incomod. Dar, de bun simț și necesar, căci în oglindă e alt om și uneori nu ne mai recunoaștem. 

2015. Un an cît o viață. Un an cît un munte pe umeri de Atlas. Un an capricios ca o femeie frumoasă. Un an cît un drum fără sfîrșit, fără cale de-ntoarcere. Sunt omul care mai crede în oameni. Pînă la capăt și înapoi. Cu resurse infinite de naivitate și optimism. Pentru care o vorbă cîntărește cît un jurămînt. Iar o promisiune calcată, cît o moarte.

2015 a fost un an copleșitor. Lumină și întuneric. Un an al contrastelor. O luptă continuă între bine și rău, între ce se cade și ce ne dorim, o ispită și o renunțare. 2015 a stat sub semnul drumurilor. Drumuri întortocheate, drumuri de munte prin viscol și zăpadă neîncepută, drumuri de mare cu zîmbet la fereastră și muzică bună ca o zbatere de aripă frîntă, înainte de vreme, drumuri în nisip, șterse de valuri furioase sub țipăt de pescăruși. Drumuri încheiate brusc, fără preaviz și uitînd de promisiuni niciodată împlinite. Drumuri abia desenate, timid, în nopți luate cu-mprumut, cînd nici tăcerea nu-i de-ajuns, nici vorbele nu-și mai au rost, căci cine ești tu și cine sunt eu? Ce simte și nu spune? Unde e curajul ? Ce e dincolo de conveniență?

Camino de Santiago, atît ar fi de-ajuns să spun despre 2015. Am ars pînă la capăt, dincolo de orice teamă, cu credința că nimic rau nu mi se poate întîmpla…am pierdut prieteni și oameni dragi, am ars punți pe care le credeam întinse pînă la sfîrșit. Am aflat cît doare dezamagirea și cît de amar e să scrii dragostea pe nisip. Am învățat că dragostea nu e monedă de schimb. Am învățat să spun “rămas bun” privind drept în ochi care mint și să strîng amical o mînă care n-a fost niciodată a mea. Am învățat să spun ”te iubesc”, fără să aștept nimic în schimb. Să zîmbesc senin, mai ales atunci cînd în piept se zbat lacrimi neșterse de anii care trec, oricum. Am crescut.

2015 a fost anul în care mi-am dorit tot. Iar “totul” a avut forme fascinante, aromă și gust, a lăsat urme adînci, o tristețe blondă, amintiri de nepovestit vreodată. A fost o primavară verde și crudă, a fost o vară cu valuri năucitoare, în care m-ai ținut de mînă, fără teamă, a fost o iarnă albă, la o cabană în munți, o toamnă apăsătoare și plînsă  în tăcere. Căci, poate, nu mai sunt cuvinte…

A fost un an bun. Un an crucial. După care, nimic nu va mai fi la fel. Nici eu, nici ei, nici noi. Un an care m-a învățat că nimeni nu e singur, dacă are un strop de credință. Un an pentru care sunt recunoscătoare – pentru lecții, pentru greu, pentru dragoste, pentru oameni, prezenți sau duși, pentru putere și sensibilitate, pentru zîmbet și lacrimă, pentru lună și soare, pentru fiecare răsărit și toată speranța cuprinsă în el…

Și după ce toate se vor fi trecut, rămîne o întrebare, pe care Miha mi-a adresat-o firesc, într-o sîmbătă fabuloasă cu cer senin, o întrebare la care, cu sinceră mirare, încă nu am raspuns……"și tu, tu, ce-ți dorești pentru tine?!"