Pe Via Transilvanica - povestea merge mai departe

”Vă provoc astfel, dragii mei drumeți și mă alătur provocării noastre, să vă lăsați în voia drumului, cu credință și cu mirare. Să vă bucurați și să trăiți fiecare moment, autentic și deplin. Să nu vă uitați în urmă, decât cu inimă ușoară și fără regret. Să pășiți înainte, cu uimire întreagă, curiozitate nestăvilită și ochi de copil. Să luați greul și să îl decantați până la ultima picătură, cu încrederea că va ieși ceva bun, util și frumos de acolo.”

    Cu aceste gânduri am pornit la drumul cel de 9 zile împreună cu cei 5 tovarăși și prietenul meu bun, rucsacul de 15 kg. Cu încredere și cu o liniște incredibilă, fără griji și fără emoția că ar putea fi ceva în neregulă. De lipsa grijilor, am uitat până și piatra pe care să o car în rucsac, până la Crucea de Fier, metaforă a grijilor, poverilor, apăsărilor de om obișnuit în vremuri de pandemie. Cu credința statornică în grija Universului față de sufletele noastre – toate s-au așezat perfect, sincronizarea concediilor, traseul, vremea, mâna de ajutor dată de Ovidiu cu transportul, noi șase – am ezitat instinctiv în fața cifrei 4, intuiția îmi spunea că balanța e dezechilibrată rău. Am discutat, ne-am pus de acord cum mergem, cum vom ține cont de ritmul diferit și vom încerca să fim o echipă.
    

Traseul a fost ales după zilele libere și în acord cu dorința de a ajunge musai la Tășuleasa. Ghidul pus la dispoziție de ei este vital, la fel aplicația pentru telefon, track-urile, cazările recomandate sunt excelente. Nadia a muncit ceva la partea de rezervări, ținând cont de doleanțe, costuri, confort, distanța față de traseu, experințele de anul trecut când a mers cu copiii – am binecuvântat-o în gând în fiecare seară, la fiecare masă și parcă nu îndeajuns.

Au fost 8 zile de mers și 9 de toate, telefonul meu zice că ar fi vreo 200+ km, ghidul zice 161 km (ce știe el pe unde am orbecăit eu?!) – oricum, nu despre distanțe e vorba!
1.    Putna - Sucevița 17 km, 6 ore
2.    Sucevița - Vatra Moldovitei 21 km, 9 ore
3.    Vatra Moldovitei - Sadova 22 km, 8 ore
4.    Sadova - Pasul Mestecanis 21 km, 8 ore
5.    Pasul Mestecanis - Vatra Dornei, 20 km, 8 ore
6.    Vatra Dornei - Poiana Negrii 21 km, 8 ore
7.    Poiana Negrii - Lunca Ilvei 23 km, 9 ore
8.    Lunca Ilvei - Tasuleasa Social 18 km, 9 ore

Orice poveste care se respectă începe cu ceva oameni buni – în cazul nostru, popasul de la Mănăstirea Putna, în ziua hramului a însemnat să degustăm delicioasele bucate mânăstirești dar și să fim primii care punem ștampila pe credențialul românesc – carnetul de călător pe Via Transilvanica. Vinul de împărtășanie a fost și el bine primit, la primul popas de seară.

    Primele trei zile de traseu în Bucovina sunt un fel de probe inițiatice, la care ești supus dacă vrei să treci la nivelul următor – pante și păntuțe, codri seculari, cărări ce șerpuiesc către cer, drumuri forestiere înfundate de utilaje ce au săpat adânc în pieptul nămolos al pădurilor, tranșee acoperite cu flori vesele, deschideri la 360 grade ce îți fură privirea, gospodării aruncate pe spinări de dealuri ce desenează cărți poștale desprinse parcă din albumul bunicilor. Paleta de culori infinite îți farmecă sufletul și te ademenește într-o poveste cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene pe care îi căutăm, fără success – doar Octavia fredonează calm ”Bucovină plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori” acompaniată fiind la nesfârșit de cucul bucovinean degrabă cântător. Apar și indicatoarele de urși, semn că nu e cucul singura viețuitoare pe aici...numărând borne și încercând să descifrăm sensul desenelor, ajungem și la mănăstiri, loc de tihnă și popas pentru suflete apăsate și picioarele trudite. Un dangăt de clopot tulbură lumina aurie a apusului și umple văzduhul cu liniștea nopții, prevestind parcă o furtună pe care nu o așteptam.
    

Dezechilibrul își face loc și el între noi, ajutat parcă de bășicile din talpă și dorința de a merge mai repede sau mai bine a celor mai bine pregătiți dintre noi – distanța dintre noi se mărește, lipsește contactul vizual, pauzele sunt de durată, dar crispate, înaintăm încet, fiecare în lumea lui. Îmi amintesc că drumul nu e despre ceilalți, cât despre tine – nu e team-building, ci regăsire, introspecție, căutare și întrebări – așa că sper, fac haz, tac, merg, iarăși sper, că fiecare ne vom găsi locul, liniștea, răspunsurile după care tânjim.

    Am lângă mine două tăceri – una așezată, una proaspătă - și revin la ele, când tăcerea mea urlă a nedreptate - sunt un punct fix, lângă care mă simt în siguranță, departe de tumultul unei liniști pe care ceilalți o strigă, dar nu există. Nu înțeleg și pace – gravităm fiecare în jurul celuilalt, ne mână motivații diferite și emoții pe care nu le acceptăm, negând evidența. Joci la ruletă, ceri ajutorul, suni un prieten...prietene, dacă îți spun că mă doare ceea ce tu faci, senin și cu nonșalanță, de ce continui oare? Fără răspuns și fără să câștigi, aduni pierderile, fie ele și colaterale și mergi mai departe, căci nu, sfârșitul nu-i aici.

După nopțile frământate de nesomn, dimineața devreme la cafea, o prietenă îmi trimite poze oarecare – amintiri ce mă definesc și mă fac să zâmbesc. Și să cred, să pășesc mai departe, aici, acum, până la capăt, căci nu e cale de întoarcere și nici prietenii nu îi găsești pe toate drumurile.

            Via Transilvanica sau drumul care unește este un traseu de aproximativ 1.200 de kilometri de la Putna la Drobeta Turnu‑Severin. Proiect al organizației Tășuleasa Social, acest traseu poate fi parcurs după voia călătorului, fie pe etape, fie în întregime, pe jos, cu bicicleta, sau chiar și călare.
Via Transilvanica este un drum viu, în formare, care se definește și crește în fiecare zi. Un drum fără oameni e un pustiu frumos desenat pe o hartă. E drumul acesta asemenea  sufletului românesc, cald și iute, adânc și îmbietor la taclale, încărcat de istorie și povești nespuse.  Fără poveşti care să dea un sens vieții, sufletul omului se transformă în piatră. O lume fără poveşti devine seacă, fără viaţa, fără zborul gândului şi al speranţei. Lumea fără poveşti e o lume prea departe de Dumnezeu…

Totodată, mergând la pas și explorând, traseul devine un drum inițiatic, te testează și te  îmbogățește, atât spiritual cât și cultural, prin fiecare experiență la care te deschizi, prin fiecare întâmplare care ți se oferă, prin fiecare poveste împărtășită de prietenii de drum, cei cu care ai venit sau cei cu care te întâlnești. Dincolo de turismul tradițional și clișeele cunoscute, Via Transilvanica te îndeamnă să dai piept cu România autentică, reală, să cunoști și să pășești printre oamenii locului, să guști bunătățile locului, să te bucuri de natura sălbatică începând din Obcinele Bucovinei până la Cazanele Dunării. Să trăiești simplu, aproape de începuturi, să cobori în tine și să urci în spirit, cu credință și mirare.

Nu mai știu în care zi, am conștientizat că nu am citit destul, nu mi-am descărcat hărțile și nici track-ul GPS (cam târziu, ce-i drept). Ghidul Via Transilvanica este o mică enciclopedie, în creștere și ea, care îți pune la îndemână tot ce ai putea avea nevoie și mult peste. În 2015, când am plecat pe Camino Francez, eram pregătită până în dinți – la primul semn, am uitat de toate și m-am lăsat în voia drumului. A funcționat și acum, să merg ”pe încredere”, însă nu recomand, mai ales dacă sunteți la distanță de ceilalți sau singur.

Zilele curg firesc, kilometrii se duc, bornele se adună în fotografiile mele din telefon, ochii îmi sunt neîndestulători pentru câtă frumusețe ni se așterne dinainte. Ospitalitatea bucovineană nu e atât de renumită cum ar merita, ciorba rădăuțeană a fost cea mai cerută mâncare seara, când ne adunăm în jurul mesei, obosiți și însetați. La Sadova, cei din față plusează cu niște km inutili, ratând pe moment cazarea. Poposim la Vatra Dornei și profit să îl sun pe Ionuț, să îl salut și să îi cer un sfat – ce bine e să ai prieteni peste tot!
 
   După Vatra Dornei, drumul se simplifică. Rucsacul a devenit una cu mine, pantele au dispărut, florile ne întâmpină pretutindeni, noroaiele nu se dau nici ele duse. Să povestești convingător despre frumusețea sălbatică a unor locuri atât de simple este ca și cum ai cere unui ateu să creadă în minuni – biserica din sat și dangătul clopotelor, cerul presărat cu nori capricioși de primăvară, verdele crud și pietrele pictate de pelerini, la picioarele bornelor, casele îngrijite și gospodarii pe care rar îi zărești, vântul zglobiu și soarele călduț - nu le poți gusta altfel decât pornind la drum. Sunt acolo, te așteaptă și pe tine, călătorule ce te îndoiești de tine și de forțele tale.

    O altă zi ne poartă pe drumuri de țară șerpuite, alungite peste dealuri golașe, înierbate și umezite de ploi și roua dimineții. Le străjuiesc semețele creste ale munților Rodnei și Călimanilor, cu căciulile de zăpadă pe frunte, privind trufaș către ”furnicile” ce trudesc fie la stână, fie la plug, fie mărșăluind soldățește prin colburile patriei. Abia aștept să îi cunosc pe cei care au avut atâta curaj și credință să înceapă un astfel de proiect – acum mulți ani, pe Camino, visam să cunosc România la pas, îndoindu-mă totuși de noi și de posibilitatea unui astfel de drum. Acum, la 6 ani distanță, niște Oameni au crezut în visul lor și l-au trasformat în realitate, pentru noi, cei mistuiți de arșița drumului și fascinația necunoscutului.
 

    Poiana lui Gălan e un loc unde trebuie să te oprești – auzisem noi ceva povești, însă Universul (sau oamenii ?)  ne-au așezat la lecția simplă și profunda despre ce înseamnă de fapt a dărui...la stână e doar fiica lui Gălan (sau Golan, cum îi spun orășenii), cu fata și cu bărbatul trebăluiesc și deretică, pregătind urcarea la deal a turmelor. Ne așezăm în foișor și fără să ne dăm seama bine ce se întâmplă, femeia scoate dintr-un ștergar o bucată de brânză aurie, o bucată de slană, o roșie zdravănă, lângă care așază o pâine pufoasă. Ceva turte cu brânză dulce. Apare și sticla cu pălincă, proaspătă de anu ăsta, parfumată și alunecoasă, nici măcar nu mai putem spune nu. Femeia, munteancă aprigă cu scuipat la furcă și ochi albaștri adânci, ageri  și scăpărând de bucuria oaspeților de departe.
”Mama mea așa îmi spunea, când aveam musafiri și o întrebam de ce le dă din ce aveam noi - mă băiată, dăruiește ce ai, că dar din dar se face Rai. De unde dai, Dumnezeu sporește și-ti dă pe altă parte! Iaca, noi oricum coborâm deseară în sat, luați și mâncați, că sunt destule bucate!”
    Mi se înmoaie inima și mi se umezesc ochii – speranța în umanitate merge mai departe, atâta vrem cât oameni de-ăștia încă există!
 

    Ne apropiem cumva de sfârșit. Deși Nadia ne tot spune că o să ne fie dor (și Doamne, ce bine știu, cât dor o să îmi fie de libertatea asta totală), suntem reci, distanțele ne-au ajuns și ne-au împărțit cumva nedrept și de neînțeles. Nu am să înțeleg niciodată cum poți lovi într-un om care e déjà jos sau cu mâinile întinse. Cu ce inimă poți călca nepăsător peste amintiri, emoții, încredere...cum adevărul tău e mai bun decât al celui ce și-a pus inima în palme și ți-a dăruit-o...cum poți folosi oamenii după nevoie sau context, convins fiind că nu, prietenii nu au nevoie de explicații, înțelegere sau o mână de ajutor...
 
    Monumentul Crucea de Fier a fost înălțat în cinstea drumeților de pe Via Transilvanica, aceștia pot să lase o piatră la baza monumentului, gest simbolic de renunțare la greutăți și păcate. Eu v-am spus, am plecat așa liniștită de acasă, fără piatră, însă undeva pe drum, am găsit o piatră zdrobită de cine știe ce greutăți și am luat-o cu mine. Ce metaforă mai bună puteam găsi oare, la acest sfârșit de drum? Am purtat-o și am lăsat-o acolo, căci drumuri mai sunt și am mare nevoie de o inimă ușoară.  

    Tășuleasa Social este o experiență în sine - voluntarii omniprezenți, umani, calzi, generoși, locul ce pare un colț de rai pe un picior de plai, bucatele gustoase (poate pentru că sunt gătite cu dragoste?), armonia și, peste toate, faptul că ”aici, adevărul e la el acasă”. Primirea caldă a lui Alin Ușeriu cu îmbrățișări și tradiționalul Csiki Sor. Echipa de medici aflată în vizită. Focul de tabără, primul pe anul acesta. Pădurea pedagocică și poveștile voluntarilor. Recunoștință infinită, pentru ceea ce faceți, cum faceți și cum alegeți să dăruiți...

    La final, trag linie și adun. Cântăresc atent, ce am avut și ce am pierdut. Ce iau acasă și ce las drumului. ”Să găsești pe drumul acesta și în tine și ce nu te gândești să cauți” – mi-a spus prietena mea, râzând. 

Mulțumesc, am găsit. Multă bucurie și o inimă ușoară. Multă tristețe și destule lacrimi amare. Credința că primim ceea ce ne folosește și lecțiile de care mai avem nevoie. Că suntem feriți de ceea ce ne dăunează. Ordine în gânduri și revelația oamenilor pe care i-am ținut aproape. O mare dezamăgire. Un pas mai departe. Căci ”drumul adevărat e mereu cel care stă înainte”.