Pe Via Transilvanica - povestea merge mai departe

”Vă provoc astfel, dragii mei drumeți și mă alătur provocării noastre, să vă lăsați în voia drumului, cu credință și cu mirare. Să vă bucurați și să trăiți fiecare moment, autentic și deplin. Să nu vă uitați în urmă, decât cu inimă ușoară și fără regret. Să pășiți înainte, cu uimire întreagă, curiozitate nestăvilită și ochi de copil. Să luați greul și să îl decantați până la ultima picătură, cu încrederea că va ieși ceva bun, util și frumos de acolo.”

    Cu aceste gânduri am pornit la drumul cel de 9 zile împreună cu cei 5 tovarăși și prietenul meu bun, rucsacul de 15 kg. Cu încredere și cu o liniște incredibilă, fără griji și fără emoția că ar putea fi ceva în neregulă. De lipsa grijilor, am uitat până și piatra pe care să o car în rucsac, până la Crucea de Fier, metaforă a grijilor, poverilor, apăsărilor de om obișnuit în vremuri de pandemie. Cu credința statornică în grija Universului față de sufletele noastre – toate s-au așezat perfect, sincronizarea concediilor, traseul, vremea, mâna de ajutor dată de Ovidiu cu transportul, noi șase – am ezitat instinctiv în fața cifrei 4, intuiția îmi spunea că balanța e dezechilibrată rău. Am discutat, ne-am pus de acord cum mergem, cum vom ține cont de ritmul diferit și vom încerca să fim o echipă.
    

Traseul a fost ales după zilele libere și în acord cu dorința de a ajunge musai la Tășuleasa. Ghidul pus la dispoziție de ei este vital, la fel aplicația pentru telefon, track-urile, cazările recomandate sunt excelente. Nadia a muncit ceva la partea de rezervări, ținând cont de doleanțe, costuri, confort, distanța față de traseu, experințele de anul trecut când a mers cu copiii – am binecuvântat-o în gând în fiecare seară, la fiecare masă și parcă nu îndeajuns.

Au fost 8 zile de mers și 9 de toate, telefonul meu zice că ar fi vreo 200+ km, ghidul zice 161 km (ce știe el pe unde am orbecăit eu?!) – oricum, nu despre distanțe e vorba!
1.    Putna - Sucevița 17 km, 6 ore
2.    Sucevița - Vatra Moldovitei 21 km, 9 ore
3.    Vatra Moldovitei - Sadova 22 km, 8 ore
4.    Sadova - Pasul Mestecanis 21 km, 8 ore
5.    Pasul Mestecanis - Vatra Dornei, 20 km, 8 ore
6.    Vatra Dornei - Poiana Negrii 21 km, 8 ore
7.    Poiana Negrii - Lunca Ilvei 23 km, 9 ore
8.    Lunca Ilvei - Tasuleasa Social 18 km, 9 ore

Orice poveste care se respectă începe cu ceva oameni buni – în cazul nostru, popasul de la Mănăstirea Putna, în ziua hramului a însemnat să degustăm delicioasele bucate mânăstirești dar și să fim primii care punem ștampila pe credențialul românesc – carnetul de călător pe Via Transilvanica. Vinul de împărtășanie a fost și el bine primit, la primul popas de seară.

    Primele trei zile de traseu în Bucovina sunt un fel de probe inițiatice, la care ești supus dacă vrei să treci la nivelul următor – pante și păntuțe, codri seculari, cărări ce șerpuiesc către cer, drumuri forestiere înfundate de utilaje ce au săpat adânc în pieptul nămolos al pădurilor, tranșee acoperite cu flori vesele, deschideri la 360 grade ce îți fură privirea, gospodării aruncate pe spinări de dealuri ce desenează cărți poștale desprinse parcă din albumul bunicilor. Paleta de culori infinite îți farmecă sufletul și te ademenește într-o poveste cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene pe care îi căutăm, fără success – doar Octavia fredonează calm ”Bucovină plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori” acompaniată fiind la nesfârșit de cucul bucovinean degrabă cântător. Apar și indicatoarele de urși, semn că nu e cucul singura viețuitoare pe aici...numărând borne și încercând să descifrăm sensul desenelor, ajungem și la mănăstiri, loc de tihnă și popas pentru suflete apăsate și picioarele trudite. Un dangăt de clopot tulbură lumina aurie a apusului și umple văzduhul cu liniștea nopții, prevestind parcă o furtună pe care nu o așteptam.
    

Dezechilibrul își face loc și el între noi, ajutat parcă de bășicile din talpă și dorința de a merge mai repede sau mai bine a celor mai bine pregătiți dintre noi – distanța dintre noi se mărește, lipsește contactul vizual, pauzele sunt de durată, dar crispate, înaintăm încet, fiecare în lumea lui. Îmi amintesc că drumul nu e despre ceilalți, cât despre tine – nu e team-building, ci regăsire, introspecție, căutare și întrebări – așa că sper, fac haz, tac, merg, iarăși sper, că fiecare ne vom găsi locul, liniștea, răspunsurile după care tânjim.

    Am lângă mine două tăceri – una așezată, una proaspătă - și revin la ele, când tăcerea mea urlă a nedreptate - sunt un punct fix, lângă care mă simt în siguranță, departe de tumultul unei liniști pe care ceilalți o strigă, dar nu există. Nu înțeleg și pace – gravităm fiecare în jurul celuilalt, ne mână motivații diferite și emoții pe care nu le acceptăm, negând evidența. Joci la ruletă, ceri ajutorul, suni un prieten...prietene, dacă îți spun că mă doare ceea ce tu faci, senin și cu nonșalanță, de ce continui oare? Fără răspuns și fără să câștigi, aduni pierderile, fie ele și colaterale și mergi mai departe, căci nu, sfârșitul nu-i aici.

După nopțile frământate de nesomn, dimineața devreme la cafea, o prietenă îmi trimite poze oarecare – amintiri ce mă definesc și mă fac să zâmbesc. Și să cred, să pășesc mai departe, aici, acum, până la capăt, căci nu e cale de întoarcere și nici prietenii nu îi găsești pe toate drumurile.

            Via Transilvanica sau drumul care unește este un traseu de aproximativ 1.200 de kilometri de la Putna la Drobeta Turnu‑Severin. Proiect al organizației Tășuleasa Social, acest traseu poate fi parcurs după voia călătorului, fie pe etape, fie în întregime, pe jos, cu bicicleta, sau chiar și călare.
Via Transilvanica este un drum viu, în formare, care se definește și crește în fiecare zi. Un drum fără oameni e un pustiu frumos desenat pe o hartă. E drumul acesta asemenea  sufletului românesc, cald și iute, adânc și îmbietor la taclale, încărcat de istorie și povești nespuse.  Fără poveşti care să dea un sens vieții, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gândului şi al speranţei. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Totodată, mergând la pas și explorând, traseul devine un drum inițiatic, te testează și te  îmbogățește, atât spiritual cât și cultural, prin fiecare experiență la care te deschizi, prin fiecare întâmplare care ți se oferă, prin fiecare poveste împărtășită de prietenii de drum, cei cu care ai venit sau cei cu care te întâlnești. Dincolo de turismul tradițional și clișeele cunoscute, Via Transilvanica te îndeamnă să dai piept cu România autentică, reală, să cunoști și să pășești printre oamenii locului, să guști bunătățile locului, să te bucuri de natura sălbatică începând din Obcinele Bucovinei până la Cazanele Dunării. Să trăiești simplu, aproape de începuturi, să cobori în tine și să urci în spirit, cu credință și mirare.

Nu mai știu în care zi, am conștientizat că nu am citit destul, nu mi-am descărcat hărțile și nici track-ul GPS (cam târziu, ce-i drept). Ghidul Via Transilvanica este o mică enciclopedie, în creștere și ea, care îți pune la îndemână tot ce ai putea avea nevoie și mult peste. În 2015, când am plecat pe Camino Francez, eram pregătită până în dinți – la primul semn, am uitat de toate și m-am lăsat în voia drumului. A funcționat și acum, să merg ”pe încredere”, însă nu recomand, mai ales dacă sunteți la distanță de ceilalți sau singur.

Zilele curg firesc, kilometrii se duc, bornele se adună în fotografiile mele din telefon, ochii îmi sunt neîndestulători pentru câtă frumusețe ni se așterne dinainte. Ospitalitatea bucovineană nu e atât de renumită cum ar merita, ciorba rădăuțeană a fost cea mai cerută mâncare seara, când ne adunăm în jurul mesei, obosiți și însetați. La Sadova, cei din față plusează cu niște km inutili, ratând pe moment cazarea. Poposim la Vatra Dornei și profit să îl sun pe Ionuț, să îl salut și să îi cer un sfat – ce bine e să ai prieteni peste tot!
 
   După Vatra Dornei, drumul se simplifică. Rucsacul a devenit una cu mine, pantele au dispărut, florile ne întâmpină pretutindeni, noroaiele nu se dau nici ele duse. Să povestești convingător despre frumusețea sălbatică a unor locuri atât de simple este ca și cum ai cere unui ateu să creadă în minuni – biserica din sat și dangătul clopotelor, cerul presărat cu nori capricioși de primăvară, verdele crud și pietrele pictate de pelerini, la picioarele bornelor, casele îngrijite și gospodarii pe care rar îi zărești, vântul zglobiu și soarele călduț - nu le poți gusta altfel decât pornind la drum. Sunt acolo, te așteaptă și pe tine, călătorule ce te îndoiești de tine și de forțele tale.

    O altă zi ne poartă pe drumuri de țară șerpuite, alungite peste dealuri golașe, înierbate și umezite de ploi și roua dimineții. Le străjuiesc semețele creste ale munților Rodnei și Călimanilor, cu căciulile de zăpadă pe frunte, privind trufaș către ”furnicile” ce trudesc fie la stână, fie la plug, fie mărșăluind soldățește prin colburile patriei. Abia aștept să îi cunosc pe cei care au avut atâta curaj și credință să înceapă un astfel de proiect – acum mulți ani, pe Camino, visam să cunosc România la pas, îndoindu-mă totuși de noi și de posibilitatea unui astfel de drum. Acum, la 6 ani distanță, niște Oameni au crezut în visul lor și l-au trasformat în realitate, pentru noi, cei mistuiți de arșița drumului și fascinația necunoscutului.
 

    Poiana lui Gălan e un loc unde trebuie să te oprești – auzisem noi ceva povești, însă Universul (sau oamenii ?)  ne-au așezat la lecția simplă și profunda despre ce înseamnă de fapt a dărui...la stână e doar fiica lui Gălan (sau Golan, cum îi spun orășenii), cu fata și cu bărbatul trebăluiesc și deretică, pregătind urcarea la deal a turmelor. Ne așezăm în foișor și fără să ne dăm seama bine ce se întâmplă, femeia scoate dintr-un ștergar o bucată de brânză aurie, o bucată de slană, o roșie zdravănă, lângă care așază o pâine pufoasă. Ceva turte cu brânză dulce. Apare și sticla cu pălincă, proaspătă de anu ăsta, parfumată și alunecoasă, nici măcar nu mai putem spune nu. Femeia, munteancă aprigă cu scuipat la furcă și ochi albaștri adânci, ageri  și scăpărând de bucuria oaspeților de departe.
”Mama mea așa îmi spunea, când aveam musafiri și o întrebam de ce le dă din ce aveam noi - mă băiată, dăruiește ce ai, că dar din dar se face Rai. De unde dai, Dumnezeu sporește și-ti dă pe altă parte! Iaca, noi oricum coborâm deseară în sat, luați și mâncați, că sunt destule bucate!”
    Mi se înmoaie inima și mi se umezesc ochii – speranța în umanitate merge mai departe, atâta vrem cât oameni de-ăștia încă există!
 

    Ne apropiem cumva de sfârșit. Deși Nadia ne tot spune că o să ne fie dor (și Doamne, ce bine știu, cât dor o să îmi fie de libertatea asta totală), suntem reci, distanțele ne-au ajuns și ne-au împărțit cumva nedrept și de neînțeles. Nu am să înțeleg niciodată cum poți lovi într-un om care e déjà jos sau cu mâinile întinse. Cu ce inimă poți călca nepăsător peste amintiri, emoții, încredere...cum adevărul tău e mai bun decât al celui ce și-a pus inima în palme și ți-a dăruit-o...cum poți folosi oamenii după nevoie sau context, convins fiind că nu, prietenii nu au nevoie de explicații, înțelegere sau o mână de ajutor...
 
    Monumentul Crucea de Fier a fost înălțat în cinstea drumeților de pe Via Transilvanica, aceștia pot să lase o piatră la baza monumentului, gest simbolic de renunțare la greutăți și păcate. Eu v-am spus, am plecat așa liniștită de acasă, fără piatră, însă undeva pe drum, am găsit o piatră zdrobită de cine știe ce greutăți și am luat-o cu mine. Ce metaforă mai bună puteam găsi oare, la acest sfârșit de drum? Am purtat-o și am lăsat-o acolo, căci drumuri mai sunt și am mare nevoie de o inimă ușoară.  

    Tășuleasa Social este o experiență în sine - voluntarii omniprezenți, umani, calzi, generoși, locul ce pare un colț de rai pe un picior de plai, bucatele gustoase (poate pentru că sunt gătite cu dragoste?), armonia și, peste toate, faptul că ”aici, adevărul e la el acasă”. Primirea caldă a lui Alin Ușeriu cu îmbrățișări și tradiționalul Csiki Sor. Echipa de medici aflată în vizită. Focul de tabără, primul pe anul acesta. Pădurea pedagocică și poveștile voluntarilor. Recunoștință infinită, pentru ceea ce faceți, cum faceți și cum alegeți să dăruiți...

    La final, trag linie și adun. Cântăresc atent, ce am avut și ce am pierdut. Ce iau acasă și ce las drumului. ”Să găsești pe drumul acesta și în tine și ce nu te gândești să cauți” – mi-a spus prietena mea, râzând. 

Mulțumesc, am găsit. Multă bucurie și o inimă ușoară. Multă tristețe și destule lacrimi amare. Credința că primim ceea ce ne folosește și lecțiile de care mai avem nevoie. Că suntem feriți de ceea ce ne dăunează. Ordine în gânduri și revelația oamenilor pe care i-am ținut aproape. O mare dezamăgire. Un pas mai departe. Căci ”drumul adevărat e mereu cel care stă înainte”.

Scrisoare sufletului meu

Suflete, te-ntorci acasă…aşa mi-ai spus odată demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

Au trecut ani de atunci. S-au dus oameni. S-au șters urme și au crescut speranțe.

Spuneam, înainte să plec, că pentru a fi vulnerabil e nevoie de curaj și asumare -  la fel, dacă vorbim de sinceritate, față de noi sau față de cei de lângă noi. 

Să găsești pe drumul acesta și în tine și ce nu te gândești să cauți – mi-a spus prietena mea, râzând (vreun urs, m-am gândit eu, căci teama de animalele sălbatice era și ea prezentă).

Să fii atentă și să scrii, mi-a spus o altă prietenă.

Să scriu – mai greu decât să merg pe jos, ăia 200 km sau câți vor fi fost. Pietre de moară, dizolvate în cerneală și așternute blând pe o foaie goală și rece. O relatare obiectivă ar fi cuprins cele nouă capitole, cu descrieri clare și concise, curbe de nivel unduite, cifre exacte. Sau șase capitole, cu caracterizări de personaj, ca la compunerile de limba română. Nu avem, nu aici, nu acum.

Călătoria a început frumos, cu soare, veselie, încredere și o lecție de generozitate – deși nu arătam a pelerini, am primit de pomană de la Mănăstirea Putna, mâncare și vin. Ne-au prins bine, prima zi, primele încercări, primii pași. Fiecare în lumea lui, fiecare în ritmul lui. E dureros să fii spectator. Să vezi în oglindă ce simți. Ce simt ceilalți. Simt déjà că e mai complicat decât mi-aș fi putut imagina, înainte.

Aș scrie despre ziua 2, 3 și așa mai departe, însă ar însemna să mint -  deocamdată, e o masă amorfă de poteci, verzi sau înnămolite, șerpuite sau drepte, alungite sau urcând către zări, prin păduri stufoase sau dealuri pleșuve. Peste ele, noi. Un noian de gânduri sau nevoia de liniște strigată des și la fel de fluctuantă – ce liniște se face când poți sta de vorbă liniștit, la distanță! Zâmbesc des, râdem în hohote sau lăcrimăm pe furiș. Să nu deranjăm...

Unul din noi a făcut bășici în talpă, cumva – ceea ce adaugă un plus de adrenalină expediției noastre. Iaca și necunoscutul, dacă tot v-ați îndoit...necredincioșilor.

Să fiu atentă, la mine, la noi, la drum.

Dimineața devreme, cafeaua aburindă ne aduce împreună. Bagaje, întrebări, comparații – un singur reper.

Pășesc singură și îmi amintesc fără voie de un alt drum – când inima îmi era ușoară și pașii grei – mă tot întreb cum am putut eu să merg 27 zile, singură, atâta drum? Tristețe, acesta este numele zilei ăsteia. Cu nod în gât și lacrimi înnodate în bărbie, pășesc adând în noroiul cleios. Nu știi că numa-n lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi? Și cerul și drumul se limpezesc încet încet – în ciuda prognozei de 95% șanse de ploaie – cred, ”ca proștii”, cum aveam să aflu mai târziu, că Universul are grijă de noi și ne oferă, ce avem nevoie – posibil să intre aici și partea de confirmări, răspunsuri, lumină.

Am luat cu mine la drum nesăbuința, pragmatismul, tinerețea, delicatețea și echilibrul. Un om pentru suflet, unul pentru minte, unul pentru bucurie, unul pentru căldură, altul pentru a nu mă pierde în pustiu...

Nesăbuința a ascuns totul în ceață, spulberând orice urmă de încredere, după care, a mai adăugat un plasture pe suflet. Sec. Dar bun la nevoie. Pragmatismul a împrăștiat ultimele rămășițe de căldură, lăsând loc unui mare gol, de neînțeles. Tinerețea a păstrat zâmbetul neatins și l-a dus până la capăt, înfloritor. Delicatețea mi-a adus aminte că prezentul e tot ce avem și am face bine să ne bucurăm de el, atât cum e, atât cât e... Echilibrul e încă pe drum și trudește să pună în balanță ce e trist și ce e rău.

Cumva, mă simt prinsă într-o capcană – din care nu pot ieși decât mergând și săpând, mai adânc. Până la prăsele, căci ce valoare are o jumătate de adevăr, sau o jumătate de mărturisire?

Prietene, dacă îți spun că mă doare ceea ce faci tu, de ce continui la fel, ce demoni te mână și mai ales, care e scopul? Poate nu suntem atât de prieteni, poate nu ești așa cum te-am cunoscut sau cum te arată vorbele, poate că un om care nu crede în prietenie, nu poate dărui decât ceea ce conține. Și atunci, la ce bun?

Adevărata lecție de forță nu e mersul în pas vioi, primul, depășind recorduri sau bifând zi după zi, într-o falsă competiție. Să pășești pe carne vie, zi de zi, pas cu pas, până la capătul drumului, atunci când picioarele sângeră, iar corpul vrea să renunțe – fără orgoliu sau aroganță, simplu, după suflet. Căci provocarea e să trăiești între oameni, nu departe de ei. Să reușești împreună cu ceilalți, nu singur, înaintea tuturor.

Să fii lumină, chiar când te înconjură întunericul.

Să fii liniște, indiferent dacă râzi sau plângi în hohote.

Via Transilvanica - per aspera ad astra

Motto ′′Drumul nu se parcurge, se trăiește′′

Fiecare drum începe cu un pas. Indiferent că e drumul până la magazinul din colț, până la locul de muncă sau până la capătul călătoriei tale. 

Un pas. Atât mă desparte de începutul unei noi călătorii. 

Și, tocmai când credeam că toate sunt  așezate, limpezi, pregătite pentru o nouă aventură, sunt întrebată simplu..."Dar tu, tu de ce pleci pe drumul acesta? Din nou?" Multe cuvinte se grăbesc să iasă, neavizat, într-o ordine aleatorie, sub formă de răspuns. 

"Mai gândește-te, îmi zice, nu te convingi nici măcar pe tine, dar pe alții..." 

Mă mai gândesc.

De ce pleacă oamenii la drum? Și nu chiar orice drum! Ci un drum cu rucsacul și cele trebuincioase în spate, drept casă, sute de kilometri la pas, renunțând de bună-voie și nesiliți de nimeni la minimum de confort. Alegând din nou greul, truda și obida, efortul și uzura, în locul unei drumeții ușurele și reconfortante, care să le aducă zâmbetul pe buze. 

De ce plec? 

De ce plecăm? 

Fiecare știe, în dreptul său. Știe oare? 

De ce acum? 

De ce nu singură?

De ce nu în doi? 

De ce noi? 

De ce nu? 

Scriam la sfârșitul celuilalt drum, că provocarea este să trăiești între oameni, nu departe de ei. Să ai liniște în mijlocul furtunii, nu izolat între patru pereți. Să fii pace în mijlocul războaielor celorlalți. Să fii lumină în întunericul înșelător. Să te întorci la drum atunci când în tine nu se mai zbat îndoieli și nu se mai zbuciumă neliniști. De data aceasta, nu mai e vorba despre mine și căutările mele, mi-am spus. Și cine să mă creadă? Căci mereu e vorba despre asta, despre tine și nu despre alții. Altfel, mereu altfel. 

Via Transilvanica. Drumul ce unește, sau calea către ceea ce purtăm în suflet, locuri, oameni și istorie. Pentru noi, 161 km la pas, cu rucsacul în spate și strictul necesar la purtător. Pelerini, drumeți sau turiști, nu știm încă. Totul e diferit, emoția însă...aceeași, mereu aceeași.

Nu mai plec singură. Nici nu mi-am mai dorit, nici nu am atâta curaj, cel puțin nu în România, unde siguranța unei femei singure pe coclauri e relativă, iar o astfel de vulnerabilitate nu e ușor de asumat. 

Suntem șase - un număr despre care nu știu nimic - nici mic, nici mare, nici rotund, nici ascuțit, nici întreg, nici jumătate, nici neutru, nici semnificativ. Suntem  prieteni, suntem diferiți și nu ne cunoaștem îndeajuns, dar niciodată nu e timpul pierdut. Iată o ocazie bună să aflăm cine suntem și cum putem deveni, împreună sau separat. 

Pentru mine, adevărata provocare a acestui drum o reprezintă ceilalți, cunoscuți și necunoscuți. Căci vrem nu vrem, trăim între oameni, oricât de independenți sau înstrăinați am fi, oricâte ziduri am construi și oricât de în siguranță ne-am simți în carapacea noastră atent construită în timp. 

Mergem des în grup. Muntele e parcă mai frumos și mai cald, când ai lângă tine oameni cu care să îi cunoști povestea și să croșetezi amintiri. Însă, uneori oamenii sunt prea mult sau prea mulți, iar atunci vine vremea să închizi ușa, să fereci ferestrele și să te depărtezi, să trăiești emoția intim, să pleci singur sau să cutreieri neștiut, pentru prețiosul timp cu tine. Pentru acele momente când ești și întrebare și răspuns, și acuzat și judecător, și vină și speranță, toate la un loc. 

În 10 km de drum îți pui ordine în viață și apoi o iei de la capăt, spuneam râzând odată. Ai timp, mult timp, să pui întrebări și să primești răspunsuri, să te cerți și sa te ierți, să te răzvrătești și să te îmbunezi, pentru ca apoi să faci pace cu tine și cu cei din afara ta. Nu îl irosi și nu fugi, căci acolo, în timpul cu tine te așteaptă ceea ce cauți. 

Cumva, unde se sfârșește povestea mea, începe drumul tău.

Ai grijă de el. Cântărește - l și trăiește - l cum se cuvine. Bucură - te de el și păstrează pentru acasă ceea ce îți oferă, pentru atunci când furtunile se vor întoarce. Căci da, sutele de km, pe Via Transilvanica sau pe oricare Camino sunt un motiv suficient să ieși din cotidian, să pășești în bucla atemporală, unde nici grijile, nici întristările nu ajung. Unde nu e război și nici revoltă, nici apăsare, nici constrângere, nici reminiscențe și nimic din ce îți apasă umerii de Sisif greu încercat. 

Drumul în sine devine prietenul tău, prietenul nostru. Bucuria necunoscutului, emoția fiecărei zile ce nu seamănă cu nimic din ce ai cunoscut sau trăit vreodată, oamenii cu care nu ai petrecut niciodată prea mult timp, fiecare cărând în rucsac sau în suflet povestea lui - toate acestea și multe altele sunt piesele unui puzzle pe care l-am început de ceva timp. Un puzzle ce promite enorm și sperie îndeajuns. 

Suntem singuratici și însingurati, fiecare în felul lui. 

Suntem puternici, pentru că nu am avut încotro. 

Suntem vulnerabili, pentru că, la un moment dat, nu am avut de ales. 

Împreună însă, suntem un grup și putem deveni o echipă. Putem învăța, putem cunoaște, putem găsi în celălalt forța și sprijinul de care avem nevoie. O mână întinsă, un suflet de alinat, un umăr la nevoie, un Om. 

Putem împărți și împărtăși ceea ce ne folosește. Putem lăsa în urmă ceea ce ne încurcă, la fiecare pas. Putem descoperi rana, poate își va găsi oblojire.Putem renunța la luciu și la poleială, în schimbul a ceea ce este simplu și autentic. Putem amuți ceea ce zornăie a gol, în căutarea unui pic de conținut și de sens. Putem dezlega frici, pentru a câștiga libertate. Putem lepăda minciuna, poate dăm de adevăr. Putem să ne dezgolim un pic sufletul, fără teamă, în speranța unei relaționări reale și a unei experiențe autentice. 

A fi vulnerabil cere curaj și asumare - asumarea faptului că poți fi judecat și criticat, ceea ce poate provoca încă o rană la cele deja existente. Însă, ce binecuvântare vindecarea. Încrederea. Acceptarea. Credința că dincolo de toate măștile și armurile se ascunde un sâmbure de omenie...

Dincolo de călătoria în interior, Via Transilvanica e drumul pe frumoasele plaiuri mioritice. Bucovina pare tărâmul de vis, lumea pierdută și regăsită într-o ilustrată. Sălbatice sau marcate, goale sau locuite de oamenii cu inima ca pâinea caldă, pustii sau înțesate de obiective turistice - fiecare metru de traseu va fi un pas mai aproape de sufletul nostru  românesc, de splendoarea meleagurilor strămoșești, de tradiții și cutume aparent uitate, de tot ceea ce înseamnă român și Românie.

Vă provoc astfel, dragii mei drumeți și mă alătur provocării noastre, să vă lăsați în voia drumului, cu credință și cu mirare. 

Să vă bucurați și să trăiți fiecare moment, autentic și deplin. Să nu vă uitați în urmă, decât cu inimă ușoară și fără regret. Să pășiți înainte, cu uimire întreagă, curiozitate nestăvilită și ochi de copil. Să luați greul și să îl decantați până la ultima picătură, cu încrederea că va ieși ceva bun, util și frumos de acolo. 

Suntem împreună, oricât de greu va fi. Iar asta poate fi de ajuns până la capăt, dacă vrem.  

Avem timp?

Prin 2000 a apărut pe ecrane un film despre o posibilă apocalipsă - On The Beach. Dincolo de scenariul veridic, actorii bine cunoscuți și suspansul inevitabil, scena finală este pe cât de dramatică, tot atât de dătătoare de speranță (sau sursă de așteptări ar spune cineva). Tristețe, așteptare, durere, dezamăgire, dragoste, bucurie, speranță - toate într-o îmbrățișare (sau într-o imagine de câteva secunde).

Dar, cum viața bate filmul, așa nici pandemia nu e sfârșitul lumii. 

Nici scenele din film, nici oamenii, nici sentimentele nu le întâlnești la tot pasul (de înțeles, de altfel, oceanul e oricum destul de departe). 

Avem timp.

Așa ne încurajăm singuri și așa trăim, de parcă am avea tot timpul din lume. De parcă cineva ne-ar fi dat toate garanțiile lumii și viața noastră începe abia mâine. De parcă zilele ne-au fost date să le irosim, în neștire. 

Așa o fi? Chiar avem timp? 

Căci în minte îmi sună vorbele lui Marin Preda - timpul nu mai avea răbdare - vorbe pe care le simt adânc, în diminețile reci de primăvară indecisă sau în serile calde colorate cu măiestrie de un artist nevăzut. 

E multă tristețe în jurul meu, uneori cel puțin atâta câtă bucurie. Oameni ce rătăcesc, precum marinarii pierduți în furtună. Oameni ce nu își găsesc drumul. Oameni ce caută sau se amăgesc că au găsit, oameni ce au împietrit de-a lungul timpului sau care iubesc tulbure, fiecare în altă parte. Greutăți și incertitudini, apăsare și îndoieli, mici speranțe amestecate cu poveri greu de dus mai departe. 

Nu ni se dă mai mult decât putem duce - cred în lucrul acesta, așa cum cred că alegerile noastre, bune sau rele, ne definesc drumul și ne conturează viața, bună sau rea. 

Însă, atât de des suntem orbiți de formă, de tipare, de imagini atent creionate în timp - le căutăm în realitate și măsurăm oamenii după un tipar bine definit. Și, ce să vezi, tiparul nu se potrivește, standardul este de neatins, realitatea nu corespunde cu iluzia, imposibilul nu poate fi atins și ce dezamăgiți rămânem, plângându-ne nefericirea...Căutăm perfecțiunea în tot ce ne înconjoară, oameni, poveste, trăire - căci perfecți suntem și noi, nu? Pe principiul ce dai, aia primești. 

Partenerul ideal. Jobul perfect. Prietenii fără pată. Fotografia perfectă. Concediul incredibil. Recordurile absolute. Hainele cele mai. Imaginea ireproșabilă. Ambalajul ce strălucește. 

Dar... Ce facem noi, ăștia ne-specialii, imperfecții? Care nu ne găsim locul în tabloul perfect, care nu ne încadram în dimensiunile universal acceptate, care nu corespundem vreunui tipar, care gândim și simțim ”outside the box”, care nu ne mai amăgim, care am renunțat la magia perfecțiunii și am ales să trăim, de-adevăratelea... Căci iluzie mai înșelătoare decât perfecțiunea și alegere mai păguboasă decât imaginea nu am găsit încă. 

Noi ăștia care trăim cu picioarele pe pământ (și cu capul în nori) și ne dorim lucruri și oameni normali, nu standarde imposibil de atins (chiar și pentru cel care le impune). Noi, cei care ne dorim să dăm deoparte smac-ul și să cunoaștem ce e dincolo de imagine. Să dezvelim ambalajul și să "gustăm" conținutul, să scuturăm și să desfacem cutia cu surprize și să o scotocim până la fund. Cu dorință, curiozitate și interes.

Să încercăm, zic. 

Să spargem oglinda ce sugerează o imagine perfectă ce nu ne aparține. Să ne uităm dincolo de rama tabloului perfect desenat și așezat mereu la locul potrivit. Să ștergem luciul ce ne acoperă rănile, fără să le oblojească, măcar până ajungem la rugină, să învățăm să trăim cu ea, căci e a noastră și s-ar putea să aibă încă ceva de spus. 

Să descoperim ochii de vălul amăgirilor și să privim cu sinceritate înăuntru și în afara noastră, căci singuri ne amăgim și dezamăgim. Să ne reamintim poate de teoria formelor fără fond. Poate, să nu ne mai lăsăm păcăliți de zgomot și de vorbe, oricât de atrăgătoare ar fi, căci ce zornăie vine la pachet cu un gol ce asurzește. 

Să privim adânc în ochii celui de lângă noi, căci zâmbetul e schimbător și nesigur, poate cuceri sau minți, însă ochii niciodată. 

Și apoi, să ne lăsăm surprinși și cuprinși de mirare. Cât mai avem timp. 

Make something different!

Încă un an fără dorință.

Fără lista de dorințe cu mulți de ”și”.
Fără lista de planuri atent creionate și riguros organizate.
Fără rezoluții înălțătoare și obiective menite să mă țină ocupată.
 
Mult timp, anul nou începea propriu-zis nu la 1 ianuarie, ci abia când așezam pe hârtia virtuală gândurile și dorințele cele mai ascunse, mai colorate, cu ferma convingere că Universul e pe fază și citește cu atenție, analizează și dispune - cel puțin la fel de precis precum dorințele mele.
Uneori a dispus, alteori ba.
Uneori mi-a umplut viata cu chestii pe care nici nu știam că mi le-am dorit, neștiind apoi ce să fac cu ele.
Alteori, s-a făcut că nu vede ce am scris, de la înălțimea lui arogantă de Univers.
Alteori m-a lăsat să aștept, însă mi-a dăruit în schimb altele și mai și.
Binevenite toate, căci cine sunt eu să mă pun cu Universul?

L-am provocat pe alocuri și mi-a ieșit pe ochi, de unde și zicala "ai grijă ce îți dorești, căci s-ar putea chiar îndeplini"...

După toate, în ultimii ani am renunțat la Dorință. La lista de dorințe cu mulți de ”și”. 

Am lăsat Universul să mă provoace cu ceea ce știe el că îmi lipsește sau îmi folosește - de atunci, nu încetează să mă uimească – mai o criză internă, mai o pandemie, mai o dramă, câte un sfârșit pe ici pe colo prin punctele esențiale, câte o lecție îndesată, niscaiva drumuri deschise pe măsura ușilor închise și, peste toate, nelipsită, speranța infinită!
 
Am primit cadou de la Ioana o agendă foarte frumoasă – coli albe, lucioase, copertă de lemn, desenată cu un far metaforic și un motto sec - ”Make something different!”  Mi-am început anul acesta cu el-motto-ul și cu ea-agenda. Căci, dacă vrem rezultate diferite, ar trebui să încercăm și lucruri diferite, nu? Așa că, Universule...de-acum suntem de aceeași parte a baricadei, cu bune și cu rele, toate ale mele!
 
Să trăiesc mai mult, să planific mai puțin.
Să măsor timpul mai rar, dar să îi dau valoare mai des.
Să mă bucur mai mult și să mă îngrijorez mai rar.
Să ascult mai atent și să sfătuiesc mai deloc.
Să fiu mai prezentă și mai rar conectată.
Să zâmbesc și să plâng, mai des și mai liber.
Să deschid ușa oamenilor care vor să se apropie și să dau o șansă celor care s-au îndepărtat.
Să aleg binele, în locul greului. Frumosul, în locul mizeriei. Oamenii, în locul singurătății. Povestea, în locul deșertului.
Să simplific, în loc să încurc.
Să las, în loc să mă agăț.
Să zbor, în loc să mă târăsc.
Să scutur greutatea de pe umeri și să refuz rolul de Sisif.
Să aud adevărul și să uit minciunile.
Să simt și să cred, în loc să mă îndoiesc.
Să sper, în loc să mă blazez.

Să mă las surprinsă, în loc să anticipez.
Să aștept, în loc să mă grăbesc.
Să mă odihnesc, în loc să veghez.
Să încerc lucruri noi și să risc, în loc să mă ascund sau să mă tem.
Să iubesc, în loc să mă împietresc.    

Să nu faci rău!

Motto: ”Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă.” (Micul Prinț)

Sunt zile în care simți că toată greutatea lumii apasă pe umerii tăi.

Când îți amintești că ești o furtună, că zbuciumul este starea de fapt în care funcționezi cel mai bine.  Când știi că sufletul ți-e și vânt ce spulberă și haos ce adună, bune și rele într-un carusel amețitor. Deschizi ochii și albastrul pe care îl vezi la fereastră este o iluzie, căci în zile de-astea seninul se ascunde subit, griul devine copleșitor, albul și negrul te învăluie subtil, te acoperă și te zăpăcesc, pe tine, căutătorul de ape limpezi, ce rătăcești în furtună. Când nu ai soluții și orizontul dispare. Când ce e bine și ce e rău sunt întrebări ce îți amintesc de micimea ta de muritor, ce nu deține de fapt nici un adevăr universal valabil. 

 Orbecăi. Cu pași mici, în întunericul ce te-a cuprins fără să știi cum sau când, te rătăcești în hățișul întrebărilor nerostite, de teama răspunsurilor incomode.

 Sunt zile în care deschizi ochii și te simți lumină.

Albastrul acela senin ce definește însăși liniștea. Când ești limpede precum apele repezi de munte. Atunci știi că poți dărui totul, te poți dărui pe tine complet, celor care încă bâjbâie în întuneric. Când ai cel puțin o soluție pentru fiecare problemă, reală sau posibilă. Când ai răspunsul potrivit la întrebări nenăscute încă. 

 Să nu faci rău! 

O vorbă, un gest, o faptă, un fleac, o întâmplare, o cotitură, o privire, un zâmbet, o îndoială, o răscruce. Să nu faci rău. 

(Să ceri ajutor mi se pare unul din cele mai grele lucruri de făcut. Indiferent că e vorba de a bate un cui, a căra un dulap, a repara ceva la mașină, a cere un sfat sau pur și simplu, a sta de vorbă cu cineva. Îmi imaginez că și pentru alții, e la fel. În compensare, îmi ofer ajutorul des, chiar și atunci când omul nu cere, nu are sau nu pare să știe că are nevoie de ajutor. Să ajuți, ce lucru la îndemână și de folos... Dar cum, când tu însuți nu știi să te lași ajutat și refuzi cu încăpățânare orice mână întinsă, orice zâmbet și orice rază de soare ce încearcă să treacă de plafonul gri desenat în nuanțe neutre? )

Sunt momente în care binele făcut se transformă. Ajutorul devine povară. Binele imaginat de tine nu e decât răul celuilalt. O vorbă rău îndreptată sau greșit interpretată. Un gest stingher, așezat de-a curmezișul în tiparul unei zile oarecare. O privire întunecată, o tristețe prost ascunsă, o mână de ajutor întinsă strâmb la momentul nepotrivit - pot să te ducă jos, pe fundul prăpastiei, sau pe culmile disperării, fără să existe măcar vreo intenție...

Ce te face un bun prieten, micule Prinț? 

Să ocrotești floarea ta în grădina unde se usucă, sau să o răsădești în alt sol, roditor, unde frumusețea ei poate să te bucure pe tine și pe cei dimprejurul tău? Să o închizi în globul de cristal sau să o lași să înfrunte realitatea, așa cum e?

Să ții partea celui pe care îl numești prieten, chiar atunci când greșește?

Să fii drept și să îndreptați greșeala, riscând chiar să îți pierzi locul privilegiat? 

Să spui urechilor ce vor să audă sau ceea ce trebuie spus, pentru ca mintea să priceapă? 

Să mângâi creștetul plecat sau să zgâlțâi umerii plânși, până când ochii se vor deschide și vor înțelege că nu renunțarea e soluția... 

Să nu faci rău!

Fie că vrei să ajuți, fie că vrei să fii bun, fie că vrei să nu fii greșit înteles, fie că vrei să fii drept, fie ca vrei să plătești sau să răsplătești. Ochi pentru ochi, dar ce facem cu vederea? Cui folosește ochiul acela, al tău sau al meu, când după toate, rămânem orbi?

Să nu faci rău - amar jurământ și strașnică poruncă pentru cei aflați pe baricade.

Pentru cei care nu renunță ușor. Pentru cei ce luptă și ard până la capăt.

Pentru cei care simt, cred, știu că există mereu o cale, în lumină sau întuneric. În tăcere sau dându-și cu părerea, sprijinind sau lăsând în urmă, luptând sau renunțând. Cu blândețe sau tăind în carne vie. În mijlocul oamenilor sau în adâncă singurătate. 

Să nu faci rău!

Mai ales când vrei din tot sufletul să faci bine...

Suflet de nomad

 ”Am mai putea rămâne, ne-am putea muta aici o perioadă, am putea reveni... Dar despre ce naiba e vorba aici, de ce plecăm cu sufletul franjuri și cu inima grea ca o stâncă, de ce parcă iar nu avem suficient oxigen în plămâni?”

   ...dau pagina și închid coperta lucioasă, colorată în nuanțe de turcoaz, a celor "Trei săptămâni în Himalaya" - povestea seducătoare a unui drum spre streașina lumii, o călătorie și o carte care te eliberează de tot ce îți prisosește înăuntru. Mângâi coperțile și închid ochii, căci simt apăsător dorul acela ce nu dispare, undeva mai jos de capul pieptului. 

Nostalgia drumului. Fascinația pașilor ce par să nu te ducă nicăieri, dar te poartă pretutindeni. Seninătatea călătorului și ispita orizontului. Suflet de nomad. Inimă de țigancă. 

        Acum vreo mie de ani, când aveam doar câțiva anișori și eram un copil bucălat, cu părul drept, de un blond spălăcit, tuns regulamentar, cu ochi limpezi și curioși, mergeam la bunici în vacanță sau weekend. Casa bunicilor era colțul meu de rai, din mai multe motive. 

        Era destul de departe, încât trebuia să schimbăm cel puțin două, trei mijloace de transport, tren, mașină, barcă sau luntre, aceasta din urmă presupunând să trecem Bistrița prin luncă, însoțiți de un luntraș chefliu, bronzat și mereu pus pe șotii. 

        Avea o curte mare, veșnic verde, cu iarbă deasă și via împrejurul gospodăriei, cu grădină de legume ce ne fascina prin diversitatea straturilor, culori și interdicția de a păși dincolo de poarta ei. Găinile care îndrăzneau să încalce zona verde erau strașnic muștruluite cu un măturoi și sudalme neînțelese pentru noi copiii, fiind pedepsite să ouă, pentru a fi iertate, cel puțin până la următoarea încălcare... 

        Ne aduna pe prispa casei sau în tindă, în jurul unei mese mici, unde liniștea era sfântă și orice zgomot, altul decât lingura din strachină și plescăitul de plăcere, era imediat și precis pedepsit cu o lingură în frunte, punct ochit-punct lovit. 

Ei bine, pentru ca acest colț de rai să funcționeze, era nevoie de ordine și reguli precise, pe care tătuca, Dumnezeu să - l odihnească, ni le insufla o dată cu dragostea lui de bunic pe care, la vremea aia, rareori o banuiam că există: deșteptarea și mesele la oră fixă, somnul de-amiază, când Doamne ferește să cotcodăceasca vreo găină sau să chirăie vreun copil! laptele proaspăt muls cu plozii împrejur, nerăbdători să se înfrupte cu spuma din doniță, adunările de familie când glumele își făceau loc printre adulți și zburau între ei mai ceva ca săgețile pe câmpul de luptă. Căci da, simțul umorului era piesa de rezistență a familiei, iar tătuca, om hâtru cum nu am cunoscut mulți. Când el glumea... Țineai minte toată viața. 

Astfel încât, la cei câțiva anișori ai mei, s-a gândit să îmi spună că pe când eram bebeluș m-ar fi găsit ai mei chiar în gară, unde trăgeau trenurile de marfă, la coada trenului și, fiindu-le milă de mutra mea, m-au luat acasă să mă crească cum se cuvine. Cireașa de pe tort era că gara se afla într-un oraș în care populația era majoritar de origine minoritară, respectiv rromă - adică, fără teamă de discriminare, îmi spunea că sunt un pui de țigan, blondă ce e drept, dar tot de-a lor...Am căutat mult timp în oglindă, cu curiozitatea vârstei, orice indiciu că bunicul avea dreptate și negăsind, m-a amărât mult timp povestea asta - dacă totuși avea dreptate?! 

Anii au trecut, iar povestea cu puiul de om găsit la coada trenului este una din cele mai puternice amintiri pe care le am de la tătuca. Și cele mai dragi, căci ceva de acolo a rămas în sufletul meu de veșnic călător. Dorința de a căuta, ceea ce nici măcar nu știi că există. Nostalgia drumului și reperele pe care le avem, pentru a ne întoarce. Rădăcinile. (Căci curtea e tot acolo, iarba la fel de verde, via mai frumoasă și mai bogată, colțul de rai găzduiește mai departe suflete de copil, binecuvântate de povești ce au devenit realitate.)

Suflet de nomad.

        Călătoresc de pe vremea când eram copil, iar ai mei se dădeau peste cap să ne ducă undeva, oriunde, la mare, la munte, altundeva decât acasă. Amintirea locurilor s-a estompat, însă sentimentul acela de nou, curiozitatea de copii uitați de capul lor, dorința de a explora - toate sunt atât de prezente. Briza mării dimineața devreme și zgomotul tablelor pe plajă ziua întreagă, clasica poza nud cu o cămilă, cine știe cum ajunsă pe plajă, drumul infernal de lung până la mare, aerul tare din Poiana Brașov și sarea din aer de la Lacu Sărat, Peleș - ul și tihna din stațiunile cu băi. 

        Anii au trecut și, la un moment dat, am descoperit semnificația cuvântului pelerin. Abia revenisem pe munte, după o lungă perioadă neagră, când am cunoscut un om cu povești de spus, cu dor de ducă și planuri în această direcție – Tibi șipelerinajul lui prin Dobrogea cea fascinantă au stârnit în mine o furtună, ce nu s-a potolit decât când am știut că voi face la rândul meu, primul pas către un drum ce trebuia să îmi ofere toate răspunsurile. Toamna lui 2014 m-a găsit în spital, cu analize proaste și interdicția de a face orice fel de efort fizic, o lungă perioadă. Timp aveam berechet și, ascultătoare cum mă știți, mi-am cumpărat online bilete de avion pentru Spania, pentru că visam să devin pelerin cu acte în regulă, pe renumitul Camino de Santiago, unde trebuia să învăț să mă orientez, să mă descurc singură, o lună de zile.

700 km erau targetul pentru picioarele mele, liniștea și claritatea erau obiectivele pentru sufletul meu zbuciumat - cred cu tărie că un astfel de drum e cel mai sigur drum către tine – cum altfel te vei cunoaște, decât față în față cu tine însuți, în cea mai lucidă singurătate, fără măști, scuze sau căldura pe care ți-o dă confortul, trăind simplu și aproape de începuturi – cărând în spate tot ce ai nevoie, umil, căci nu ești cu nimic mai presus decât cei aflați pe același drum, iertând și uitând, pas cu pas, către o destinatie fie ea și necunoscută!

Până la sfârșit, au fost peste 800 km, pe un drum care mi-a schimbat viața și mi-a dat mai multe întrebări, decât răspunsuri. Care, în loc să îmi aline dorul de ducă, doar mi l-a crescut și l-a decantat, în culori vii, cu textură de nisip fin, colb alb și buze uscate de vânt în arșița soarelui. Drumul acela s-a încheiat acolo, pe malul unui ocean întunecat și furios, cu nori negri și vânt aspru.

Fără regrete, fără suflete rănite, fără cale de întoarcere, pentru noi, muritorii de rând. Fără la revedere, doar un rămas bun, care lasă loc speranței că într-o zi, voi porni din nou la drum, cu aceeași neîngrădire, cu aceeași nevoie de senin, cu aceeași sete de oameni, veșnic neostoită....

..........................................................................................................................................................

 Până atunci, am citit cu nesaț jurnalul de călătorie în Himalaya al lui Marius Chivu, trăind alături de ei emoții atât de familiare, dar atât de îndepărtate...iată și câteva pasaje, doar pentru a vă face curioși – să citiți sau să plecați, încotro vă îndeamnă inima!

”Mai devreme mi-am amintit de el, pentru că mersul ăsta ore în șir te eliberează de lesturile prezentului. Mergi ore în șir fără să vorbești, da și fără să te gândești la ceva anume. Ești atent doar unde pui piciorul, deasupra ta se ridică stâncile colțuroase iar și mai sus de ele, munții, undeva jos în stânga, râul ondulat își rostogolește apele și bolovanii precum măselele unui Sfarmă-Piatră, iar tu mergi, pui un picior înaintea altuia, uric trepte de bolovani, sari rădăcini de copaci împinse afară de solul pietros, treci prin sate cu case și oameni desprinși din cărți vechi, mergi și transpire toate gândurile ce-ți prisosesc...De-aia nici nu vorbești, de-aia nici nu mai a ice să gândești, mergi și te eliberezi, devii gol, ușor și tot mai tăcut. Urci muntele coborând în tine.”

”Să călătoreşti încontinuu fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă.(…) Să nu te oprești nicăieri mai mult de o zi, să saluți lumea din mers, în timp ce îți iei rămas bun, niciodată la revedere...Să fii curios și să te miri încontinuu, știind că dacă nu te miri, te rătăcești!

Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare, să nu ai un loc al tău, pe care să-l posezi şi căruia să îi aparţii, să nu ai datorii şi responsabilităţi, să nu te blochezi în promisiuni, să nu fii legat de nimic în afara propriei indisponibilităţi de a te ataşa de ceva sortit să se schimbe, să se destrame, să dispară. Să fii tu cel care controlează schimbarea, să exişti în această perpetuă trecere şi sosire, întotdeauna înspre tot, pasagerul mobil al lumii, mereu altundeva, altcândva, altcineva pentru cei care nu te vor revedea, nu te vor face al lor, mereu străin, nou, interesant şi indiferent, deci inepuizabil şi dorit, mereu proaspăt în ciuda vechimii, să nu te (re)cunoască nimeni, doar tu să-i întâlneşti pe toţi…”

”Niciodată nu am fost atât de departe de tot ce-mi defineşte viaţa. Când am plecat am crezut că plec doar pentru a ajunge altundeva, dar de fapt nu ajungi cu adevărat nicăieri, pleci ca să rămâi cât mai în urmă, să ai perspectiva din spate, nu de sus, oricât de mult ai urca. Iată, mi-am părăsit viaţa de ceva mai mult de o săptămână şi totul chiar a rămas în spate, atât de în spate! Contururile prietenilor, ale obiectelor personale, ale gesturilor zilnice s-au estompat de parcă aș fi plecat de luni bune. Este efectul muntelui, al înălțimii, al oamenilor, al lumii de aici, unde sunt doar un tip cu barbă, bătând potecile și cărările astea printre blocuri massive de piatră, printre stânci uriașe, traversând câmpuri văi și păduri, sub picioare ape, deasupra capului zăpezi, aici unde sunt un fel de nimeni chiar și pentru mine.”