Scrisoare sufletului meu

Suflete, te-ntorci acasă…aşa mi-ai spus odată demult, într-o vară fierbinte din altă viaţă.

Au trecut ani de atunci. S-au dus oameni. S-au șters urme și au crescut speranțe.

Spuneam, înainte să plec, că pentru a fi vulnerabil e nevoie de curaj și asumare -  la fel, dacă vorbim de sinceritate, față de noi sau față de cei de lângă noi. 

Să găsești pe drumul acesta și în tine și ce nu te gândești să cauți – mi-a spus prietena mea, râzând (vreun urs, m-am gândit eu, căci teama de animalele sălbatice era și ea prezentă).

Să fii atentă și să scrii, mi-a spus o altă prietenă.

Să scriu – mai greu decât să merg pe jos, ăia 200 km sau câți vor fi fost. Pietre de moară, dizolvate în cerneală și așternute blând pe o foaie goală și rece. O relatare obiectivă ar fi cuprins cele nouă capitole, cu descrieri clare și concise, curbe de nivel unduite, cifre exacte. Sau șase capitole, cu caracterizări de personaj, ca la compunerile de limba română. Nu avem, nu aici, nu acum.

Călătoria a început frumos, cu soare, veselie, încredere și o lecție de generozitate – deși nu arătam a pelerini, am primit de pomană de la Mănăstirea Putna, mâncare și vin. Ne-au prins bine, prima zi, primele încercări, primii pași. Fiecare în lumea lui, fiecare în ritmul lui. E dureros să fii spectator. Să vezi în oglindă ce simți. Ce simt ceilalți. Simt déjà că e mai complicat decât mi-aș fi putut imagina, înainte.

Aș scrie despre ziua 2, 3 și așa mai departe, însă ar însemna să mint -  deocamdată, e o masă amorfă de poteci, verzi sau înnămolite, șerpuite sau drepte, alungite sau urcând către zări, prin păduri stufoase sau dealuri pleșuve. Peste ele, noi. Un noian de gânduri sau nevoia de liniște strigată des și la fel de fluctuantă – ce liniște se face când poți sta de vorbă liniștit, la distanță! Zâmbesc des, râdem în hohote sau lăcrimăm pe furiș. Să nu deranjăm...

Unul din noi a făcut bășici în talpă, cumva – ceea ce adaugă un plus de adrenalină expediției noastre. Iaca și necunoscutul, dacă tot v-ați îndoit...necredincioșilor.

Să fiu atentă, la mine, la noi, la drum.

Dimineața devreme, cafeaua aburindă ne aduce împreună. Bagaje, întrebări, comparații – un singur reper.

Pășesc singură și îmi amintesc fără voie de un alt drum – când inima îmi era ușoară și pașii grei – mă tot întreb cum am putut eu să merg 27 zile, singură, atâta drum? Tristețe, acesta este numele zilei ăsteia. Cu nod în gât și lacrimi înnodate în bărbie, pășesc adând în noroiul cleios. Nu știi că numa-n lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi? Și cerul și drumul se limpezesc încet încet – în ciuda prognozei de 95% șanse de ploaie – cred, ”ca proștii”, cum aveam să aflu mai târziu, că Universul are grijă de noi și ne oferă, ce avem nevoie – posibil să intre aici și partea de confirmări, răspunsuri, lumină.

Am luat cu mine la drum nesăbuința, pragmatismul, tinerețea, delicatețea și echilibrul. Un om pentru suflet, unul pentru minte, unul pentru bucurie, unul pentru căldură, altul pentru a nu mă pierde în pustiu...

Nesăbuința a ascuns totul în ceață, spulberând orice urmă de încredere, după care, a mai adăugat un plasture pe suflet. Sec. Dar bun la nevoie. Pragmatismul a împrăștiat ultimele rămășițe de căldură, lăsând loc unui mare gol, de neînțeles. Tinerețea a păstrat zâmbetul neatins și l-a dus până la capăt, înfloritor. Delicatețea mi-a adus aminte că prezentul e tot ce avem și am face bine să ne bucurăm de el, atât cum e, atât cât e... Echilibrul e încă pe drum și trudește să pună în balanță ce e trist și ce e rău.

Cumva, mă simt prinsă într-o capcană – din care nu pot ieși decât mergând și săpând, mai adânc. Până la prăsele, căci ce valoare are o jumătate de adevăr, sau o jumătate de mărturisire?

Prietene, dacă îți spun că mă doare ceea ce faci tu, de ce continui la fel, ce demoni te mână și mai ales, care e scopul? Poate nu suntem atât de prieteni, poate nu ești așa cum te-am cunoscut sau cum te arată vorbele, poate că un om care nu crede în prietenie, nu poate dărui decât ceea ce conține. Și atunci, la ce bun?

Adevărata lecție de forță nu e mersul în pas vioi, primul, depășind recorduri sau bifând zi după zi, într-o falsă competiție. Să pășești pe carne vie, zi de zi, pas cu pas, până la capătul drumului, atunci când picioarele sângeră, iar corpul vrea să renunțe – fără orgoliu sau aroganță, simplu, după suflet. Căci provocarea e să trăiești între oameni, nu departe de ei. Să reușești împreună cu ceilalți, nu singur, înaintea tuturor.

Să fii lumină, chiar când te înconjură întunericul.

Să fii liniște, indiferent dacă râzi sau plângi în hohote.